I.  Semnificația jurământului de la absolvirea Facultății de Teologie

http://ziarullumina.ro/interviu/semnificatia-juramantului-de-la-absolvirea-facultatii-de-teologie

Interviu ●

Tudorel Rusu●

Marți, 9 iulie 2013

.

email

Depunerea jurământului de credință în cadrul Sfintei Liturghii pentru proaspeții studenți licențiați în Teologie este o practică apărută chiar de la structurarea studiilor teologice la nivel universitar. Despre semnificația acestui jurământ și despre ceea ce presupune el pentru un absolvent de Teologie ne-a spus câteva cuvinte Arhim. Hrisostom Rădășanu, consilier educațional al Arhiepiscopiei Iașilor.

Părinte consilier, de ce este nevoie de un jurământ de credință la finalizarea studiilor teologice?

În trecut, studenții facultăților de Medicină, de Drept etc. erau invitați ca, la sfârșitul studiului ciclului de licență, să depună un jurământ, care astăzi se mai păstrează în spațiul laic doar la Facultatea de Medicină. Odată cu structurarea studiilor teologice la nivel universitar, și la facultățile de Teologie s-a simțit nevoia unui astfel de jurământ, aceasta dintr-o rațiune simplă: studentul teolog era invitat ca la sfârșitul studiilor, într-un mod solemn, să-și asume tot ceea ce a învățat, și, asumându-și, să meargă în lume și să vestească cuvântul dumnezeiesc. Era o formă de responsabilizare în plus față de tot ceea ce se întâmplase până atunci în facultate. Întrucât întâlnirea cu societatea și cu comunitatea de multe ori este pusă sub semnul ritualului, ca în cazul celor care intră în serviciul statului, putem spune același lucru și despre studentul teolog, care, din momentul depunerii jurământului, nu mai este o persoană obișnuită, ci una care a fost inițiată în tainele cunoașterii lui Dumnezeu și care își asumă responsabilitatea față de ceea ce a învățat. Altminteri, se poate întâmpla un lucru de care Domnul ne-a avertizat, când ne-a spus să nu dăm mărgăritarele înaintea porcilor. Această disciplină și responsabilitate a Bisericii față de cuvintele sfinte care sunt împărtășite studenților teologi se manifestă și prin acest jurământ, și cred că este nevoie de el întrucât reprezintă o dovadă în plus de conștientizare a faptului că acești tineri au primit un set de învățături sfinte care trebuie mărturisite, asumate cu credință în Dumnezeu și practicate într-un mod care să aducă cinste Bisericii. Forma aceasta de punere ritualică în contact cu responsabilitatea dată de cuvântul lui Dumnezeu îi ajută pe studenții teologi să conștientizeze că nu sunt studenți obișnuiți și că ceea ce au primit la Facultatea de Teologie este ceva sfânt și deosebit și, ca atare, trebuie să se comporte având în brațele, în inimile și în mințile lor, acest depozit sacru al învățăturii noastre creștine.

Acest jurământ nu vine în contradicție cu Sfânta Scriptură și cu învățătura Sfinților Părinți, unde manifestările de acest gen sunt interzise?

Sunt mai multe feluri de a jura. Sfânta Scriptură, pe lângă interzicerea jurământului în unele cazuri, spune și „Faceți făgăduințe Domnului și le împliniți“, și nu de puține ori vedem în viețile Sfinților Părinți cum aceștia afirmă cuvintele „Să-mi ajute Dumnezeu să fac lucrul acesta“, iar Dumnezeu îi ajută. Practic, acest jurământ este o formă prin care noi cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru a ne păstra tari în credința noastră. Părinții osândesc un alt fel de jurământ, anume acela care izvorăște din necesitatea unei verificări a adevărului. Or, această formă de făgăduință pe care o propunem studentului teolog este dintr-o cu totul altă categorie. Domnul spune „Să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ“ și „Ceea ce este da, să fie da“, dar acestea se referă la relațiile dintre oameni, care nu trebuie să fie mincinoși unii cu alții. Jurământul studenților teologi este înaintea Atotștiutorului și Atotputernicului Dumnezeu, la fel cum se întâmplă și la slujba Cununiei, când cei doi miri își jură credință veșnică. Tot așa, Sfântul Apostol Pavel a depus făgăduința nazariatului înaintea lui Dumnezeu. Altceva este atunci când îmi propun și făgăduiesc înaintea lui Dumnezeu că, având ajutorul harului Său, voi face ceva bineplăcut Lui, și altceva este să folosesc cuvântul lui Dumnezeu în deșert, pentru a-mi rezolva micile mele neînțelegeri sau afaceri lumești.

