I.           Infaibilitatea Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit

Foarte multe studii contemporane sfârșesc în șovăială datorită părerilor teologice (autorizate oficial dar neautoritare duhovnicește), care se contrazic între ele sau în ele însele. Numai primind aceste îndoieli și este de ajuns pentru a ne pierde mântuirea sufletului[1].

Un monah foarte simplu cu socoteala minţii, era ucenic al Sfîntului Paisie şi asculta bine de toate poruncile lui. Acesta, ducîndu-se odată în Egipt să vîndă nişte lucruri de mînă, s-a găsit în cale cu un evreu şi mergea împreună cu dînsul. Evreul, cunoscînd simplitatea monahului, a vărsat într-însul cuvinte de hulă cu pîngărita lui limbă, zicîndu-i: „O, monahule, pentru ce credeţi voi în Cel Răstignit, fiindcă nu este El Mesia ce se aşteaptă, ci altul! Deci, nu este Mesia acesta în Care credeţi voi creştinii!” Monahul, din nerăutate şi din prostimea minţii sale, s-a amăgit şi a răspuns: „Poate să fie aşa precum zici tu”.

Şi îndată, vai de primejdia ce a pătimit ticălosul, căci a căzut din darul Sfîntului Botez, precum se va vedea în cele următoare. Întorcîndu-se în pustie şi văzîndu-l dumnezeiescul Paisie, nu voia să-l primească nicidecum, nici chiar să-l vadă, nici a se apropia de dînsul să-i vorbească, ci se întorcea de el. Ucenicul, văzînd pe bătrînul său că se întoarce de la el, s-a întristat foarte mult şi se mira care să fie pricina. De aceea, căzînd la picioarele lui, i-a zis: „Părinte, pentru ce te întorci de la mine ticălosul şi nu voieşti să mă vezi şi te îngreţoşezi ca de o urîciune? Acest lucru nu mi l-ai făcut niciodată!” Bătrînul i-a zis: „O, omule, cine eşti tu că nu te cunosc?” Ucenicul i-a răspuns: „Cum, părinte, dar ce lucru neobişnuit ai văzut la mine că nu mă cunoşti? Oare nu sînt eu ucenicul tău?” Bătrînul a zis: „Ucenicul meu era creştin adevărat; dar tu nu eşti acela! Dacă eşti ucenicul meu, apoi de la tine a fugit Botezul şi semnele creştinilor! Spune-mi ce ţi s-a întîmplat şi ce ai pătimit pe drum?”

El a răspuns: „N-am păţit nimic!” Bătrînul i-a zis: „Fiule, du-te departe de la mine, că nu sufăr a auzi vorbe din gura omului care s-a lepădat de Hristos! Dacă ai fi fost tu ucenicul meu, ai fi fost cum erai mai întîi”. Atunci el a suspinat adînc şi, vărsînd lacrimi care porneau pe bătrîn spre milostivire, a zis: „Eu însumi sînt ucenicul tău, iar nu altul, şi nu cunosc nicidecum greşeala făcută şi nici că am făcut vreun rău”. Marele Paisie a zis: „Cu cine ai vorbit cînd te-ai dus pe drum?” Acela a răspuns: „Cu un evreu”. „Ce ţi-a zis el şi ce i-ai răspuns tu?” „Nu mi-a spus altceva decît aceasta, că nu este Hristos acela la Care ne închinăm noi creştinii, ci un altul care are să vină. Eu i-am răspuns: „Poate aşa este cum zici tu””.

Bătrînul a zis către dînsul: „Ticălosule, dar ce este mai rău şi mai urît decît aceasta care ai zis? Cu aceasta te-ai lepădat de Hristos şi te-ai dezbrăcat de Sfîntul Botez. Deci, du-te şi te pocăieşte cum voieşti, căci cu mine nu ai parte, deoarece numele tău s-a scris împreună cu aceia care s-au lepădat de Hristos şi te vei munci împreună cu dînşii!” Ucenicul, auzind acestea, a suspinat din adîncul inimii şi se tînguia şi striga, zicînd: „Miluieşte-mă, părinte, pe mine, cel rău căzut, că nu ştiu ce să mai fac! Din neluarea mea aminte, am lepădat dumnezeiescul Botez şi m-am făcut bucurie diavolilor; însă alerg către tine, după Dumnezeu, nu mă trece cu vederea pe mine ticălosul!”

Ucenicul, rugîndu-se în acest chip, cu lacrimi mai mult decît cu cuvinte, a pornit pe bătrîn spre milostivire. Deci i-a zis: „Fiule, îngăduieşte puţin să rog îndurările şi mila lui Dumnezeu Iubitorul de oameni, pentru tine”. Zicînd aceasta, ruga fierbinte pe Dumnezeu şi cerea iertare pentru ucenicul său. Iar Dumnezeu n-a zăbovit, ci a iertat îndată păcatul ucenicului şi l-a învrednicit iarăşi de darul Sfîntului Botez, pentru că dumnezeiescul Paisie a văzut Duhul cel Sfînt intrînd ca un porumbel în gura ucenicului; iar duhul cel de hulă a ieşit ca un fum, risipindu-se în văzduh.[2]

Pentru a crede cele mai de jos și cele de mai sus, fără îndoială, dar și pentru a avea discernământ atunci când ne însușim o învățătură pentru a scăpa mintea de păcatul neștiinței sau cunoștinței mincinoase, izvorul tuturor patimilor, este de mare folos a înțelege ce înseamnă:

Negreșelinicia (infailibilitatea) Sfintei Biserici.

