Pentru a ne lămuri că teoria Big-Bangului nu este nici măcar o cosmologie ştiinţifică  cu atât mai puţin adevărul care poate fi confirmat prin revelaţie de Sfinţii Părinţi, ci doar o teorie filozofic-eretică ascunsă în spatele unui  limbaj ştiinţific (dar incorectă atât teologic cât şi cosmologic) vă recomandăm acest studiu ştiinţific şi teologic ortodox, scris de un mare om de ştiinţă şi fost evoluţionist numit Ierom. Serafim Rose:

Serafim-Rose-Cartea-Facerii-Crearea-Lumii-Si-Omul-Inceputurilor-Ierom-Serafim-Rose

Acesta, cu mult talent, pe scurt şi neplictisitor, descoperă foarte concret, cu argumente ştiinţifice şi teologice autentic ortodoxe arată cele două mari greşeli contemporane, ce atentează la Credinţa Ortodoxă, mutilând astfel dogmatic şi apoi lăuntric pe oameni : amestecarea ştiinţei cu religia (creaţionismul ştiinţific, care vrea să demonstreze ştiinţific lucruri cu neputinţă de aflat altfel decât prin revelaţie) şi evoluţionismul teist (ideea că Dumnezeu a creat lumea prin evoluţie şi că aceasta ar fi sugerată în chip tainic şi de Sfinţii Părinţi).

Vă dăm acum un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare care, fiind insuflat de Sfântul Duh, ne arată Însuşi Adevărul (fiind învăţat chiar de Hristos Adevărul) negreşelnic al creaţiei acestei lumi, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi anume că exact teoria Big-Bangului (ce îşi are rădăcinile în hinduism şi filozofia păgână) este falsă ştiinţific şi o erezie grosolană.

Cele scrise cu litere italice sunt citate:

I.      DESPRE FACEREA TIMPULUI ŞI SEMNIFICAŢIA LUI TEOLOGICĂ ARĂTÂND CĂ E DE RÂS NEÎNŢELEPCIUNEA FILOZOFIEI ŞI ŞTIINTEI CELEI DIN AFARĂ ÎN CEEA CE PRIVEŞTE TIMPUL

Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 72-74

Pentru cel care vrea să vorbească despre întocmirea lumii, potrivit început este să pună, înainte de a-şi începe cuvîntul, începutul, care stă la temelia ordinii celor ce se văd în lume. Că nu trebuie să vorbeşti de facerea cerului şi a pamîntului ca de o întocmire făcută de la sine, aşa cum şi-au închipuit unii, ci ca de o lucrare, ce-si are pricina de la Dumnezeu.

Care auz este vrednic, oare, de măreţia celor ce au să fie spuse ? Cît de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întîmpinat auzirea unor astfel de măreţii ? Trebuie să fie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni de jur în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gînd vrednic de Dumnezeu.

Dar, înainte de a cerceta înţelesul cel adevărat al cuvintelor Scripturii, înainte de a afla cît de adînc este sensul acestor puţine cuvinte ale Cărţii Facerii, să ne aducem aminte de cel ce ne-a vorbit de facerea lumii. Chiar dacă din slăbiciunea minţii noastre nu vom putea ajunge pînă în adîncul gmdirii scriitorului, totuşi, de vom lua aminte la vrednicia de credinţă a celui ce vorbeşte, vom fi conduşi singuri la înţelegerea celor pe care ni le spune.

Moisi este cel care a scris cartea aceasta. Moisi, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era plăcut lui Dumnezeu încă de pe cînd era copil de sîn2. Pe acesta 1-a înfiat fiica lui Faraon3, 1-a crescut împărăteşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii înţelepţi ai egiptenilor. Moisi a urît tirania şi s-a reîntors la smerenia celor de un neam cu el, «alegînd mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu, decît să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului» 4. Avea din fire dragostea de adevăr; de aceea se vede că chiar înainte de a lua conducerea poporului său, din pricina urii lui fireşti faţă de rău, a luptat împotriva celor răi cu preţul vieţii sale ; fiind izgonit de cei cărora le făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană şi s-a dus în Etiopia 5. Şi acolo, lăsînd la o parte toate celelalte îndeletniciri, vreme de patruzeci de ani s-a ocupat cu contemplarea existenţelor. Cînd era de optzeci de ani, a văzut pe Dumnezeu 6, atît cît este cu putinţă unui om să-L vadă f dar, mai bine sipus, atît cît nimeni nu L-a putut vedea, după cum dă mărturie însuşi Dumnezeu : «Dacă va Ii între voi vreun profet al Domnului, în vedenie Mă voi face cunoscut lui şi în somn voi grăi cu el; nu tot aşa am grăit şi cu slujitorul Meu Moisi, care este credincios în toată casa Mea; cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri» 7.

Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Să ascultăm, dar, cuvintele adevărului, grăite «nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti»8, ci «în cuvinte de învăţătură ale Duhului» 9, care nu au scopul să aducă laudă de la cei ce Ie ascultă, ci mîntuire celor ce sînt instruiţi de ele.

II

«întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul» 10

Minunea gîndului acestuia îmi opreşte cuvîntul. Ce să spun mai întîi ? De unde să-mi încep tîlcuirea ? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre ?

Multe au grăit filosofii eleni despre natură, dar nici una din ideile lor n-a rămas neclintită şi nerăsturnată ; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintîi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc cu deşertăciunea lor ; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.[1]

Aceşti filosofi, necunoscînd pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii sînt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului; alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, cînd se unesc unit cu alţii, cînd se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rîndul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a atomilor.

Cu adevărat pînză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punînd la facerea cerului, a pămîntuiui şi a mării nişte cauze atît de slabe şi lipsite de trăinicie. Că nu ştiau să spună : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul». De aceea necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cîrmuire şi fără rînduire şi că este purtat la întîmplare.

Ca să nu păţim şi noi aşa, Moisi, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintîi cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicînd : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul».

Ca să nu păţim şi noi aşa, Moisi, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintîi cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicînd : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul».

 

Ce frumoasă orînduire de cuvinte! A spus mai întîi: «întru început», ca să nu socotească unii că lumea este fără de început. Apoi a adăugat: <ta făcut», ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. După cum olarul, cu aceeaşi meserie, face nenumărate vase, fără să-şi irosească meseria şi puterea, tot aşa îşi Creatorul acestui univers nu are putere creatoare numai pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea lui este nesfîr-şită; şi-a exprimat numai voinţa, şi a şi adus la existenţă măreţiile celor ce se văd.

Aşadar, dacă lumea are început şi a fost făcută, caută să afli cine i-a dat început şi cine este Creatorul! Dar, mai bine spus, ca nu cumva ţu, căutînd cu gînduri omeneşti, să te abaţi de la adevăr, Moisi ţi-a luat-o înainte cu cele ce ne-a învăţat, punînd ca o pecete şi ca un talisman în inimile noastre numele cel de mult preţ al lui Dumnezeu, zicînd : «întru început a tăcut Dumnezeu». Dumnezeu, fericita fire, îmbelşugata bunătate, Cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvînt şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată. Acesta «a făcut întru început cerul şi pămîntul».

 

III

Să nu-ţi închipui, omule, că cele ce le vezi sînt fără început şi nici, pentru că cele ce se mişcă pe cer aleargă împrejurul tău în cerc şi pentru că începutul cercului scapă simţurilor noastre, să socoteşti că natura celor ce se mişcă în cerc este fără început. Că nici despre cercul acesta —- adică suprafaţa plană descrisă de o linie — nu trebuie să presupunem că este fără de început, pentru că scapă simţurilor noastre şi nu-i putem găsi nici începutul, nici sfîrşitul. Dimpotrivă, chiar dacă începutul şi sfîrşitul cercului scapă simţurilor noastre, totuşi cel care a descris cercul, l-a început într-adevăr dintr-un punct oarecare, cu un centru şi cu o anumită distanţă de centru. Aşa şi tu, pentru că cele ce se mişcă în cerc revin la locul de pornire, avînd o mişcare continuă şi neîntreruptă, să nu te înşele aceasta şi să spui că lumea este fără de început şi fără de sfîrşit. Că «chipul lumii acesteia trece» n şi că «cerui şi pământul vor trece» 12. Cele ce ni s-au dat nouă acum de învăţătura cea de Dumnezeu insuflată sînt, în puţine cuvinte, vestire mai dinainte a învăţăturilor despre sfîrşitul şi transformarea lumii.

