Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 72-74

«întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul» 10

Minunea gîndului acestuia îmi opreşte cuvîntul. Ce să spun mai întîi ? De unde să-mi încep tîlcuirea ? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre ?

Multe au grăit filosofii eleni despre natură, dar nici una din ideile lor n-a rămas neclintită şi nerăsturnată ; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintîi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc cu deşertăciunea lor ; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.[1]

Aceşti filosofi, necunoscînd pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii sînt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului; alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, cînd se unesc unit cu alţii, cînd se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rîndul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a atomilor.

Cu adevărat pînză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punînd la facerea cerului, a pămîntuiui şi a mării nişte cauze atît de slabe şi lipsite de trăinicie. Că nu ştiau să spună : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul». De aceea necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cîrmuire şi fără rînduire şi că este purtat la întîmplare.

Ca să nu păţim şi noi aşa, Moisi, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintîi cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicînd : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul».

[…]

«întru început a făcut Dumnezeu». Trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfîrşească tot în timp. Dacă facerea lumii a început în timp, nu te îndoi nici de sfîrşitul ei. Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, această deşertăciune pentru care se munceşte atît, la ce scop duc, dacă cei care se ocupă cu aceste ştiinţe au gîndit că lumea aceasta văzută este coeternă cu Dumnezeu, Creatorul universului, dacă ridică lumea materială şi mărginită la aceeaşi slavă cu firea cea neînţeleasă şi nevăzută a Dumnezeirii şi nici atîta n-au putut gîndi că, dacă părţile unui întreg sînt supuse stricăciunii şi schimbării, trebuie neapărat ca şi întregul să sufere aceleaişi

 

 schimbări la care sînt supuse părţile lui. Dar atît «au rătăcit în cugetele lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare şi spunînd că sînt înţelepţi au ajuns nebuni» 13, încît unii au afirmat că cerul există din veşnicie împreună cu Dumnezeu, iar alţii au spus că cerul este Dumnezeu, că e fără început şi fără de sfîrşit şi că este cauza rînduielii fiecărei părţi din lume.[2]

IV

într-adevăr, bogăţia înţelepciunii lumii le va mări cîndva cumplita lor osîndă, că aceştia, ocupîndu-se atît de mult cu lucrurile deşarte, au rămas de bună voia lor orbi pentru înţelegerea adevărului. Aceştia măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, împarte bolta de miazănoapte a cerului şi a ciclului zodiac în mii şi mii de părţi, observă cu precizie răsăritul, oprirea şi apusul stelelor, mişcarea tuturor stelelor faţă de cele dinaintea lor şi timpul în care fiecare din stelele rătăcitoare îşi împlinesc mişcarea lor de revoluţie, dair o singură ştiinţă din toate n-au descoperit, ştiinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecător, Care răsplăteşte după vrednicie pe cei ce vieţuiesc în lume, şi n-au descoperit nici ştiinţa de a avea despre judecarea lumii o idee potrivită cu sfîrşitul lumii. Că neapărat lumea se va schimba, de vreme ce şi starea sufletelor are să se schimbe într-un alt fel de viaţă; că după cum viaţa noastră de aici este înrudită cu natura acestei lumi, tot aşa şi viitoarea vieţuire a sufletelor noastre va primi soarta proprie acestei situaţii.

Aceşti învăţaţi sînt atît de departe în a se uita cu luare aminte la aceste adevăruri, încît chiar izbucnesc în rîs cînd le vorbim de sfîrşitul acestei lumi şi de naşterea din nou a veacului.

Anunțuri