A.  Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi

 (sau cum o numește Sfântul Vasile cel Mare în Εξαήμερον asemănarea cu Dumnezeu care este creștinismul).

Gal 2:20 Cu Hristos împreună m’am răstignit; iar viez, nu de acum eu, ci viează întru mine Hristos; iar de viez acum în trup, prin credinţa Fiului lui Dumnezeu viez, carele m’au iubit şi s’au dat pre sine pentru mine.

Pentru aceasta nu există altă posibilitate decât însușirea acestei vieți prin Sfintele Taine ale Trupului lui Hristos (care este numai Sfânta Biserică Ortodoxă) dar nu magic, automat sau subconștient (subliminal) ci stăruind cu răbdare până acolo într-o viață în pocăință sau schimbarea minții după Cuvântul lui Dumnezeu, adică tocmai Persoana a II-a a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu firesc. Numai așa devenim și noi (prin El) fii ai lui Dumnezeu după har.

Pentru a avea viața lui Hristos în noi trebuie să fim persoane cum este și El. Aceasta înseamnă a avea rațiune, fiindcă fără rațiune nu suntem subiecte ci obiecte sau doar ipostase necuvântătoare. Rațiunea înseamnă alegerea între bine și rău deci și voința și libertatea voinței. Numai așa putem iubi rațional sau duhovnicește. Deci persoana înseamnă rațiune, voință (liber arbitru), iubire autentică[1].

Așadar, ca să ne putem mântui cu adevărat trebuie să avem libertate adevărată deci și posibilitatea de a refuza pe Dumnezeu, oricând și veșnic, dacă din nefericire am vrea așa, Doamne ferește!

Mântuirea este îmbrățișarea cu Dumnezeu, nunta cea mistică, în care dacă Mirele vrea, nuntește cu mireasa Lui, mintea noastră și prin ea (pusă ca și conducătoare a firii) cu toată creația. Aceasta înseamnă sinergia, adică împreună lucrarea sau împreună iubirea (căci energia necreată a lui Dumnezeu este iubirea ca izvor și lucrarea noastră de primire – deci energia noastră mântuitoare – este iubirea ca vas).

Mirele vrea ca pe toți Să-i mântuiască[2] ceea ce înseamnă că mântuirea, depinde doar de voia noastră (după cum o considerăm noi prin smerenia noastră și cum și este față de voia Lui) neimportantă și fără de vrednicie față de Darul Lui (viața Lui = mântuirea noastră). Cu toate acestea Smerenia lui Dumnezeu în fața căreia smerenia noastră este doar o slabă caricatură (mai puțin smerenia Stăpânei care este întru totul asemenea cu a Lui și a sfinților care Și-au însușit-o) a vrut ca Atotputernicia Sa, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare[3], să Și-o facă neputincioasă în fața libertății noastre (după cum spune Sfântul Ioan Damaschin capodopera creației este liberul arbitru[4]) ca să ne dea nouă un strop din atotputernicia Lui, să fim cu adevărat chipul Lui și prin aceasta să ajungem la asemănarea lui – Iubirea în Adevăr.

Înainte de a binecuvânta zămislirea unui om așteaptă Dumnezeu cu răbdarea Sa Dumnezeiască, mai presus de timp și veacuri, să se împlinească toate condițiile istorice, financiare, climatice, trupești, sufletești ale părinților lui astfel încât cel mai potrivit pentru mântuirea lui să fie acel loc și acel moment în care începe să existe (așa zisul spațiu teocosmic). Cu alte cuvinte slăbiciunile lui sufletești sunt pentru smerenia și încununarea lui iar darurile lui sunt pentru misiunea lui iar condițiile externe numite de Sfinţii Părinţi accidente (sau avere: sănătate, frumusețe, educație, politică, bogății) sunt cele mai bune pentru mântuirea lui ca ori fiind sărac să mulțumească ori fiind bogat să miluiască. Dacă fiind sărac cârtește și fiind bogat asuprește este alegerea lui rea, rea căci îl desparte de Dumnezeu și îl face nefericit.