Știm că Hristos este Adevărul:

Ioan14:6 Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.

Dar, spunând că urmează Sfintei Evanghelii, mulți mincinoși au ieșit:

2Pe 3:15 Şi îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire, precum v-a scris şi iubitul nostru frate Pavel după înţelepciunea dată lui, :16 Cum vorbeşte despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare.

Aceasta deoarece nu se pot înțelege cuvintele și faptele Mântuitorului, fără a avea experiența lucrării Lui prin Sfintele Taine și echilibrate nevoințe, numită de Sfinții Apostoli răsăritul luminii:

2Pe 1:19 Şi avem cuvântul proorocesc mai întărit, la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre, :20 Aceasta ştiind mai dinainte că nici o proorocie a Scripturii nu se tâlcuieşte după socotinţa fiecăruia; :21 Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt.

Până atunci, pentru a nu ne rătăci, înțelegem cele ale Sfintelor Scripturi învățând de la Sfinţii Părinţi.

Totuși, azi vedem că și sectarii au început să citeze din Sfinţii Părinţi, desigur tot răstălmăcit și ciuntit. Cum putem afla atunci adevărul?

Monofiziții zic că partida lor are dreptate. Papiștii zic că prin papă avem infailibilitatea. Protestanții, neoprotestanții, sectele, neosectele, păgânii și neopăgânii (care îl pun pe Hristos în rândul iluminaților, avatariilor sau unui zeu printre zei și se folosesc de scrierile sfinte pentru a-și susține aberațiile) spun că fiecare om poate avea cunoștința fără greșeală a adevărului. Toți însă sunt contraziși de Sfânta Scriptură:

Psa 115:2 Eu am zis întru uimirea mea: „Tot omul este mincinos!”

Atunci, avem vreo șansă să aflăm adevărul Hristos, ca să ne mântuim?

Ioan 8:32 Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi.

Desigur, fiindcă Însuși Dumnezeu ne asigură aceasta:

1Ti 2:4 Carele voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie.

Însă, pentru că tot omul este mincinos, adevărul nu se poate afla de la o singură persoană omnească ci de la Trupul lui Hristos, Dumnezeu-Omul, care este Sfânta Biserică:

Mat 16:16 Şi răspunzând Simon Petru, a zis: tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. :17 Şi răspunzând Iisus, au zis-lui: fericit eşti Simone var-Iona, că trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie, ci Tatăl meu cel din ceruri. :18 Şi eu zic ţie, că tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui pre dânsa.

Vedem că însuși cuvântul pe care papiștii își întemeiază în mod eronat infailibiliatea papei, mințind că acesta ar fi urmașul Sfântului Apostol Petru, ne învață că nu în om, chiar și de ar fi însuși Sfântul Apostol Petru, stă zidirea Bisericii și aflarea adevărului. Nu trupul și sângele lui, adică omenitatea lui i-au descoperit Taina ci Tatăl. Nu pe Petru se zidește Biserica, căci nu spune „pe tine voi zidi Biserica mea” ci pre această piatră [πετρα este la feminin, se referă la mărturisirea întrupării lui Hristos, descoperită de Tatăl în Sfântul Duh] voiu zidi Biserica mea.

Așadar, nu cine nu ascultă de papă se osândește, ci numai cine se răzvrătește de Sfânta Biserică își pierde mântuirea sufletului:

Mat_18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.

De aceea, nu credem noilor teorii ale ramificații, care ne amăgesc, datorită marilor contradicții între confesiuni, că nu este cu putință să aflăm adevărul, că fiecare grupare omenească ar avea o fărâmă de adevăr, o parte din Biserica nevăzută. Aceasta ar însemna fie că Dumnezeu dă porunci de neîndeplinit acum și aici, fie nu este atotputernic să găsească o cale a ne învăța, fie nu este iubitor de oameni fiindcă nu vrea să-i elibereze de minciuni, dând porunci pe care nu le pot urma și apoi îi osândește. Toate acestea sunt hule!

Iată ce ne învață Sfânta Scriptură:

1Ti_3:15 Iar de voi zăbovi, ca să ştii cum trebueşte în casa lui Dumnezeu a petrece, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului.

Dacă este stâlp și întărire, nu este trestie clătinată și slăbănogire. Aceasta înseamnă că Sfânta Biserică există și este prezentă cu putere acum și aici, fiind accesibilă și în chip văzut pentru noi cei trupești spre a deveni duhovnicești, părtași și la lumea cea nevăzută printr-o cale accesibilă nouă, din mila și atotputerea smerită a lui Dumnezeu.

Fiindcă mono/miafiziții (autointitulați „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” – arătând că n-au lepădat de la ele răutatea cea veche) și alte partide spun că și ei sunt Sfânta Biserică, deci și ei au adevărul, deși nu ne urmează învățătura Bisericii lui Hristos, Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, va trebui să ne învățăm acum, din Sfânta Scriptură, cum au primit Sfinții Apostoli învățătura nerătăcită a Sfântului Duh, atunci când au apărut primele erezii:

Fap 15:1 Şi oarecari pogorându-se din Iudeea învăţau pre fraţi, că: de nu vă veţi tăia împrejur după obiceiul lui Moisi, nu veţi putea să vă mântuiţi.