«întru început a făcut Dumnezeu». Trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfîrşească tot în timp. Dacă facerea lumii a început în timp, nu te îndoi nici de sfîrşitul ei. Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, această deşertăciune pentru care se munceşte atît, la ce scop duc, dacă cei care se ocupă cu aceste ştiinţe au gîndit că lumea aceasta văzută este coeternă cu Dumnezeu, Creatorul universului, dacă ridică lumea materială şi mărginită la aceeaşi slavă cu firea cea neînţeleasă şi nevăzută a Dumnezeirii şi nici atîta n-au putut gîndi că, dacă părţile unui întreg sînt supuse stricăciunii şi schimbării, trebuie neapărat ca şi întregul să sufere aceleaişi

 

 schimbări la care sînt supuse părţile lui. Dar atît «au rătăcit în cugetele lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare şi spunînd că sînt înţelepţi au ajuns nebuni» 13, încît unii au afirmat că cerul există din veşnicie împreună cu Dumnezeu, iar alţii au spus că cerul este Dumnezeu, că e fără început şi fără de sfîrşit şi că este cauza rînduielii fiecărei părţi din lume.[2]

IV

într-adevăr, bogăţia înţelepciunii lumii le va mări cîndva cumplita lor osîndă, că aceştia, ocupîndu-se atît de mult cu lucrurile deşarte, au rămas de bună voia lor orbi pentru înţelegerea adevărului. Aceştia măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, împarte bolta de miazănoapte a cerului şi a ciclului zodiac în mii şi mii de părţi, observă cu precizie răsăritul, oprirea şi apusul stelelor, mişcarea tuturor stelelor faţă de cele dinaintea lor şi timpul în care fiecare din stelele rătăcitoare îşi împlinesc mişcarea lor de revoluţie, dair o singură ştiinţă din toate n-au descoperit, ştiinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecător, Care răsplăteşte după vrednicie pe cei ce vieţuiesc în lume, şi n-au descoperit nici ştiinţa de a avea despre judecarea lumii o idee potrivită cu sfîrşitul lumii. Că neapărat lumea se va schimba, de vreme ce şi starea sufletelor are să se schimbe într-un alt fel de viaţă; că după cum viaţa noastră de aici este înrudită cu natura acestei lumi, tot aşa şi viitoarea vieţuire a sufletelor noastre va primi soarta proprie acestei situaţii.

Aceşti învăţaţi sînt atît de departe în a se uita cu luare aminte la aceste adevăruri, încît chiar izbucnesc în rîs cînd le vorbim de sfîrşitul acestei lumi şi de naşterea din nou a veacului.

Şi pentru că începutul stă în chip firesc înaintea celor ce vin după început, trebuia neapărat oa Moisi, care avea să vorbească de cele ce şi-au primit în timp existenţa, să pună cuvîntul acesta înaintea tuturor, zicînd :  «întiu început a tăcut».

V

Dar, după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători îşi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decît facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare , în ea, Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi : lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba celor spirituale, cîte depăşesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută, după cum învaţă Pavel, zicînd : *în El s-au făcut toate, fie cele văzute, fie cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpînii, fie puteri» u, fie ostile îngerilor, fie dregătoriile arhanghelilor.

 

Cînd, însă, trebuia adusă între existenţe şi lumea aceasta — mai întîi ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii — atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul. Nu-i, oare, aşa timpul, al cărui trecut a dispărut, al cărui viitor nu-i încă de faţă, iar prezentul fuge înainte de a-l cunoaşte bine ? Aşa este şi natura tuturor celor din lume : sau cresc, sau se sfîrşesc; întemeiere şi stabilitate nu-şi pot arăta. Se cădea, dar, ca trupurile vieţuitoarelor şi ale plantelor, legate în chip necesar de scurgere şi stăpînite de mişcarea care le duce spre naştere şi stricăciune, se cădea, deci, să fie cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse schimbării.

De la acest fapt a pornit Moisi pentru a vorbi despre lume, învăţîndu-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicînd : «întru început a făcut», adică : la începutul acesta al timpului. Cînd Moisi spune că s-au făcut «întru început», n-o spune ca şi cum ar da mărturie că timpul este mai vechi decît toate cele făcute, ci spune că cele văzute şi percepute de simţurile noastre au luat început în urma celor nevăzute şi spirituale.

Poartă numele de «început» şi cea dintîi mişcare, ca în acest text al Scripturii: *Inceput al căii celei bune este a face dreptate» 15; că mai întîi de da săvîrişirea faptelor de dreptate pornim spre viaţa cea fericită. Poartă numele de «început» şi lucrul din care se face ceva şi care există în el, ca de pildă temelia casei sau carena corăbiei, după cum este scris : «Început al înţelepciunii este frica de Domnul» 16; că evlavia este temelia şi fundamentul desăvîrşirii. Poartă numele de «început» şi tehnica sau arta, potrivit căreia se săvîrşesc lucrurile tehnice sau artistice, de pildă înţelepciunea lui Veseleil, folosită pentru împodobirea cortului17. Adeseori poartă numele de «început» şi faptele care au un sfîrşit bun, de pildă, început al milosteniei este lauda de la Dumnezeu, iar început al oricărei fapte de virtute este sfîrşitul pregătit în făgăduinţe.[3]