În jurământul absolvenților teologi, se regăsesc, pe lângă referirile la păstrarea învățăturii Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, mențiuni despre păstrarea învățăturii de credință predată de profesorii facultății, cât și cele despre păstrarea și apărarea bunului nume al instituției academice teologice. Nu sunt puțin forțate lucrurile aici?

Biserica, prin acordarea binecuvântării, atât profesorilor de la Facultatea de Teologie, cât și studenților teologi, își asumă responsabilitatea pentru ceea ce se predă și ceea ce se învață în acest spațiu academic. Aceasta înseamnă că nici un profesor nu are voie să predea la Facultatea de Teologie păreri personale, ci doar ceea ce învață Sfânta Biserică. Din momentul în care un profesor vine cu o părere personală asupra unei dimensiuni despre care Biserica s-a exprimat și are un punct de vedere ferm, atunci acel profesor se află în afara unei relații vii cu cuvântul lui Dumnezeu, care „rămâne în veac“, după cum ne mărturisește Sfânta Scriptură. În acest caz, este de datoria ierarhului să ia atitudine și să păstreze nealterată învățătura de credință, atât în instituțiile de învățământ teologic, cât și în lăcașurile de cult aflate sub păstorirea sa. Oricum, în momentul depunerii jurământului, studentul teolog își asumă învățătura de credință a Bisericii, ce a fost sistematizată și explicată de profesori, și nu părerile personale ale acestora.

II.       Jurământul și Sfântul Cuvios, Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul

http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-21-cv_maxim_marturisitorul.html

În acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, și, după multă chinuire, l-au trimis la Cherson, în surghiun. Dar mai înainte de ducerea lui la Cherson, fiind încă în Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar după Pavel a venit iarăși Piros, cel mai sus pomenit, dar și acela murind după patru luni, a venit la patriarhie Petru, care ținea același eres al monoteliților.

Apoi, trecând multe zile, împăratul și patriarhul Petru au trimis la sfântul niște bărbați cinstiți, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, și pe doi boieri, pe Petru și pe Teodosie, ca să-l înduplece la credința lor. Aceia punînd multe feluri de cuvinte înaintea cuviosului, pe de o parte amăgindu-l, pe de alta îngrozindu-l; apoi șezînd ei și poruncind sfîntului să șadă (și era acolo și episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis către cuviosul: „Cum petreci, Maxim?”. Iar el a răspuns: „Așa precum mai înainte de veci a știut și a hotărît Domnul, să fie lucrarea vieții mele, care se ține cu purtarea de grijă a Lui”. Teodosie a zis: „Deci, ce a hotărît Dumnezeu mai înainte de veci, despre faptele fiecăruia din noi?”

Sfîntul a grăit: „Dumnezeu a știut mai înainte gîndurile noastre, cuvintele și faptele, care sînt în puterea noastră și mai înainte a rînduit și a hotărît, ce avea să vie asupra noastră, care nu sînt în puterea noastră, ci în dumnezeiasca Lui voie”. Teodosie episcopul zise: „Care sînt în puterea noastră și care nu sînt?”. A grăit Sfîntul Maxim: „Cel ce toate le știe, stăpînul meu, întreabă pe robul său?”. Episcopul zise: „Cu adevărat n-am știut și voiesc a învăța; ce deosebire este între cele ce sînt în puterea noastră și între cele ce nu sînt și cum unele sînt știute mai înainte de Dumnezeu și altele rînduite mai înainte?”

Cuviosul Maxim a zis: „Toate lucrurile cele bune și cele rele ne sînt nouă în voie, dar pedepsirile și certările ce ni se întîmplă sau cele potrivnice acelora, nu sînt în puterea noastră; pentru că nu avem putere în fața durerii ce ne muncește, nici pentru sănătate, ci numai în pricinile acelea care aduc ori durere, ori sănătate; și precum neînfrînarea este pricina bolii, iar înfrînarea este pricinuitoare a sănătății celei bune, așa și paza poruncilor lui Dumnezeu este pricină de cîștigare a împărăției cerului, iar călcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei”.

Episcopul a zis: „Pentru ce te muncești cu această izgonire, fără să fi făcut ceva vrednic de o primejdie ca acesta?” Grăit-a sfîntul: „Mă rog lui Dumnezeu ca prin această primejdie certîndu-mă, să-mi ierte mie cele făcute prin călcarea sfintelor porunci”. Episcopul zise: „Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?”. Grăit-a sfîntul: „Ispitiți se fac sfinții, ca arătate să fie tuturor faptele cele bune și tăinuite ale lor, precum au fost Iov și Iosif; căci Iov a fost ispitit spre arătarea bărbăției ce era într-însul, dar neștiută de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca să fie arătată întreaga lui înțelepciune și înfrînarea care face pe om sfînt; și fiecare din sfinți, chiar fără de voie de au pătimit în această lume, pentru aceea au pătimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, să calce ca pe un șarpe pe mîndrul și răul diavol; căci la fiecare sfînt răbdarea este lucrul ispitirii”.