Iată învățătura eretică…

:2 Deci făcându-se pricire şi întrebare nu puţină de către Pavel şi Varnava împrotiva acelora

Iată dezbinarea…

, au rânduit să se suie Pavel şi Varnava şi alţii oarecari dintru ei, la apostoli şi la bătrâni în Ierusalim pentru întrebarea aceasta. :3 Deci ei trimişi fiind de biserică

Iată că aceste pricini se pot rezolva doar de Sfânta Biserică…

, au trecut prin Finichia şi Samaria, povestind de întoarcerea neamurilor, şi făceau bucurie mare tuturor fraţilor. :4 Şi dacă au venit în Ierusalim, au fost primiţi de biserică şi de apostoli şi de bătrâni, şi au vestit câte au făcut Dumnezeu cu dânşii. :5 Iar s’au sculat oarecari din cei din eresul Fariseilor cari crezuse, zicând: că trebue a’i tăia împrejur pre ei, şi a le porunci să păzească legea lui Moisi. :6 Şi s’au adunat apostolii şi bătrânii să vază de cuvântul acesta. :7 Şi multă întrebare făcându-se,

Iată multul sfat bisericesc, dezbaterile teologice…

sculându-se Petru a zis către ei: bărbaţi fraţi, voi ştiţi că din zilele cele mai dinainte Dumnezeu întru noi au ales, ca prin gura mea să auză neamurile cuvântul evangheliei şi să crează. :8 Şi cunoscătorul de inimi Dumnezeu le-au mărturisit lor, dând lor Duhul Sfânt, ca şi nouă; :9 Şi nimic n’au osebit între noi şi între ei, cu credinţa curăţind inimile lor. :10 Acum dar ce ispitiţi pre Dumnezeu, a pune jug preste cerbicea ucenicilor, care nici părinţii noştri, nici noi n’am putut să’l purtăm? :11 Ci prin darul Domnului nostru Iisus Hristos credem că ne vom mântui, ca şi aceia.

Iată că Sfântul Apostol Petru este martor al credinței Apostolice și întrebător al Sinodului Apostolesc, iar nu impunător infailibil al învățăturii sale, cu putere de dictator asupra Sfintei Biserici, cum sugerează papiștii. Dacă ar fi fost așa, n-ar mai fi ascultat mulțimea și pe Varnava și pe Pavel, ci, automat ar fi executat porunca, ca o masă de manevră romană…

 

:12 Şi a tăcut toată mulţimea, şi asculta pre Varnava şi pre Pavel, cari povesteau câte au făcut Dumnezeu semne şi minuni întru neamuri printr’înşii. :13 Iar dacă au tăcut ei, a răspuns Iacov, zicând: bărbaţi fraţi, ascultaţi-mă pre mine;

Iată că președintele Sfântului Sinod, patriarhul Ierusalimul și fratele Domnului nostru Iisus Hristos, conduce adunarea și nu se bazează pe învățătura Sfântului Apostol Petru ci aduce mărturii din Sfânta Scriptură, dă soluția, adoptată mai apoi de Sfânta Biserică.

 

:14 Simeon a spus cum întâiu Dumnezeu au socotit să ia din neamuri norod întru numele lui. :15 Şi cu aceasta se întocmesc cuvintele prorocilor, după cum este scris; :16 După acestea mă voiu întoarce, şi voiu zidi cortul lui David cel căzut; şi cele săpate ale lui le voiu zidi, şi voiu îndrepta pre el; :17 Ca să caute ceilalţi din oameni pre Domnul, şi toate neamurile preste care s’a chemat numele meu preste ei, zice Domnul, cela ce face acestea toate. :18 Cunoscute din veac sunt la Dumnezeu toate lucrurile lui. :19 Pentru aceea eu judec, a nu supăra pre cei ce din neamuri se întorc la Dumnezeu; :20 Ci a le trimite lor, ca să se ferească de pangăriciunile idolilor şi de curvie şi de sugrumat şi de sânge. :21 Pentru că Moisi din neamurile cele de demuli, are în toate cetăţile pre cei ce îl propoveduesc pre el, cetindu-se în sinagoguri în toată sâmbăta.

Hotărârea finală o ia toată adunarea nu numai toți Apostolii (deși aveau harul plinirii Sfântului Duh) și preoții (bătrânii) ci ei împreună cu toți membrii acelui Sfânt Sinod a toată Biserica.

 

:22 Atunci s’a părut apostolilor şi bătrânilor împreună cu toată adunarea, ca, alegând bărbaţi dintru ei, să’i trimeată la Antiohia împreună cu Pavel şi cu Varnava; pre Iuda cel ce se chiamă Varsava, şi pre Sila, bărbaţi povăţuitori întru fraţi; :23 Scriind prin mâinile lor acestea: apostolii şi bătranii şi fraţii, celor de la Antiohia şi Siria şi Chilichia fraţi, celor ce sunt din neamuri, să se bucure. :24 De vreme ce am auzit că oarecari dintre noi ieşind v’au turburat pre voi cu cuvinte, slăbind sufletele voastre, zicând: să vă tăiaţi împrejur, şi să păziţi legea, cărora noi n’am poruncit. :25 Părutu-s’a nouă cari ne-am adunat cu un suflet, ca, alegând bărbaţi, să’i trimetem către voi împreună cu cei iubiţi ai noştri Varnava şi Pavel. :26 Oameni, cari şi-au dat sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos. :27 Drept aceea am trimes pre Iuda şi pre Sila, cari şi ei cu cuvântul vor vesti acesteaşi. :28 Pentru că s’au părut Sfântului Duh şi nouă, că mai mult nici o greutate să se puie preste voi, afară de cele de nevoie, acestea: :29 A vă feri de cele jertfite idolilor, şi de sânge, şi de sugrumat, şi de curvie; de care de vă veţi păzi pre voi, bine veţi face. Fiţi sănătoşi.