VI

Aşadar, pentru că acest cuvînt «început» are atîtea sensuri, vezi dacă nu  cumva  acest cuvînt se potriveşte  tuturor acestor sensuri. Iţi  este cu putinţă să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcîndu-te în urmă cu gîndul din timpul de acum, te vei sili să găseşti cea dinţii zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mişcare în timp  apoi vei vedea că au fost puse mai întîi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pămînţul,- apoi vei vedea că o raţiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, aşa cum îl arată sensul cuvîntului «început» ; apoi că lumea aceasta n-a fost gîndită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce există pe pămînt, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute, precum zice apostolul, că «cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd, înţelegîndu-se din făpturi» 18.

 

Sau poate că s-a zis : «întru început a făcut» din pricină că facerea cerului şi a pămîntului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece «începutul este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum «începutul» căii încă nu-i calea, iar «începutul» casei nu-i casa, tot aşa şi «începutul» timpului nu-i timpul, dar nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că «începutul» este timp, să ştie acela că împarte «începutul» în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de la sfîrşit. Este, însă, cu totul de rîs să te gîndeşti la un început al «începutului». Cel care împarte «începutul» în două face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele. Deci Moisi a spus : «întiu început a făcut», ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu. Alţi traducători ai Scripturii19 au redat mai clar sensul acestui cuvînt, spunînd : «în scurt a făcut Dumnezeu», adică : dintr-o dată,  în puţină vreme.

Atît despre «început». Puţine din cele multe cîte se pot spune.[4]

 


[1] 2.          leş., 2, 2 ; Fapte, 7, 20.

3.            leş., 2, 10.

4.            Evr., 11, 25.

5.            Ie?., 2, 11—25.

6.            Ie?., 33, 11.

7.            Num., 12, 6—8.

8.            I COT., 2, 4.

9.            / Cor,, 2, 15.

10.          Fac, 1, 1.

[2] 11.       I Cor., 7,  31.         .-,.•.

12.          Matei, 24. 35.

13.          Rom., 1, 21—22.

14. Col.,  1,  16.

[3] 15.       Prov.,  16,  7.

16.          Prov.,  1, 7.

17.          leş., 31, 2—3.

[4] 18.       Rom., i, 20.

19.          Prin «alţi traducători ai Scripturii*, Sfîntul Vasile a avut în vedere pe Achi-la, Simah şi Teodotion. Pe doi din aceştia, pe Achila şi Simah, îi şi numeşte în Omilia la Psalmul XLIV, capitolul 4. — Achila (sec. II), păgîn de origine, se creştinează; vine, însă, în conflict cu Biserica şi trece la iudaism. Imbrăţişînd această nouă religie, traduce în greceşte Vechiul Testament. Pentru fidelitatea traducerii sale, dusă pînă la servilism, iudeii o adoptă în locul Septuagintei( (cf. Pr. Prof. Vladimir Pre-lipcean, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Pr. Prof. Gh. Bârna, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, 1955, p. 47—48). — Simah (sec. II), după Epifaniu de neam samarinean trecut la iudaism, a făcut şi el o nouă traducere în greceşte a Vechiului Testament, din care s-au păstrat numai fragmente. Traducerea, deşi cu parafraze, este socotită o traducere bună, nu servilă ca a lui Achila (cf. Op. cit, p. 48). — Teodotion a trăit pe timpul împăratului Comod (180—183); după Irineu era originar din Efes, iar după alţii din Pont; a fost ebionit sau marcionit. Traducerea Vechiului Testament făcută de el ţine calea de mijloc, între traducerea servilă a lui Achila şi traducerea mai liberă a lui Simah. Traducerea lui Teodotion a fost mult preţuită de Origen (cf. Op. cit., p.  49).

II.    Deşertăciunea ştiinţei din afară, desigur şi în ceea ce priveşte cosmologia

ÅÅÅ

La fel priveşte Sfântul Vasile cel Mare şi ştiinţa din afară. Nu-l putem acuza de ignoranţă ci dimpotrivă de o adâncă şi profundă cunoaştere a filozofiei şi a ştiinţei din afară, deoarece a fost instruit deplin, mai strălucit decât toţi contemporanii săi (exceptându-l pe Sfântul Grigorie Teologul pe care l-a egalat) toată filozofia şi ştiinţa din afară de atunci.

Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 82-83

Unii fizicieni spun, cu cuvinte elegante, că. pamîntul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului ; de aceea nu poate să se încline în vreo parte ; aşa că rămîne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pamîntul îl ocupă, nu 1-a dobîndit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti fizicienii, că toate obiectele grele, care cad de sus, se îndreaptă din toate părţile spre centru ; şi în care direcţie se îndreaptă părţile într-acolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate obiectele de pămînt se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pămînt acesta îi este locul propriu şi potrivit ; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru, negreşit că se va îndrepta spre locurile cele mai de sus. Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea în spre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pamîntul nu cade nici într-o parte ; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie, deci, neapărat ca pamîntul să rămînă la locul său ? poate, însă, să-şi schimbe locul, dacă face vreo mişcare potrivnică naturii sale.

Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mu-tă-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rînduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decît argumentele logice.[1]

XI

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer, că s-au scris de înţelepţii lumii tratate pline de multe cuvinte despre natura cerului. Unii au spus că cerul este compus din cele patru elemente, pentru că se poate pipăi şi vedea ; participă pămîntului din pricină că e tare, focului din pricină că se vede şi celorlalte elemente din pricina compoziţiei lui. Alţi înţelepţi, însă, au respins această teorie ca de necrezut şi au introdus în alcătuirea cerului a cincea substanţă corporală, imaginată de ei. Pentru ei cerul este un corp eteric, care, după cum spun ei, nu-i nici foc, nici aer, nici pămînt, nici apă, pe scurt, nici unul din corpurile simple ; că pentru corpurile simple mişcarea proprie lor este mişcarea în linie dreaptă; pentru cele uşoare, ridicarea în sus; iar pentru cele grele, coborîrea în jos ; şi nici mişcarea circulară nu este aceeaşi cu mişcarea în sus sau mişcarea în jos; şi, în scurt, mişcarea un linie dreaptă se deosebeşte foarte mult de mişcarea circulară. Şi aceşti învăţaţi spun : corpurile care au, potrivit naturii lor, deosebite mişcările lor, au deosebite şi naturile lor.

Dar nu-i cu putinţă să presupunem că cerul este format din primele corpuri, pe care le numim elemente, pentru că corpurile alcătuite din elemente diferite nu pot avea mişcarea uniformă şi liberă, deoarece fiecare element, care există în corpurile compuse, are prin natura lui altă şi altă mişcare. De aceea, mai întîi, cele compuse cu greu se pot menţine într-o singură mişcare continuă, pentru că elementul care are o singură mişcare nu se poate acorda şi nici nu se poate împăca cu toate celelalte elemente, care au mişcări contrarii; dimpotrivă, elementul care are însuşirea de a fi uşor este vrăjmaş elementului care are însuşirea de a fi greu. Cînd ne mişcăm spre înălţime, sîntem îngreuiaţi de elementul pămînt; iar cînd sîntem purtaţi în jos, ne mişcăm împotriva elementului foc, că sîntem atraşi în jos împotriva naturii elementului foc ; iar tendinţa elementelor de a se îndrepta în direcţii contrare duce la distrugerea corpului compus din acele elemente. Tot ceea ce este unit silnic şi împotriva firii se menţine unit ipuţină vreme ,-iar aceasta, forţat şi cu greutate; dar se descompune repede în elementele din care a fost compus, întorcîndu-se fiecare din cele ce au fost unite la locul său propriu.

Din pricina acestor necesităţi logice, după cum spun învăţaţii a-ceia, ei au respins ipotezele celor de dinaintea lor şi au avut nevoie de o ipoteză proprie ; au emis ipoteza unei a cincea naturi corporale pentru facerea cerului şi a stelelor de pe cer. Un alt învăţat, unul din cei plini de idei şi cu cuvinte amăgitoare, s-a ridicat împotriva acelora, le-a risipit ddeile lor şi le-a înlăturat, punînd în locul lor propria lui părere.

Dacă am încerca acum să vorbim de toate cîte sipun aceşti învăţaţi, am cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca şi ei. Noi, însă, să-i lăsăm pe aceşti învăţaţi să se lupte între ei. Să nu mai vorbim de natura existenţelori ci să dăm crezare lui Moisi, care a spus : «A făcui Dumnezeu cerul şi pământul» şi să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel Care-i mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept,’ nu cunoaştem natura existenţelor j dar este atît de minunat cît ne cade sub simţuri, încît mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Creatorului, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

ÅÅÅ


[1] 25. Ps., 94, 4 6

Anunțuri