Episcopul Teodosie zise: „Cu adevărat bine ai zis și spre folos și aș fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea să vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu și stăpînii mei prea cinstiți pentru alte pricini am venit la tine, atîta depărtare de loc, ne rugăm ție să primești cele ce ți-am adus și să veselești toată lumea”. Grăit-a sfîntul: „Care sînt acelea, stăpîne, și cine sînt eu și de unde cu a mea învoire să fie la toată lumea spre veselie?” Episcopul zise: „Astfel mă jur pe adevărul Domnului meu Iisus Hristos, că cele ce-ți grăiesc eu ție, cum și stăpînii mei cei prea încuviințați, acelea le-am auzit din gura stăpînului nostru, patriarhul și a binecredinciosului nostru împărat”.

Sfîntul Maxim zise: „Spuneți, stăpînilor mei, cele ce voiți și cele ce ați auzit”. Teodosie răspunse: „Împăratul și patriarhul voiesc ca prin noi să afle de la tine pentru ce nu te unești cu scaunul Constantinopolului?” Grăit-a Maxim: „Știți înnoirile ce s-au făcut și care s-au început din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adică cele nouă capitole primite și întărite de scaunul Constantinopolului și alte schimbări și știrbiri de la sinoadele sfinților, care s-au făcut la cei întîi șezători ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros și Pavel, și care înnoiri sînt știute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se împărtășește robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Să se ridice din Biserică smintelile, puse de bărbații care s-au spus mai înainte, și să se lepede împiedicarea. Iar voi să călătoriți pe calea Evangheliei cea netedă și curată de toate eresurile și, aflînd eu Biserica Bizanțului așa precum era înainte, atunci și eu mă voi afla într-însa, precum am fost mai înainte, și voi merge la împărtășirea aceea fără nici o îndemnare omenească; dar cît timp vor fi într-însa smintelile eretice și smintitorii arhierei, pînă atunci nici un fel de cuvînt sau lucru nu mă va pleca să mă împărtășesc cu dînșii vreodată”.

Episcopul Teodosie întrebă: „Ce rău mărturisim noi de te înstrăinezi de împărtășirea noastră?” Răspuns-a Cuviosul Maxim: „Fiindcă ziceți că este o lucrare a Dumnezeirii și a omenirii Mîntuitorului. Se cuvine să credem sfinților părinți, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este și firea una. Și voi pe Sfînta Treime, nu Treime o mărturisiți, ci pătrime, ca și cum ar fi întruparea de o fire cu Cuvîntul și s-ar depărta de aceeași rudenie a firii omenești, pe care o are cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despărțindu-se de rudenia asemănării, s-a făcut alt Ipostas, de o fire cu Cuvîntul, precum și Cuvîntul este de o fire cu Tatăl și cu Duhul și se mărturisește astfel nu Treime, ci pătrime. Iar cînd socotiți lucrarea și ziceți că una este voia Dumnezeirii lui Hristos și a omenirii, îi micșorați despărțirea bunătății Lui; pentru că fiecare fire își are lucrarea sa, iar dacă ar voi să facă cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luată lucrarea bunătății; căci fără lucrarea cea firească, nici un lucru nu va putea a face ceva și a lucra; încă și despre trupul lui Hristos mărturisiți că este în două firi și o voie, și cu voia este făcător al tuturor veacurilor și a toată făptura, împre-ună cu Tatăl și cu Fiul și cu Sfîntul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicînd: Cu voia este fără de început, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fără de început, precum și Dumnezeu nu are început, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a mărturisi astfel nu numai fără de minte este, ci și fără Dumnezeu. Pentru că nu ziceți că este numai o voie întru Hristos, adică cea dumnezeiască, iar la dumnezeiasca voie nici un început sau sfîrșit nu poate să se zică, precum nici la Dumnezeire; dar încă luați de la Hristos Domnul toate însemnările și închipuirile, pentru care să cunoaștem Dumnezeirea Lui și omenirea; încît nici una nici două voințe sau lucrări într-însul să nu se zică că sînt; nu este una, de vreme ce o despărțiți în două; nu sînt două, de vreme ce le amestecați într-una”. Unele ca acestea și altele mai multe – precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg -, grăind sfîntul către dînșii, ei au început a-și cunoaște rătăcirea lor.