Iată cum s-au desființat toate detaliile ritualice ale Vechiul Testament, iată cum lucrează Sfântul Duh: prin hotărârea întregii Biserici.

Așa a lucrat Hristos, mai apoi, în toată istoria. De aceea nu credem în învățăturile vechilor orientali și a nici unor alți eretici, fiindcă s-au desprins de întregimea Bisericii, realizată deplin în Sfintele Sinoade Ecumenice, a toată lumea. De aceea, caracteristica noastră este a nu ne abate de la învățăturile pe care le-am moștenit de pe vremea când nu se smulsese Roma de la Sfânta Biserică, spre propria ei pierzare. Acele învățături, e limpede pentru toată lumea, sunt fără de greșeală. Pe ele s-a întemeiat toată teologia Sfinţilor Părinţi de dinainte de 1054 și de după, neabătându-se nici la stânga nici la dreapta de la calea împărătească a Bisericii celei Una, datorită experierii personale a aceluiași șuvoi viu de trăire a Sfintei Predanii.

Vom vedea că aceasta este învățătura Ortodoxă cu privire la infailibilitate. Numai Sfânta Biserică Apostolică (numită acum Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, nu fiindcă ar fi alta schimbându-și denumirea, ci pentru a se deosebi de celelalte confesiuni ce se numesc în chip mincinos apostolice, dar ale căror învățături este evident că se abat de la moștenirea Sfinţilor Părinţi, prin aceasta arătând clar că nu sunt continuarea Trupului mistic al Adevărului).

Infailibilitatea, după Pidalion:

