Ați catalogat ca eretic Sfântul și Marele Sinod din Creta pentru un paragraf desprins dintr-un text mai amplu,

vă citez (unde sunt citate se folosesc litere italice):

 

paragraful 6 al documentului oficial eretic, al sinodului eretic din Creta, „Relațiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creștine”:
în limba greacă:

  1. Κατά τήν ὀντολογικήν φύσιν τῆς Ἐκκλησίας, ἡ ἑνότης αὐτῆς εἶναι ἀδύνατον νά διαταραχθῇ. Παρά ταῦτα, ἡ Ὀρθόδοξος Ἐκκλησία ἀποδέχεται τήν ἱστορικήν ὀνομασίαν τῶν μή εὑρισκομένων ἐν κοινωνίᾳ μετ’ αὐτῆς ἄλλων ἑτεροδόξων χριστιανικῶν Ἐκκλησιῶν καί Ὁμολογιῶν, ἀλλά πιστεύει ὅτι αἱ πρός ταύτας σχέσεις αὐτῆς πρέπει νά στηρίζωνται ἐπί τῆς ὑπ’ αὐτῶν ὅσον ἔνεστι ταχυτέρας καί ἀντικειμενικωτέρας ἀποσαφηνίσεως τοῦ ὅλου ἐκκλησιολογικοῦ θέματος καί ἰδιαιτέρως τῆς γενικωτέρας παρ’ αὐταῖς διδασκαλίας περί μυστηρίων, χάριτος, ἱερωσύνης καί ἀποστολικῆς διαδοχῆς. Οὕτω, ἦτο εὔνους καί θετικῶς διατεθειμένη τόσον διά θεολογικούς, ὅσον καί διά ποιμαντικούς λόγους, πρός θεολογικόν διάλογον μετά τῶν λοιπῶν χριστιανῶν εἰς διμερές καί πολυμερές ἐπίπεδον καί πρός τήν συμμετοχήν γενικώτερον εἰς τήν Οἰκουμενικήν Κίνησιν τῶν νεωτέρων χρόνων, ἐν τῇ πεποιθήσει ὅτι διά τοῦ διαλόγου δίδει δυναμικήν μαρτυρίαν τοῦ πληρώματος τῆς ἐν Χριστῷ ἀληθείας καί τῶν πνευματικῶν αὐτῆς θησαυρῶν πρός τούς ἐκτός αὐτῆς, μέ ἀντικειμενικόν σκοπόν τήν προλείανσιν τῆς ὁδοῦ τῆς ὁδηγούσης πρός τήν ἑνότητα.


în limba engleză:

  1. In accordance with the ontological nature of the Church, her unity can never be perturbed. In spite of this, the Orthodox Church accepts the historical name of other non-Orthodox Christian Churches and Confessions that are not in communion with her, and believes that her relations with them should be based on the most speedy and objective clarification possible of the whole ecclesiological question, and most especially of their more general teachings on sacraments, grace, priesthood, and apostolic succession. Thus, she was favorably and positively disposed, both for theological and pastoral reasons, towards theological dialogue with other Christians on a bi-lateral and multi-lateral level, and towards more general participation in the Ecumenical Movement of recent times, in the conviction that through dialogue she gives a dynamic witness to the fullness of truth in Christ and to her spiritual treasures to those who are outside her, with the objective aim of smoothing the path leading to unity.


în limba rusă:

  1. Единство, которым обладает Церковь по своей онтологической природе, не может быть нарушено. Тем не менее Православная Церковь признает историческое наименование других не находящихся в общении с ней инославных христианских церквей и конфессий, и в то же время верит, что ее отношения с ними должны строиться на скорейшем и более объективном уяснении ими всей экклезиологической тематики, особенно в области учения о таинствах, благодати, священстве и апостольском преемстве в целом. Так, исходя из богословских и пастырских соображений, она благожелательно и положительно смотрела на диалог с остальными христианами на двустороннем и многостороннем уровнях и на участие в экуменическом движении новейших времен вообще, веря, что таким образом она несет активное свидетельство о полноте Христовой истины и о своих духовных сокровищах тем, кто находится вне ее, преследуя объективную цель – подготовить путь к единству.