Apoi a zis episcopul: „Să primești „Tipos”-ul cel trimis de împărat, nu ca pe o dogmă adevărată a credinței, ci ca pe o dezlegare a celor de îndoire; pentru că nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris”. Grăit-a Sfîntul Maxim: „Dacă Tipos-ul nu este dogmă hotărîtoare, cum că una este voia și lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce în deșert m-ați dat barbarilor și neamurilor celor ce nu știu pe Dumnezeu? Pentru ce sînt osîndit ca să petrec aici, în Vizia, și pe acei de o slujbă ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ați izgonit?”. Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monoteliților, Teodosie episcopul, a zis: „Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu împărătească poruncă”.

Cuviosul a grăit: „Nu este dreaptă credința dacă sinoadele sînt întărite numai cu porunci împărătești. Ascultă sinoadele care împotriva unei ființe, cu împărătești porunci se săvîrșeau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hulă, a nu fi de o ființă cu Dumnezeu Tatăl, adică: cel dintîi în Tir, al doilea în Antiohia, al treilea în Seleucia, al patrulea în Constantinopol, în vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea în Niceea, al șaselea în Sirmium, iar după multe vremi, al șaptelea în Efes, la care întîiul șezător era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau după porunci împărătești, însă toate sînt lepădate și date anatemei, de vreme ce într-însele erau alcătuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepădați acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata și l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papă al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul și a lui Grigore, făcătorul de minuni, care era începătorul acelui sinod; iar sinodul acela se săvîrșea fără de poruncă împărătească, însă este tare și nelepădat. Pe acele sinoade Biserica credincioșilor le știe că sînt drepte și sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au arătat a fi drepte. Și cu adevărat, precum știi sfinția ta, și pe alții îi înveți cum că în fiecare țară creștinească se țin de două ori pe an sinoade locale, spre apărarea mîntuitoarei credințe și spre îndreptarea celor ce trebuie să fie îndreptate, cum poruncesc canoanele, însă de porunci împărătești nu pomenesc”.

După vorba cea multă din amîndouă părțile, gura cea de Dumnezeu înțelepțită și de Dumnezeu grăitoare a Cuviosului Maxim, și limba lui cea de Duhul Sfînt mișcată au biruit pe potrivnici, încît aceia ședeau tăcînd cu capetele plecate și cu ochii lăsați în jos. Apoi, umilindu-se, au început a plînge și sculîndu-se, s-au închinat sfîntului, la fel și el s-a închinat lor; și făcînd rugăciune cu bucurie, s-au învoit la mărturisirea cea dreptcredincioasă a Cuviosului Maxim și cu dragoste au primit-o pe dînsa; astfel, precum el a făgăduit a crede și a mărturisi, la fel a voit a aduce și pe împăratul la aceeași credință.

Pentru ca toate acestea să fie întărite, a sărutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce și sfînta icoană a Mîntuitorului și a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare și unul altuia dîndu-și sărutare întru Domnul și în pace, Teodosie episcopul s-a întors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind împăratului despre toate cele grăite și făcute, acesta s-a mîniat foarte; iar episcopul Teodosie și amîndoi boierii temîndu-se de mînia împărătească, iarăși s-au întors la eres. Apoi iarăși a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca să aducă de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, însă cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat să găzduiască în mănăstirea Sfîntului Teodor.

A doua zi, împăratul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie și Troil, urmîndu-le lor mulți bărbați dregători, cu oaste și cu slugi; apoi cu mîndrie și cu slavă lumească a venit cu dînșii cel mai înainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim îl aștepta și nădăjduia împlinirea făgăduinței lui; căci făgăduise nu numai el a crede drept, ci și pe împărat a-l aduce la dreapta credință. Dar acela a mințit, ca mai bine să placă împăratului pămîntesc, decît Împăratului ceresc și sfintei Lui Biserici. Apoi toți șezînd și pe cuviosul silind să șadă, a început vorba Troil, patriciul, zicînd: „Stăpînul a toată lumea, împăratul, ne-a trimis la tine să grăim cele plăcute împărăției celei de Dumnezeu întărite; însă mai întîi să ne spui nouă, vei împlini porunca sau nu?”.

Cuviosul Maxim a zis: „Să aud mai întîi, stăpîne, ce-mi poruncește împărăția sa și-ți voi răspunde cele ce se cuvin; căci, cum voi putea să răspund la ceva despre care nu m-am înștiințat”. Iar Troil stăruia, zicînd: „Nu-ți vom spune ce ți-am adus pînă ce mai întîi nu ne vei răspunde că te vei supune împăratului”. Deci, cuviosul bărbat văzînd că îi stau asupra cu tărie, căutînd cu supărare și cu aspre cuvinte și cerînd de la dînsul răspuns dacă se va supune la împărăteasca voie, el a răspuns, zicînd: „De vreme ce nu voiți să-mi spuneți mie, robului vostru, ce este plăcut stăpînului nostru împăratul, zic aceasta, pe care o aude însuși Dumnezeu, îngerii Lui, și voi toți: orice îmi va porunci împăratul de acest fel, adică ceea ce este vremelnic și degrab trecător, însă nu potrivnic lui Dumnezeu și nevătămător de veșnică mîntuire a sufletului, la aceea cu bunăvoire mă plec”.