Patru oarecare însușiri caracteristice ale sinoadelor celor ecumenice găsesc că se află semănate pe la mulți, și mai ales la Dositei (în Dodecabiblion foaia 1018), din care, cele trei sunt departe și obștești, și oarecare sinoade locale, iar cea una mai de luat aminte este, și pentru că să zic așa, ființialnica, și întăritoarea, și prea osebita deosebire a tuturor sinoadelor celor ecumenice; și mai întâi însușirea tuturor celor ecumenice este, a se aduna prin porunci, nu ale papei, sau ale cutărui patriarh, ci prin poruncile împărătești. Aceasta și la localnicul sinod cel în Sardica a urmat, care s-a adunat de Constantin și Constant, în Antiohia, și acela cu porunca lui Constantin a fost adunat, deși pentru altă socoteală a înnoirilor Bisericii celei din Antiohia (Dositei Dodecabiblion foaia 133). Al doilea, pentru a se face întrebare despre credință, și prin urmare a se așterne hotărâre, și hotar dogmatic, la fieștecare din cele ecumenice sinoade (Dositei foaia 633 în Dodecabiblion). Dar și aceasta a urmat la oarecare localnice, precum la cel din Cartagina, care împotriva eresului lui Pelaghie și a lui Celestin făcând cercetare au așezat hotare dogmatice. Al treilea a fi toate dogmele cele așezate de dânșii, și canoanele, Ortodoxe, binecinstitoare, și unite, cu dumnezeieștile Scripturi, sau cu sinoadele cele ecumenice de mai înainte, pentru aceasta și mult vestită este socoteala Sfântului Maxim, cea zisă la o pricină ca aceasta: „Pe sinoadele cele făcute, credința binecinstitoare le întărește, și iarăși, dreptățimea dogmelor judecă pe sinoade dar, și această însușire, este obștească și la cele mai multe localnice sinoade, afară de oarecare. Iar a patra și cea mai de pe urmă este, a conglăsui, și a primi cele rânduite de sinoadele cele ecumenice, și cele canonisite de toți patriarhii și arhiereii cei dreptslăvitori ai soborniceștii Biserici, sau prin însăși înfățoșarea lor, sau prin ai lor locțiitori, sau și aceștia nefiind, prin scrisorile lor. Această conglăsuire a patriarhilor și a arhiereilor lumeni, este precum am zis, întăritorul, și deslușitorul caracter, al sinoadelor celor ecumenice. Întăritor adică, pentru că le întărește pe ele, și le face a fi, după numele ce poartă, sinoade ecumenice, iar deslușitori, pentru că nici la un alt localnic sinod socotindu-se, deosebește pe singure cele ecumenice, despre cele localnice. Drept aceea pe sinodul cel ce s-a făcut în Vlaherne în vremea lui Copronim, numit de către luptătorii de icoane sinod ecumenic, atât Sfântul Ghermano, și Damaschin și noul Ștefan, și alții mulți cât și cel al 7-lea ecumenic sinod, în a șasea practică a lui, l-a mustrat zicând că: fără de conglăsuirea tuturor celorlalți patriarhi, sinod ecumenic, nici se face, nici se zice. Că Epifanie din partea sinodului al 7-lea a zis: cum dar mare și ecumenic ar putea fi acela pe care nici l-au primit, și la care nici s-au conglăsuit întâi șezătorii ai celorlalte Biserici, ci anatemei pe acestea l-au dat? (Dositei 634, a Dodecabiblion) mai cu aceste mustrări a mustrat și Sfântul Maxim, pe minciuno-sinod a lui Pir monotelitului (adică al celui ce dogmatisea o singură voie întru Hristos Domnul), pentru că pe acesta îl numea Pir, sinod ecumenic. Am zis că conglăsuirea, și primirea tuturor patriarhilor, întărește pe sinoadele cele ecumenice, și nu numai singură ființa lor de față, sau cea prin ai loruși locțiitori. Pentru că întru toate cele 7 ecumenice sinoade, nici un papă a fost de față în persoană. Iar întru cel al doilea, sau și în cel al 5-lea ecumenic sinod, nici în persoană, nici prin locțiitori, au fost de față Damas, și Vighilie papii, dar aceste ecumenice sinoade, iarăși au rămas ecumenice, pentru că aceiași papi, s-au unit la cele hotărâte de către acelea, și prin scrisorile lor și prin iscălituri le-au primit pe ele, și cum că singură înfățoșarea sa cea în persoană, sau cea prin ai loruși locțiitori nu întărește pe sinoadele cele ecumenice, ci mai vârtos unirea și conglăsuirea; au arătat cele două sinoade cel din Sardica, și cel din Florența, că cel din Sardica, cu toate că s-a numit la începutul său ecumenic sinod (vezi la 1 cuvântare a lui). Și au fost de față la acesta toți patriarhii, unii în persoană, iar alții prin locțiitori. Fiind însă, că s-au despărțit și nu s-au unit la cele de această hotărâte patriarhii și arhiereii răsăritului, acest la început numit ecumenic sinod, s-a făcut localnic la isprava și sfârșitul lui. Asemenea și cel din Florența, de și ecumenic s-a numit, fiind însă că locțiitorii patriarhului Antiohiei, și episcopilor răsăritului și mai întâi, și al însuși patriarhului Alexandriei Marcu, zic, preasfântul acel al Efesului, nu sau unit cu dânsul, cel ecumenic dar s-a schimbat în localnic. Și ce zic localnic? Și în minciunonumit s-a schimbat după dreptate, pentru că nu avea nici pe a treia însușire a sinoadelor celor ecumenice. Că hotărârea cea de dânșii așezată nu a fost unită cu dumnezeiasca Scriptură, și cu celelalte sinoade. Vezi că neunirea oarecărora patriarhi, și pe cele ecumenice le face localnice? Și dimpotrivă unirea tuturor patriarhilor lumii, și pe cele localnice le face ecumenice, și le schimbă în sobornicești. Fiindcă localnicele sinoade și canoanele lor cele de ecumenicele sinoade, și mai ales de cel al 6-lea ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică: și axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui orismosul (definiția) Sinodului celui ecumenic întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin împărătească poruncă, cel ce așază hotărâre dogmaticească despre credință, cel binecinstitor, și dreptslăvitor, și unit cu Sfintele Scripturi, sau cele ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea tuturor patriarhilor și arhiereilor sobornicești Biserici l-au primit, sau prin înfățoșarea a însuși persoanelor, sau prin locțiitori, sau și aceștia nefiind, prin scrisorile și iscăliturile lor. Deci tot sinodul ecumenic care are aceste caracteristice însușiri, acesta este sfânta și soborniceasca Biserică, întru care în Simbolul Credinței mărturisim că credem.

Iată, așadar, că am aflat ce este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică, stâlpul și temelia infailibilă a Adevărului.

De aici cu alte patru însușiri după teologi se înavuțește aceasta: 1. A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: „Și alt Mângâietor voi da vouă, ca să rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) și, „Iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului” (Matei: 28,20). 2. A fi negreșitoare, și nesmintitoare, că Biserica a cărei față o ține sinodul ecumenic, „stâlp și întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) și că ceea ce se socotește de sinoadele ecumenice, aceea și de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este socotit, că acela zice că va învăța pe voi toate, și vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului de minuni Grigorie zice, despre sinodul localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti ceva obștește de către sfinții cei împreună adunați, și mai întâi decât dânșii de către Sfântul Duh, cu cât mai vârtos se socotește aceasta că este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La care însuși Duhul Sfânt stăruind asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile lor! Că insuflă dreptatea sa Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia cea către Celestin a sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, și preaputernică, nu numai întru a întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre supunere pe cei ce se împotrivesc, punând asupră-le bisericeștile certări cele cuviincioase lor, și judecând, și aspru cercetând și pe papi, și pe patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii, arhierei și clerici și mireni. 4. A pune hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină și obștească, și particularnică, și a dezlega toată gâlceava, și prigonirea ereticilor și a schismaticilor. Că sobornicească, zice Chiril al Ierusalimului (în cateheza 18) se numește Biserica, că de obște peste tot învață, fără lipsire, și fără osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința oamenilor și despre cele văzute, și despre cele nevăzute. Drept aceea și de către toți, nu dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se propovăduiește, că este cel mai de pe urmă judecător al bisericeștilor pricini,