Așadar orice om, dacă vrea cu adevărat să se mântuiască, dacă ține mai mult la mântuirea lui decât la el însuși, indiferent unde și când s-a născut, se va mântui, adică va ajunge să cunoască și să se împărtășească de Sfânta Ortodoxie. Cum? Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu:

Psa 76:13 Dumnezeule întru cel sfânt este calea ta. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu carele faci minuni.:14 Cunoscută ai făcut întru popoare puterea ta


[1] CAPITOLUL XXVII Pentru care motiv am fost făcuţi cu voinţă liberă? Prin urmare noi spunem că liberul arbitru însoţeşte în chip nemijlocit raţiunea şi că prefacerea şi schimbarea este înnăscută în cele ce se nasc. (Tot ceea ce este născut este schimbător, deoarece este necesar să fie schimbătoare acelea a căror naştere a început prin schimbare. Iar schimbarea este a fi adus de la neexistenţă la existenţă şi a deveni altceva din o materie dată.) Cele neînsufleţite și cele iraţionale se schimbă prin modificările corporale pomenite mai sus; cele raţionale, prin alegere. Facultatea de a raţiona are o parte teoretică și alta practică. Partea teoretică înţelege existenţele aşa cum sunt. Partea practică deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc. Partea teoretică se numeşte raţiune pură, iar cea practică, raţiune practică. Şi iarăşi, partea teoretică se numeşte înţelepciune, iar cea practică prudenţă. Tot cel care deliberează, deliberează pentru că are în stăpânirea sa alegerea celor care trebuiesc făcute, cu scopul de a alege ceea ce s-a judecat ca preferabil de deliberare şi, alegându-l, să-l facă. Iar dacă este aşa, urmează că liberul arbitru subzistă cu necesitate raţiunii. Astfel, sau nu va fi omul raţional sau, dacă este raţional, va fi stăpânul faptelor și înzestrat cu liberul arbitru. Pentru acest motiv cele iraţionale nu au liberul arbitru, căci ele sunt conduse de natură mai mult decât o conduc. Pentru acest motiv nici nu se opun dorin ţei naturale, ci, îndată ce doresc ceva, se mişcă spre faptă. Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are putere să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este și lăudat și blamat. Trebuie să se ştie că îngerii, fiind fiinţe raţionale, sunt înzestraţi cu liberul arbitru. Şi pentru că sunt creaţi sunt şi schimbători. Acest lucru l-a arătat diavolul. El a fost creat bun de creator, dar, în virtutea liberului arbitru, el şi cu puterile care au apostaziat împreună cu el, adică demonii, a ajuns descoperitorul răutăţii, în timp ce celelalte cete ale îngerilor au persistat în bine. […] Şi iarăşi: în fiinţele lipsite de raţiune conduce firea; în om, însă, este condusă firea, pentru că omul se mişcă în chip liber potrivit voinţei; prin urmare omul este prin fire voliţional. Şi iarăşi: omul a fost făcut după chipul fericitei și suprafiinţialei Dumnezeiri; firea dumnezeiască, însă, este prin natură şi liberă şi voliţională; prin urmare omul, fiind o icoană a ei, este prin natură și liber şi voliţional. Căci părinţii au definit liberul arbitru voinţă.[…] Fericitul Pavel apostolul zice: „S-a făcut ascultător până la moarte, şi la moarte pe cruce”323. Ascultarea este supunerea unei voinţe care există, nu a unei voinţe care nu există324. Căci nu vom spune că fiinţa lipsită de raţiune este ascultătoare sau neascultătoare. Domnul s-a făcut ascultător Tatălui, nu pentru că a fost Dumnezeu, ci pentru că a fost om. Ca Dumnezeu nu era nici ascultător, nici neascultător, deoarece a fi ascultător, şi neascultător, după cum a spus purtătorul de Dumnezeu Grigore, aparţine celor care sunt supuse325. Prin urmare, Hristos a fost voliţional şi ca om. Când spunem voinţă naturală nu afirmăm că aceasta este constrângătoare, ci liberă; căci dacă este raţională, este negreşit şi liberă. Nu numai firea dumnezeiască şi nezidită nu are nimic constrângător, dar nici firea cugetătoare și creată. Lucrul acesta este evident. Dumnezeu, fiind prin fire bun, prin fire creator și prin fire Dumnezeu, nu este prin constrângere acestea. Căci cine este acela care să-l constrângă? Trebuie să se ştie că liberul arbitru se vorbeşte în sens omonim, dar în alt fel cu privire la Dumnezeu, în alt fel cu privire la îngeri și în alt fel cu privire la oameni. Cu privire la Dumnezeu în chip suprafiin ţial. Cu privire la îngeri în aşa fel că la ei executarea merge împreună cu dispoziţia spre acţiune, fără ca să se scurgă vreun timp între dispoziţie şi executare. Având în chip firesc liberul arbitru, fac uz de el neîmpiedicat, căci nu au nici o împotrivire din partea trupului și nici nu au pe cineva care să-i ispitească. Dar cu privire la oameni în aşa fel că la ei dispoziţia este concepută în timp înaintea execuţiei. Omul este liber și are în chip firesc liberul arbitru; el are însă și ispita diavolului şi mişcarea corpului. Aşadar prin ispită și prin greutatea corpului execuţia este posterioară dispoziţiei. Dacă Adam a ascultat pentru că a voit şi daca a mâncat pentru că a voit, urmează că în noi voinţa a pătimit pentru prima oară. Iar dacă voinţa a pătimit pentru prima oară şi Cuvântul întrupat n-a luat-o pe aceasta împreună cu firea, urmează că nu ne-am făcut în afară de păcat. Mai mult: dacă facultatea liberului arbitru al firii omeneşti este opera Cuvântului, dar Cuvântul n-a luat-o pe aceasta, urmează că sau cunoaşte că nu este bună creaţia Sa, sau ne invidiază dacă ne vindecă această facultate; prin aceasta pe noi ne lipseşte de o vindecare completă, iar pe El se arată ca fiind stăpânit de patimă, căci nu vrea sau nu poate să ne mântuiască desăvârşit.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004 <http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, pp.75, 102-104