Acestea zicînd sfîntul, îndată Troil patriciul sculîndu-se, voia să iasă afară zicînd: „Eu mă voi duce pentru că văd că acesta nu face voia împăratului.” Și îndată s-a ridicat gîlceavă și tulburare în poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis către dînșii: „Spuneți-mi mai întîi împărăteștile porunci și veți înțelege răspunsul lui, pentru că nu se cuvine să ne ducem nezicîndu-i nimic, nici neauzind ceva de la dînsul”.

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: „Aceasta îți spune împăratul prin noi: de vreme ce tot Răsăritul și toți cei de la Apus sînt răzvrătiți împotriva noastră, și tulburătorii care s-au înmulțit caută la tine și pentru tine toți ridică meșteșuguri, nevrînd să se unească în credință cu noi; deci, să sfarme Domnul prin umilință inima ta, adică să te împărtășești cu noi, primind „Tipos”-ul cel alcătuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce în biserica cea mare cu cinste și cu slavă și ne vom împărtăși cu tine, cu preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale Trupului și Sîngelui lui Hristos. Apoi te vom numi și te vom propovădui că ești părintele nostru și va fi bucurie nu numai în cetatea noastră, cea iubitoare de Hristos, ci și în toată lumea; pentru că știm cu adevărat aceasta: cînd tu te vei împărtăși cu această sfîntă Biserică a Constantinopolului, se vor apropia de noi toți, care pentru tine și învă-țătura ta s-au rupt de la noi”.

Sfîntul Părinte Maxim, întorcîndu-se, a zis cu lacrimi către episcopul Teodosie: „Toți așteptăm, stăpîne, ziua cea mare a judecății; știi cele ce s-au așezat și întărit de noi pe Sfînta Evanghelie, pe făcătoarea de viață Cruce și pe sfînta icoană a Mîntu-itorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Lui, Celei fără de prihană, a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria”.

Episcopul, plecîndu-și fața în jos, cu umilit glas a răspuns: „Și ce pot face eu, cînd într-alt chip a voit dreptcredinciosul împărat?” Părintele Maxim zise: „Apoi de ce te-ai atins de Sfînta Evanghelie și de cei ce erau lîngă tine, dacă în voi nu era gîndul întărit, adică să puneți în lucru cele grăite? Cu adevărat toate cereștile puteri nu mă vor pleca să fac ceea ce cere împăratul; pentru că ce răspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci însăși conștiinței mele, dacă pentru slava și cinstirea omenească, care cu adevărat nu este nimic, m-aș lepăda de credința cea dreaptă, care mîntuiește pe cei ce o iubesc?”

Zicînd sfîntul acestea, toți s-au sculat îndată plini de mînie și de iuțime și repezindu-se la dînsul, au început nu numai a-l ocărî, ci apucîndu-l, îl băteau cu mîinile, îl întindeau, îl trăgeau încoace și încolo și fiecare se întindea să-l lovească; și poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie și de n-ar fi potolit tulburarea lor. După ce au încetat a-l bate și a-l întinde, au început a-l scuipa, și scuipară pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare pînă în cap, încît toate hainele lui erau întinate. Episcopul le-a zis: „Nu se cădea să fie astfel, ci numai a auzi de la dînsul răspuns și a-l spune împăratului; pentru că lucrurile care se află sub canoane într-alt chip se judecă”.

Deci, abia i-a înduplecat episcopul ca, încetînd gîlceava, iarăși să șadă; și astfel cu nenumărate cuvinte rele și cu negrăite dosădiri ocărînd pe sfîntul au șezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multă asprime și mînie a zis către Sfîntul: „Spune-ne nouă, răule bătrîn și îndrăcit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niște eretici ne socotești pe noi, cetatea noastră și pe împăratul nostru? Cu adevărat mai buni creștini sîntem decît tine și pe Domnul nostru Iisus Hristos îl mărturisim, căci are o voie dumnezeiască și omenească și suflet înțelegător; căci toată firea care are minte cu adevărat, are și voie și lucrare; pentru că vieții firească îi este mișcarea și minții firească îi este voia și știm pe Domnul avînd puterea voinței, nu numai dumnezeiască, ci și omenească; mai ales că pe cele două voințe și lucrări ale lui nu le lepădăm”.