Deci nu „sola scriptura”, ci nesingura Biserică, fiindcă în Ea și prin Ea este Sfânta Treime unită prin iubire cu toată lumea luminată de Hristos [3]

după canonul al 6-lea al sinodului al 2-lea al căruia judecător socoteala și hotărârea nu se supune apelației altui mai mare județ. Că dacă apelarisirea este o jeluire despre oricare județ către altul mai mare, după cartea a 9-a a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea județului celui mai mare a mitropoliților; iar a mitropoliților la a exarhului, sau a patriarhului ocârmuirii; și a patriarhului la sinodul ecumenic, și aici de aici toată apelarisirea se mărginește, și se sfârșește nefiind alt județ mai mare decât sinodul ecumenic. Iar deși judecătoria patriarhilor nu se supune apelației, după Vasilicale, și după Iustinian, și după Leon înțeleptul, aceasta însă, se înțelege, pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător asupra hotărârii altui patriarh, și nu pentru sinodul ecumenic, care cercetează și judecă toate cele judecate de către toți patriarhii, și papii, ca și cum nu s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea eparhului, măcar deși apelației nu se supune: fiindcă nu se mai atinge de către altcineva, cu toate acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le cercetează și le hotărăște însuși împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele politicești, același drept îl are și sinodul ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 și 384). Am zis însă că judecătorul cel mai de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părți neluminat vorbind, și fiecare din ereticii către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea neluminată, de nevoie trebuiește tâlcuirea pentru a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă și alta, pentru că pe lângă cele adevărate, și sobornicești cărți al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le suprascrie ca pe niște canonicești și pe cele neadevărate, și ereticești cărți ale lor, pentru aceasta sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, și leapădă pe cele neadevărate, și ascunse, precum sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleștile așezământuri, și cel întâi însuși (și vezi la subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care și Sfințitul Augustin aceasta știind-o luminat a socotit (epistolia 154) zicând: Nu aș fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de credință a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise se încheie, că nimenea poate a se împotrivi sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor și dreptslăvitor; ci de obște și fără osebire fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt, celui ce grăiește prin sinoadele cele ecumenice, și se face eretic și anatematesit, fiindcă și papa Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematisește pe cei ce nu se supun Sinoadelor ecumenice. Și însăși sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruși îi anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân și necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei față poartă sinodul cel ecumenic. Că zice Domnul, „Și de nu va asculta de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș” (Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea și judecata cea mai de pe urmă și mai desăvârșită a Bisericii este sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162). Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a poruncit a se păzi și în sinodul prezbiterilor legii vechi. Iar de va fi, zice: „vreun grai în judecată, care să nu-l poți lesne dezlega, între sânge și sânge, și între judecată și judecată. Și vei merge la prezbiterii și leviții, și la judecătorul, care va fi în zilele acelea și ei cercetându-l vor spune ție judecata. Nu te vei abate din cuvântul, care-ți vor spune ție, în dreapta sau în stânga. Și omul care se va semeți ca să nu asculte de prezbiterul, sau de judecătorul, va muri omul acela, și vei scoate pe cele rău din Israel” (II Lege: 17;2,8). Se cuvine însă pe lângă cele zise să adăugăm și aceasta, că cu adevărat și mai cu deosebire singure șapte sinoade ecumenice s-au numit, pentru că toate acestea după legile sinoadelor celor ecumenice s-au adunat; și pentru că ceea ce a fost de nevoie spre cunoștință, întru dânsele s-au rânduit. Drept aceea toate întrebările câte se nasc din cele rânduite de acele șapte, cu lesnire se dezleagă (Dositei în Dodecabiblion foaia 633). Iar după cel al șaptelea sinod, cu toate că altele s-au numit ecumenice precum cel 1 și 2 și cel adunat în Biserica Sfintei Sofii; însă cu rea întrebuințare s-au numit așa, pentru că nici unul dintru acestea s-au adunat după legile sinoadelor ecumenice. Și pentru aceea nu au putut a se împreună număra cu cele șapte ecumenice, nici numărul lor al adaoge. Că cel ce de latini s-au numit al 8-lea ecumenic adică, cel ce s-a făcut împotriva lui Fotie, în urmă de către cel ce s-a făcut pentru Fotie s-a surpat, și cu totul nici a se numi sinod s-a osândit. Și măcar că toate acele șapte ecumenice sinoade pentru cuvântul de a fi ecumenice sinoade, sunt de o cinste și întocmai. Însă acest întâi sinod, și pentru vechime și pentru sfințenie, a stătut și stă pururea pilda cea mai întâi închipuită, și știința cea mai întâi începătoare a tuturor sinoadelor celor ecumenice, și acestuia a urmat de aici înainte și sinoadele cele după dânsul, și întru proclamațiile (poruncile) lor, și întru șederile lor, și întru hotărârile lor, și pe acesta Dialogul papă cap al tuturor Sinoadelor l-au numit, și un cuvânt se află în gura tuturor, adică: stăpânească cele rânduite în sinodul din Niceea. Mult au ostenit sinodul cel adunat în Cartagina și în practicalele sale, și în canoanele sale, și în epistoliile sale cele către Bonifatie și către Celestin, pentru ca să nu primească alte canoane, fără numai pe acestea adevărate canoane al sinodului din Niceea. Și marele Atanasie, și dumnezeiescul Ioan Hrisostom, tare striga să nu stăpânească alte canoane, fără numai canoanele sinodului din Niceea.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion…, pp. 103-l06.