[2] 1Ti 2:4 Carele voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie.

[3] Dumnezeu nu a creat pe om ca pe o piesă automată în angrenajul unei naturi inflexibile în procesele ei, ci ca subiect liber, capabil să flexioneze procesele naturii, ca să facă prin ele binele de bună voie şi să-şi arate prin aceasta conformi¬tatea cu voia cea bună a lui Dumnezeu, progresând în asemănarea cu El. O încadrare mecanică a omului în ordinea unei naturi mecanice ar fi făcut fără rost atât crearea lumii, cât şi a omului. Dar crearea unei naturi care poate atrage pe om într-un automatism, care pentru sensibilitatea omului cu ecou în spirit poate lua proporţii de pasiuni absolute, impune omului misiunea de a lupta pentru menţinerea şi întărirea libertăţii sale, pentru ca prin ea să elibereze atât natura cât şi trupul său de automatismul încadrării în ea cu rezonanţele pătimaşe în el. Omul nu poate deveni o piesă întru totul asemenea naturii, dar devine pătimaş când cade în stăpânirea ei, după cum atunci când îşi afirmă stăpânirea sa asupra ei devine virtuos, fortificat spiritual. Pentru aceea i s-a dat porunca să stăpânească asupra naturii. Dacă urma acestei porunci, îşi afirma libertatea sa şi întărirea spiri¬tului prin ea. Porunca nu urmărea aservirea omului, ci întărirea lui în libertate şi în comuniunea cu Dumnezeu. Ea îi cerea omului să rămână om şi să se fortifice ca om, ca fiinţă superioară naturii.