Părintele Maxim a spus: „Dacă crezi astfel în Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce mă silești să mă împărtășesc chipului care pe toate cele grăite acum de voi le leapădă cu totul?” Zis-a Epifanie: „Acela s-a făcut ca dezlegare a celor grele de înțeles, ca să nu se vatăme popoarele de niște cuvinte ca acelea”. Grăit-a Părintele Maxim: „Aceasta este potrivnică, căci tot omul se sfințește prin mărturisirea credinței”. Troil patriciul a zis: „Tipos”-ul nu leapădă cele două voințe în Hristos, ci poruncește a tăcea, ca toți cu pacea să se unească”.

Părintele Maxim a zis: „A trece sub tăcere cuvîntul, este a-l lepăda, fiindcă grăiește Sfîntul Duh prin proorocul: Nu sînt graiuri, nici cuvinte, a căror glasuri să nu se audă. Pentru aceasta, de nu se grăiește vreun cuvînt, cuvîntul acela nu este adevărat”. Troil zise: „Ai în inima ta precum voiești, nimeni nu te oprește”. Grăit-a Sfîntul Maxim: „Pe a tuturor mîntuire nu a hotărît-o Dumnezeu în inima unui om, zicînd: Cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înainte Tatălui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne învață, zicînd: Cu inima se crede întru dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mîntuire. Drept aceea, dacă Dumnezeu și dumnezeieștii prooroci, cum și Apostolii, poruncesc să mărturisim cu cuvintele și cu glasurile taina credinței, care aduce la toată lumea mîntuire, apoi nu este de folos ca să punem asupra acelei mărturisiri tăcere, ca să nu se împuțineze mîntuirea oamenilor”.

Epifanie, cu glas mînios, a zis: „Ai iscălit la soborul care s-a ținut la Roma?” Sfîntul i-a răspuns: „Am iscălit”. Epifanie a zis: „Și cum ai îndrăznit a iscăli și a anatematiza pe cei ce mărturisesc astfel, o fire și o minte? Cu adevărat prin judecata mea te vom duce în cetate și te vom pune legat în tîrg, vom chema desfrînații și pe tot poporul, ca toți să te bată peste obraz și să scuipe în fața ta”.

La aceasta sfîntul a răspuns: „Fie precum ai zis, dacă noi am anatematizat pe cei care mărturisesc că sînt întru Domnul nostru Iisus Hristos două firi și două firești voințe și lucrări, care cu firea cea dumnezeiască este adevărat Dumnezeu și cu firea cea omenească este adevărat om. Citește cărticica cu faptele acelui sinod și, de veți afla cele ce ați zis, să faceți ce vreți voi; căci eu și cei cu mine slujitori și toți cei iscăliți am anatematizat pe cei care, ca Arie și Apolinarie, zic că o voie și o lucrare este întru Domnul și nu mărturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care și întru care este și are puterea voirii și a lucrării, care săvîr-șește mîntuirea noastră”.

Prietenii lui Epifanie și ceilalți care veniseră cu patricii aceia, ziceau între ei: „De-l vom asculta pe acesta, apoi astăzi nu vom mînca, nici vom bea, ci să ne sculăm și să prînzim; apoi mergînd să spunem împăratului și patriarhului cele ce le-am auzit; pentru că acest ticălos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei”. Deci, sculîndu-se, s-au dus să prînzească și era înainte prăznuirea Înălțării Cinstitei Cruci și privegherea de toată noaptea sosea; drept aceea, prînzind aceia, s-au dus în cetate cu mînie.

A doua zi de dimineață, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim și toate cărțile care le avea sfîntul le-a luat, zicînd cuvintele împărătești: „N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care ești vrednic”. Și l-a dat pe el ostaților, care l-au dus mai întîi în Selimbria, unde a zăbovit două zile. În acea vreme, un ostaș din Selimbria s-a dus în gloate și ridicînd pe popor asupra bătrînului zicea: „A venit la noi un monah care hulește pe Preacurata Născătoarea de Dumnezeu”.

Voievodul chemînd pe clericii cei mai întîi ai cetății Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi și pe monahii cei mai cinstiți, i-a trimis la fericitul Maxim, ca să afle de la dînsul dacă sînt adevărate cele grăite despre el, că hulește pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul și li s-a închinat pînă la pămînt, cinstind fețele lor. La fel și ei s-au închinat sfîntului și au șezut toți. Atunci un bătrîn din cei ce veniseră, foarte cinstit, cu multă blîndețe și cu cinste a grăit către sfîntul: „Părinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfinția ta, cum că nu mărturisești pe Doamna noastră, Preacurata Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Născătoare, deci, jură-te pe Preasfînta și cea deoființă Treime, ca să ne spui adevărul, și vei scoate îndoiala din sufletele noastre, ca să nu ne vătămăm cu nedreptate, îndoindu-ne despre tine”.