Infailibilitatea Bisericii, după Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă:

  1. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții?

Progresul Sf. Tradiții înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea ce erau… Se poate adăuga formă, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași»57. Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserică în mod solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire consta[n]tă a acelorași adevăruri dumnezeiești, în „Dogme”, care sunt scurte formule de credință, propovăduite în Biserică spre mântuirea noastră.

57 Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 23, Migne, P. L., L, col. 667 […]

  1. Care sunt condițiile sau semnele adevăratei Tradiții?

Iată cum lămurește Vincențiu de Lerin aceste semne: «În Biserica Universală trebuie mare grijă, ca acel lucru să-l ținem, care a fost crezut pretutindeni, totdeauna, de toți… Lucrul acesta va fi așa, dacă urmăm universalitatea, vechimea și consensul. Vom urma universalitatea în chipul acesta, anume, dacă mărturisim că singură această credință este adevărată, pe care întreaga Biserică o mărturisește pe pământ. Vom urma vechimea dacă nu ne depărtăm deloc de acele înțelesuri, pe care se știe că le-au practicat sfinții înaintași și Părinții noștri. Vom urma și consensul, dacă, chiar în vechime, ținem definițiile și părerile tuturor sau aproape ale tuturor preoților și învățătorilor deopotrivă»61. Tradiția trebuie să vină de la Apostoli. Așa înțelegem vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna și pretutindeni în Biserică, fără schimbare.

61 Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639.

Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă…, p. 25, 26.

În cazul în care anumite învățături ale Sfinţilor Părinţi se contrazic, în amănunte, numite teologumene, există o ierarhie a primirii învățăturilor, pentru a nu șovăi, după cum am învățat mai sus, din Pidalion:

  1. Cum că canoanele ecumenicelor sinoade, mai multă tărie au decât cele ale celor localnice, ‎iar cele al celor localnice, mai multă tărie au decât cele ale Părinților celor din parte. Și mai ales ‎decât cele neîntărite de vreun sinod ecumenic[4], și citește zicerea preasfințiului Fotie despre ‎aceasta.‎

A apărut o modă întunecată în teologia contemporană[5], infiltrată și la noi de convertiți sau nelămuriți, și anume metoda istorico-critică sau a snobismului intelectualist (care contestă autenticitatea scrierilor Bisericii având ca motivație simplitatea lor și modul lor de prezentare scurtă și directă, neșovăitoare, dar având de fapt cauze îndoiala și necunoașterea deplină a adevărului de către cercetători, însoțită de propria îngâmfare, necredința în infailibilitatea învățăturilor Sfântului Duh din Sfânta Biserică. Aceștia cred doar în învățăturile de formă exterioară filozofică, care sunt susținute de documente redactate după propriile lor regulile academice „științifice” din care ei și-au făcut un idol intelectual sau o infailibilitate de prost gust).

Această modă pune în discuție până și prezența reală istorică a Mântuitorului, minunile din Sfânta Scriptură, autenticitatea autorilor apostolici (Sfântul Dionisie Areopagitul, Constituțiile Apostolice, etc) dar mai ales se luptă cu Viețile Sfinților, numindu-le retorice și legendare. Sărmanii…

Din fericire Dumnezeu nu a răbdat aceasta și ne-a trimis o înștiințare, pentru a ne scăpa de cumplita șovăială, ce clatină azi credința multora:

Iar Theofan, auzind acestea, a zis:. „Acestea.care mi le spui nu ‎sunt scrise în cărți, că nu le-am mai auzit până acum, și mă mir de unde le știi,” îi zice Sfântul; „De ce te miri? Acestea ce îți spun eu ‎nu sunt carte însuflețită? Că cel de trei ori blestemat, împăratul Leon Conon, când a ars școala și toată biblioteca cu cărțile în Țarigrad, ‎oare câte zeci de mii de cărți au ars? Și câte cărți folositoare de suflet erau acolo înăuntru? Însă și aceasta cu amenințarea și slobozirea lui Dumnezeu s-a făcut, pentru ca să nu fie defăimate de oamenii ve acului acestuia mai de pe urmă, precum defaimă și pe celelalte care au rămas. Pentru că putea Dumnezeu să facă ca să nu ardă, precum Evanghelia în Rusia.

Însă eu mă mir: cum oamenii, în ziua de astăzi, au defăimat cărțile bisericești cele fără de greșeală? S-au întunecat de nepricepere ‎și au scurtat dumnezeieștile slujbe. S-au dat numai la iubirea de ‎bani, și la slujbe se grăbesc, ca să facă rucodelie multă și să se numească bogați. O, ce răutate! O, ce nepricepere!‎[6]

Sfântul Nil a fost trimis să ne înștiințeze Taina Împărăției și tainele veacului, când se afla în slavă, la 123 de ani de la adormirea sa, după descoperirea Sfintelor sale moaște și după canonizare. Deci învățăturile sale sunt din mintea lui Hristos, ce se sălășluia deplin în el. Avem siguranța astfel că, cel puțin până la anul 1815 (deci, inclusiv scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul și notele lui din Pidalion, folosite mult în această lucrare), toate cărțile Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit, sunt infailibile. Nu că nu pot avea greșeală de tipar, ci sunt fără fisură în învățătura mântuitoare.

