A.  Harul intern – mântuitor

Iconomia specială a Sfântului Duh pentru ortodocşi

Expresia „harul de la Botez”, numit şi „harul eclesial” (bisericesc), ne ajută să înţelegem o distincţie importantă în modul în care Dumnezeu Se împărtăşeşte celor din interiorul Bisericii. Astfel, Sfântul Botez este Taina prin care o persoană este încorporată în Hristos, Care este cap al Bisericii (cf. Ef. 1: 22-23)28. Prin această Taină noi îl primim pe Duhul Sfânt, începând să ne împărtăşim, ca o nouă creaţie şi „biserică umană” (cf. I Cor. 6: 19), de energiile dumnezeieşti sau harul lui Dumnezeu. Această împărtăşire specială de Duhul Sfânt nu poate fi oferită decât de Biserica Ortodoxă.

Dincolo de iconomia Sa generală în creaţie, există şi o iconomie a Duhului Sfânt în cei din Biserică. Pentru o descriere a acesteia, ne îndreptăm din nou către diferiţi sfinţi, începând cu convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov:

Dar când Domnul nostru Iisus Hristos a împlinit întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viaţă pe care o pierduse Adam, şi le-a dat lor acelaşi har al Preasfântului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus că este mai bine pentru ei ca El să meargă la Tatăl, pentru că dacă nu S-ar duce, Duhul n-ar mai veni în lume. Dar dacă El, Hristosul, se duce la Tatăl, îl va trimite pe Acesta în lume, şi El, Mângâietorul, îi va îndruma pe ei şi pe toţi ceilalţi ce le vor urma învăţăturile întru plinătatea adevărului, şi le va aminti tot ce le-a spus El pe când era încă în lume. Ce a fost apoi făgăduit a fost har peste har (Ioan 1:16)

Apoi, în ziua Rusaliilor, El le-a trimis în mod solemn, într-un vânt puternic, Sfântul Duh, în chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat întru ei şi i-au umplut de puterea arzătoare a harului dumnezeiesc, care adia ca şi cu nişte aripi de rugăciune, lucrând cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi lucrările Sale (cf. Fapte 2: 1-4). Iar acest har arzător al Sfântului Duh, care ne este dat nouă tuturor celor credincioşi în Hristos prin Taina Sfanţului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe părţile osebite ale trupului nostru, după cum este rânduit de către Sfânta Biserică, veşnica iconomă a acestui har.24

Vladimir Lossky

scrie:

Pogorând peste ucenici [la Cincizecime] sub forma limbilor de foc, Sfântul Duh coboară în chip nevăzut asupra noilor botezaţi prin Taina Sfântului Mir. (…) Sfântul Duh lucrează în amândouă Tainele. El creează din nou firea, curăţind-o, unind-o cu Trupul lui Hristos. El împărtăşeşte, de asemenea, persoanei umane dumnezeirea, energia comună a Sfintei Treimi, adică harul. Legătura strânsă a acestor două Taine – Botezul şi Mirungerea – este cauza pentru care darul cel necreat şi îndumnezeitor pe care îl dă pogorârea Sfântului Duh membrilor Bisericii este adesea numit „harul de la Botez”. (…)

Harul de la Botez, prezenţa

Sfântului Duh în noi, inalienabilă şi personală pentru fiecare, este temelia întregii vieţii creştine.27În clasicul tom duhovnicesc Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul se găseşte o afirmaţie asemănătoare:

Astfel învaţă Sfinţii Părinţi. Sfântul Diadoh este [în această privinţă] cel mai limpede dintre ei atunci când zice că înainte de Sfântul Botez dumnezeiescul har îl îndeamnă pe om din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem [prin Botez], diavolul e scos afară, iar harul intră înlăuntru (Filocalia 4: 76).26

Ceea ce s-a spus până acum – mai ales în privinţa deosebirii dintre harul din afară şi harul dinlăuntru

 ne ajută la oferirea unei explicaţii teologice privind existenţa creştinilor heterodocşi care manifestă în mod evident lucrările harului dumnezeiesc în viaţa lor. Avem nenumărate exemple de credincioşi care par în mod limpede să fi avut relaţii profunde cu Hristos, după cum o mărturisesc cuvintele şi faptele lor.29 Unii dintre cei mai faimoşi şi-au venit cu uşurinţă în sine: C.S. Lewis – un apologet creştin a cărui gândire se apropia în multe direcţii de Ortodoxie – este, pentru mulţimea de creştini de tot felul, un adevărat „erou”. Scrierile lui i-au condus pe mulţi la credinţa în Hristos. Apoi o avem pe Maica Tereza, care este cinstită de mii de oameni ca pildă de filantropie creştină.30 Să ne amintim şi de William Law, care a scris clasica şi provocatoarea lucrare despre viaţa spirituală, A Serious Call to a Devout and Holy Life [O serioasă chemare la o viaţă evlavioasă şi sfântă]. Şi nu-l putem uita nici pe cardinalul John Henry Newman, a cărui dragoste pentru Dumnezeu, ce reiese din biografia sa intelectuală, Apologia pro vita sua, este limpede dovedită. Desigur, creştinii ortodocşi nu vor întârzia să-şi exprime dezacordul faţă de multe lucruri pe care aceşti oameni le-au scris şi le-au făcut. Cu toate acestea – recunoscând în ele o evlavie, o simţire adevărată şi o dragoste de Dumnezeu – pe bună dreptate îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru vieţile şi faptele lor, Dumnezeu. Este evident că în astfel de oameni Dumnezeu a aflat inimi deschise către El. [Nota lui U.M.® Faptul că n-au ajuns la Ortodoxie însă arată că au avut o suficienţă care nu l-a lăsat pe Dumnezeu până la capăt să lucreze în ei şi că dacă ar fi ajuns la Ortodoxie ar fi căzut din această suficienţă într-o mândrie mai mare care le-ar fi adus osândă şi mai mare veşnică.]

Dar creştinii ortodocşi pot de asemenea să spună că această deschidere este în realitate primirea influenţei externe a harului lui Dumnezeu (energiile dumnezeieşti) asupra vieţii lor, ceea ce nu este acelaşi lucru cu lucrarea lăuntrică a harului eclesial ce se dă numai prin Botez. Cu alte cuvinte, se poate spune că creştinii heterodocşi, precum cei pe care i-pomenit – fiind profund motivaţi de o dragoste de Dumnezeu stârnită din lucrarea exterioară a harului dumnezeiesc – „fac din fire cele ale [cerinţele] legii, lucrând ceea ce este plăcut lui Dumnezeu”.

Totuşi, „nici unul dintre ei nu se află pe sine sub lucrarea harului prezent numai în Biserică, mai ales harul care se dă prin tainele Bisericii. N-au fost hrăniţi la masa cea de taină care conduce pe calea desăvârşirii morale”32. Desigur că, în afara Bisericii, este posibil să se ajungă la o admirabilă sporire spirituală şi morală. Dar, cu toate acestea, nu e acelaşi lucru cu participarea la viaţa plină de har a Bisericii – o vieţuire negrăit mai diferită decât se găseşte în creştinismul din afară sau de aiurea33 – şi nici nu poate fi vorba, în această viaţă, de atingerea scopului ultim al credinţei creştine: îndumnezeirea (theosis).34[Nota lui U.M.®: dar nici măcar mântuirea după cum vom vedea mai jos]

”până aici „Non Ortodocşii”

Anunțuri