Cuviosul Maxim întinzîndu-se pe pămînt în chipul Crucii, și iarăși sculîndu-se, mîinile spre cer ridicîndu-și, a strigat cu glas mare și cu lacrimi: „Cela ce nu mărturisește pe Doamna noastră, cea întru tot cîntată, și pe cea mai sfîntă și fără de prihană, și decît toate mai cinstită, cum că cu adevărat este adevărată Maică a lui Dumnezeu, cel ce a făcut cerul și pămîntul, marea și toate cele ce sînt într-însele, să fie anatema de la Tatăl și de la Fiul și de la Duhul Sfînt, de la Treimea cea deoființă și mai presus de fire și de la toate puterile cerești; cum și de la ceata sfinților apostoli și a proorocilor și de la mulțimea cea fără de sfîrșit a mucenicilor, și de la tot duhul cel drept, care întru credință s-a sfîrșit acum și pururea și în vecii vecilor”.

Acestea auzindu-le, toți au lăcrimat și l-au binecuvîntat, zicînd: „Dumnezeu să te întărească, părinte, și să te învrednicească a-ți săvîrși alergarea ta, fără împiedicare”. Apoi s-au adunat acolo mulțime de ostași ca să audă cuvintele cele folositoare, ce vorbeau părinții între ei; dar unul din casnicii voievodului, văzînd oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfîntului, și cîrtea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca îndată să-l apuce de acolo și să-l ducă ca la două stadii, pînă ce se vor pregăti aceia care aveau să-l ducă în Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfîntul cu mîinile lor pe dobitoc și, cuprinzîndu-l cu plîngere, i-au dat pace; apoi s-au întors în cetatea lor, iar sfîntul a fost dus în Perveris și în temniță acolo l-au închis.

III.     Pravila Bisericii despre jurământ

JURĂMÎNTUL

‎ 1126. -Dumnezeu este adevărul absolut (loan 14, 6) și pe adevărul lui Dumnezeu trebuie să se ‎întemeieze orice dreptate trebuitoare relațiilor dintre creștini. Jurământul este un act de slujire ‎lui Dumnezeu (Fac. 14,22-24) și folosește pentru a stabili adevărul între oameni (Deut. 6,12; ‎‎111 Regi 8, 31). Dumnezeu este lăudat cînd omul se jură întru numele lui (Levitic 5,1; Ier. 4,2), ‎însă este un mare păcat cînd cineva jură strâmb în numele Domnului (Lev. 6, 3; 19, 12). “Dacă ‎vei jura: Viu este Domnul, întru adevăr, cu mare chibzuială și dreptate, atunci neamurile vor fi ‎binecuvântate și se vor lăuda întru El (Ier. 4, 2). Idealul vieții creștine este ca minciuna să ‎dispară și să nu mai fie nevoie de jurământ (Matei 5, 33-37). însă păcatele noastre fac ca ‎jurământul să fie un criteriu al stabilirii adevărului și al dreptății” (Ev. 6, 16; Matei 26, 6 ; ‎Filip. 1, 8; Apost. 52; V. Făgăduințele).

‎ 1127. -“Omul lui Dumnezeu adică creștinul, nu trebuie să se jure nici pe soare, nici pe lună, ‎nici pe stele, nici pe cer sau pe pămînt… căci Dascălul nostru ne-a poruncit ca să nu jurăm, ci ‎cuvântul nostru să fie mai vrednic de credință decît jurământul. Nici pe cer, că este nelegiuire ‎păgânească, nici pe Ierusalim sau pe templul Domnului sau pe Altar, pe jertfa sau aurul ‎templului, sau pe capul nostru, că aceasta este fățărnicie iudaică, ci pe creștini El îi povățuiește ‎ca, cuvântul lor să fie da, da și nu, nu, iar ce este mai mult decît aceasta este de la cel rău. ‎‎(Matei 5,22-27) Cu atît sînt mai vinovați cei ce se jură pe neadevăr”. -Const. Ap. v, 12.

‎ 1128. -“Pe cei ce se jură cu jurăminte păgânești (tăgăduind adevărul) canonul (Sf. Vasile 81, ‎‎82) îi supune canonisirilor, iar noi hotărâm pentru aceștia afurisirea”. -VI, ec. 94.