Acestea sunt, așadar, sursa noastră de certitudine neclătinată, pe care însușindu-ne-o și urmându-o prin pocăință sinceră, putem cu siguranță să ne mântuim înțelesurile, iar apoi lucrările și să ne unim cu Hristos Adevărul, în toată ființa noastră.

În Sfânta Biserică este nădejdea noastră, în sfintele Ei cărți îl putem afla fără înșelare pe Hristos, în credința Ortodoxă de Răsărit avem adevărul nealterat și nefurat. Pe acestea să ne sprijinim mintea și nu pe învățăturile școlărești șovăielnice, nelămurite, care dau dreptate tuturor, fiindcă nu cunosc cu siguranță adevărul.

Una din ispitele din clipa morții este întrebarea diavolului în ce credem. Iată ce trebuie să facem atunci, dar și acum:

Cap. IX.‎

Lupta contra vrăjmașilor din vremea morții.‎

Deși toata viața noastră este un război continuu pe pamant, si trebuie sa luptam totdeauna, pana la ‎sfârșitul vieții noastre,( + ) totuși ziua cea mai de seama a luptei este ultimul ceas al morții. Căci oricine va ‎cădea in acel moment, nu se va mai ridica.‎ […]

Cele patru asupriri aduse de vrăjmași la moarte.‎

‎1.‎       Împotriva credinței. Vrăjmășii obicinuiesc a ne ataca in ceasul morții cu patru asupriri mai periculoase : ‎contra credinței, cu deznădejdea, cu stava deșartă si cu felurite închipuiri si prefacerile dracilor in îngeri de ‎lumina.‎

In ce privește prima asuprire, daca te ataca vrăjmașul cu apucături mincinoase, punând gânduri de ‎necredința in mintea ta, atunci retrage-te îndată de la minte la voința si zi : ” Mergi înapoia mea Satana, tatăl ‎minciunii, căci nu vreau nici măcar sa te aud, mi-e destul ceea ce crede Biserica mea ” ( Ecles. 10, 4 )•‎

Nu da drumul deloc gândurilor necredinței in inima ta, cum e scris – ” De se va sui peste tine duhul ‎puternice al vrăjmașului, nu-ti lașa locul Socoate pornirile diavolului ce voeşte, prin război, sa te ‎smintească in acel ceas. Daca nu-ti poți propti mintea, stai bărbătește cu voința, ca sa nu cazi in vreun gând ‎ori zicere a dumnezeieștii Scripturi, ce ti-ar insufla-o vrăjmașul. Orice ti-ar aminti, toate sunt schimonosite, ‎rău aduse, rău tâlcuite, deși par frumoase, curate si evidente.‎

Iar daca, șarpele viclean te va întreba in gând : Ce crede Biserica ? Nu-1 lua in seama si nu-i răspunde ‎deloc, ci văzând minciuna si viclenia lui si ca voeşte a te prinde in cuvinte, crede cu certitudine. Daca ești ‎puternic in credința, in gând si vrei sa rușinezi pe vrăjmașul răspunde-i : Sfânta Biserica a mea crede ‎adevărul. Iar de te întreabă care adevăr, răspunde-i: ceea ce crede.‎

Tine-ti totdeauna inima tare si atentă la cel răstignit, zicând : ” Dumnezeul meu, Făcătorul meu, si ‎Izbăvitorul meu, ajuta-mi degrab si nu slobozi asupra-mi depărtarea de adevărul Tau, de la sfântă credința ta, ‎ci binevoiește ca, după cum m-am născut in adevăr prin darul tau, așa sa sfârșesc viața mea muritoare tot ‎întrânsul, spre slava numelui Tau „.‎[7]

[1] Rom 14:23 Iar cel ce se îndoieşte cu gândul, dacă mănâncă se osândeşte, pentru că nu este din credinţă; şi tot ce nu este din credinţă, păcat este.

[2] Dar noi, oare avem vreun Paisie cel Mare, să se roage pentru noi, dacă ne îndoim?

Viețile Sfinților, Ed. cit., Volumul X, 19.06, pp. 331-332.

[3] Ioan 17:20 Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine;:21 Ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie; ca să crează lumea că tu m’ai trimes.

[4] Iată ierarhia legilor Bisericești. Totul în Sfânta Biserică este așezat ierarhic, ca să știm cum și de cine să ascultăm când ne apar contradicții și nedumeriri.

[5] Introdusă, ca o consecință a Reformei, de Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza (n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam – d. 21 februarie 1677, Haga) care a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu strămoși de proveniență portugheză (d’Espinosa).

[6]Sfântul Cuvios Nil Cavsocalivitul Izvorâtorul de Mir, Minunile, vedeniile, cuvintele preacuviosului părintelui nostru Nil, Izvorâtorul de Mir, Cavsocalivitul, Ed. Σοφία, București, 22011, pp. 73-74.

[7] Sfântul Nicodim Aghioritul, Războiul nevăzut,

<ftp://ftp.logos.md/Biblioteca/_Colectie_RO/4Razboiul_nevazut.pdf>, duminică, 31 august 2014, pp. 28-29.

Va urma:

III.  Nici ereticii, nici schismaticii, nici cei din adunarea nelegiuită (parasinagoga) nu au harul mântuirii, după Sfânta Biserică

Dr. Alexandru Anastasiu

Anunțuri