Numai fiind deasupra automatismului naturii, omul putea să şi iubească cu adevărat pe Dumnezeu, sau putea să fie cu adevărat virtuos. O virtute, sau o nepăcâtuire prin natură şi nu prin bunăvoinţă, nu reprezintă o forţă a spiritului. Sfântul Vasile răspunzând întrebării: de ce nu avem în constituţia noastră nepăcătuirea, răspunde: „Pentru că şi tu pe casnicii tăi îi ai binevoitori nu când îi ţii legaţi, ci când îi vezi împlinind de bunăvoie datoriile lor. Deci şi Dumnezeu nu iubeşte ceea ce facem fiind siliţi, ci ceea ce facem din virtute. Iar virtutea se săvârşeşte din libera alegere, nu din silă. Iar libera alegere depinde de noi. Iar ceea ce depinde de noi, este libertatea” (Homilia quod Deus non est auctor malorum, P. G. 31, col. 345.)

a.Paradoxul libertăţii. Dar neurmând poruncii de a stăpâni asupra naturii, omul a renunţat la libertate. A renunţat la libertate însă prin libertatea însăşi, în- tr־un fel care lasă omului oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei. Dacă nu avea libertate să renunţe la ea în mod liber, nu i s-ar fi cerut să şi-o afirme stăpânind asupra naturii. Baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui. Dar în ea a fost implicată şi putinţa căderii, putinţa de a-şi afirma libertatea renunţând în acelaşi timp la ea într-o anumită măsură şi de a aproba continuu, prin libertatea sa, renunţarea la libertate.

„Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu – cum zice Sfântul Vasile – omul trebuia să-l poată şi refuza. Dumnezeu nu-Şi foloseşte atotputernicia în faţa libertăţii umane, pe care nu voieşte să o încalce, pentru că ea provine din atotpu¬ternicia lui Dumnezeu. Desigur, omul a fost creat numai prin voinţa lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. A fost necesară o singură voinţă pentru creaţie, dar e nevoie de două, pentru îndumnezeire. O singură voinţă, pentru a aduce la existenţă chipul; dar două, pentru a face chipul asemănare. Iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare, că nu vrea să constrângă pe om. Căci nu este iubire fără respect. Voinţa divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseşi ale voinţei umane pentru a o aduce la o liberă consimţire. Aceasta este providenţa divină”. „Persoana umană e cea mai înaltă creaţie numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum şi a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea” (VI. Lossky, Théologie Dogmatique, în: Messager, nr. cit., p. 229).

Preot Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 21996, pp. 282-283.

[4] În care din acestea deci să clasăm acţiunile omeneşti, dacă omul nu este cauza și principiul acţiunii? Căci nu este cu cale să atribuim lui Dumnezeu acţiunile ruşinoase uneori şi nedrepte; nici necesităţii, căci ele nu sunt întotdeauna la fel; nici soartei, căci ei spun că cele ale soartei fac parte din cele necesare şi nu din cele posibile; nici naturii, căci operele naturii sunt vieţuitoarele şi vegetalele; nici norocului, căci acţiunile oamenilor nu sunt rare şi neaşteptate; nici întâmplării, căci ei susţin că cele produse de întâmplare aparţin celor neînsufleţite sau iraţionale. Rămâne deci ca însuşi omul, care acţionează și lucrează, să fie principiul faptelor sale și să aibă liberul arbitru. Mai mult. Dacă omul cu nici un chip nu este principiul acţiunii sale, este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stăpânul acţiunii sale? Orice deliberare se face în vederea acţiunii. Iar a declara că este de prisos partea cea mai frumoasă și cea mai de preţ din om, ar fi una din cele mai mari absurdităţi. Prin urmare, dacă deliberează, deliberează în vederea acţiunii, căci orice deliberare este în vederea acţiunii și din pricina acţiunii.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, p.74

Anunțuri