‎ 1129. -“Ne-ai întrebat (Amfilohie) în privința prezbiterului Vianor (care a jurat în fața ‎ctitoritului Bisericii că nu va mai sluji acolo ca preot), dacă se mai poate primi în cler în urma ‎jurământului. Eu știu că s-a dat un decret obștesc pentru toți clericii din Antiohia care au jurat ‎împreună cu el, ca ei să se îndepărteze de adunările publice (ca să nu facă sminteală neștiind ‎pocăința lor) iar în particular (în locuri unde sînt necunoscuți) pot să lucreze cele ale preoției. ‎Lui Vianor i se poate da voie să slujească, întrucât nu mai este în Antiohia ci în Iconia unde ‎precum ne-ai scris, deja s-a mutat să locuiască. Deci, acest bărbat poale fi primit la slujbă ‎cerîndu-se de evlavia ta să se pocăiască de jurământul făcut cu înlesnire, în fața unui om ‎necredincios neputând suferi amenințarea acelei mici primejdii” (politico-sociale). -Sf. Vasile ‎‎17.

‎ 1130. -“Se cuvine a se administra tratament deosebit conducătorilor, cam se jură să facă rău ‎supușilor lor. Vindecarea acestora este de două feluri mai întîi să fie învățați a nu se mai jura ‎lesne, al doilea să nu stăruie în jurământul rău făcut. Drept aceea, cel ce s-a jurat să facă rău ‎cuiva, acela să se pocăiască pentru nechibzuința jurământului; să nu caute să-și susțină ‎răutatea pe motivul respectării jurământului. Nici lui Irod nu i-a folosit respectarea ‎jurământului, făcându-se ucigaș al proorocului, ca să nu-și calce jurământul (Matei 14, 9). în ‎general jurământul din inițiativa proprie este oprit și cu atât mai mult se oprește cel făcut cu ‎răutate. Deci cel ce s-a jurat rău trebuie să se pocăiască, iar să nu se silească a-și împlini ‎jurământul nelegiuit Să se cerceteze mai bine nelegiuirea. Dacă s-ar jura cineva să scoată ochii ‎fratelui său, oare ar fi bine să se facă una ca aceasta? Dacă cineva ar jura să ucidă? Dacă ‎cineva ar jura să calce o poruncă a lui Dumnezeu? “Juratu-m-am ca să păzesc poruncile ‎dreptății tale” (Ps. 118, 106). Și după cum trebuie a păzi poruncile cu judecată hotărâtoare, tot ‎așa se cade ca în tot chipul să se nimicească și stârpească păcatul. -Sf.Vasile. 29.

‎ 1131. -“Călcătorul de jurământ (sperjurul) va fi oprit șase ani de la împărtășanie, doi ani ‎plângând, trei ani ascultând, patru îngenunchind, un an stând împreună cu ceilalți credincioși ‎‎(c.56) și apoi se va învrednici de Sf. împărtășanie”. -Sf. Vasile 64.

‎ 1132. -“Călcătorul de jurământ (sperjurul) dacă păcatul a fost făcut din constrângere, sînt ‎supuși la canonisiri mai ușoare, primindu-se la împărtășanie după șase ani. Cei ce și-au vândut ‎credința lor fără constrângere, doi ani să se tânguiască, doi ani să asculte, cinci să îngenunche ‎și alți doi să stea la rugăciune și după pocăința trebuitoare (de 10 ani) să se primească la ‎împărtășania trupului lui Hristos”. -Sf.Vasile 82.

‎ 1133. -“Sf. Vasile 82, hotărăște ca cei ce prin constrângere jură strâmb, să fie înlăturați din ‎comuniune șase ani, iar pe cei fără constrângere să fie înlăturați zece ani. Noi socotim ca ‎aceștia să se scoată din comuniune un an, numai dacă vor mînca după ceasul al nouălea din zi ‎‎(seara) mâncare de post uscată și vor face zilnic cîte 250de metanii”. -I.Post.45.

‎ 1134. “Cei ce jură strâmb să ia bunurile altuia, acela de va lua canon n-are vindecare a se ‎ierta fără numai pînă se va întoarce să dea asupreala (lucrul luat) pentru care a făcut jurământ ‎strâmb și a luat. Atunci de o va da, se canonisește trei ani să nu se cuminice și să facă post și ‎metanii și milostenii ca să i se facă de dânsul milă lui Hristos să-l ierte de jurământul ce a jurat ‎strâmb și s-a lepădat de dânsul. pentru că zice dumnezeiescul Grigore Bogoslovul: cine va jura ‎strâmb acela de Dumnezeu se leapădă”. -ILT,372.

‎ 1135. -“Preotul să nu se jure, fieștece jurământ nici mic, nici mare, nici cu voie, nici fără voie ‎iar de va face aceasta, să se scoată din preoție”. -PBG. 101.[1]

IV.     Un exemplu (filmat) de jurământ la încheierea Facultății de Teologie Ortodoxă

https://www.youtube.com/watch?v=5s9XpjQHGAU

[1] Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Ed. Parohia Valea Plopului, Jud. Prahova, 31999.

Anunțuri