în limba franceză:

D’après la nature ontologique de l’Église, son unité ne saurait être perturbée. Cependant, l’Église orthodoxe accepte l’appellation historique des autres Églises et Confessions chrétiennes hétérodoxes qui ne se trouvent pas en communion avec elle, mais elle croit aussi que ses relations avec ces dernières doivent se fonder sur une clarification aussi rapide et objective que possible, de la question ecclésiologique dans son ensemble et, plus particulièrement de l’enseignement général que celles-ci professent sur les sacrements, la grâce, le sacerdoce et la succession apostolique. Ainsi, pour des raisons tant théologiques que pastorales, elle est favorablement disposée à prendre part au dialogue théologique avec les autres chrétiens au niveau bilatéral et multilatéral, et, plus généralement, à participer au Mouvement œcuménique des temps modernes, dans la conviction que par le dialogue, elle apporte un témoignage dynamique de la plénitude de la vérité en Christ et de ses trésors spirituels à tous ceux qui sont à l’extérieur de celle-ci, ayant pour objectif d’aplanir la voie menant vers l’unité.

în limba română:

Biserica Ortodoxă acceptă numele istoric al altor Biserici și Confesiuni creștine non-ortodoxe (heterodoxe) care nu sunt în comuniune cu ea

 

O astfel de acuzație, în plus și adusă cu o astfel de siguranță (desigur nu de sine, ci de internet, adică nu este opinia dumneavoastră ci una culeasă de pe internet – la pachet cu duhul ei), în principiu arată că nu se dorește vreun dialog, fiindcă s-ar respinge din start orice contraargument. Din acest motiv nu aș fi îndrăznit să vă răspund, fiindcă certurile de cuvinte sunt păcat și nu dorim să-L mâhnim pe Domnul prin cuvinte deșarte, însă

mi se par foarte valoroase cuvintele dumneavoastră personale din emailurile pe care ni le-ați trimis:

 

De la Ion Creangă știm, din lucrarea dânsului Amintiri din copilărie:

Dacă e copil să se joace. Dacă e cal să tragă. Și dacă e popă să citească.

parafrazându-l legat de persoana mea: Dacă e calculatorist să butoneze. 🙂

 

Vă rog frumos să mă iertați, eu sunt doar un prost calculatorist, cel mai prost dintre calculatoriști, care a butonat și v-a pus înainte cele scrise mai sus.

 

Vă rog frumos să mă iertați dacă am vorbit cu păcat și pentru tot ce v-am supărat. […]

Dacă vreți să îmi spuneți unde am vorbit greșit legat de sinodul eretic din Creta, întru Adevăr, argumentat scripturistic, dogmatic și patristic, primesc, altfel nu.

 

Vă rog frumos să mă iertați, știu că nu sunt mântuit și știu că sunt un gunoi pe acest pământ, dar cu voia și ajutorul Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu-Omul, eretic nu sunt și nu vreau să fiu în erezie, pentru că erezia desparte pe om de Dumnezeu; Dumnezeu să ferească și să păzească pe toți oamenii de așa ceva!!!

Dacă am vorbit greșit vă rog frumos să îmi spuneți unde am greșit.

 

Iertați-mă.

Vă dați seama și singur cât de gravă ar fi acuzația că ați fi eretic. Ce păcat mare aș face dacă v-aș acuza de așa ceva.

Se spunea despre avva Agathon, că s-au dus oarecari la dânsul, auzind că are dreaptă și mare socoteală. Vrând aceștia să-l cerce de a sa mânie, i-au zis lui: „Tu ești Agathon, căci am auzit despre tine că ești curvar și mândru”. Iar el a zis: „Ei bine, așa este”. Și i-au zis lui: „Tu ești Agathon bârfitorul și clevetitorul?” Iar el a zis: „Eu sunt”. Au zis iarăși: „Tu ești Agathon ereticul?” Iar el a răspuns: “Eretic nu sunt”. Și l-au rugat pe el, zicând: „Spune-ne nouă, pentru ce atâtea câte ți-am zis le-ai primit, iar cuvântul acesta nu l-ai suferit?” Zis-a lor: „Cele dintâi asupra mea le iau, căci este spre folosul sufletului meu, dar cuvântul acesta eretic este despărțire de Dumnezeu și nu voiesc să mă despart de Dumnezeu”. Iar aceia auzind, s-au minunat de dreapta lui socoteală și s-au dus zidiți.22[1]

Această acuzație nu trebuie făcută nimănui, nici primită de cineva…

Ar trebui să vă gândiți mult la aceasta, fiindcă acuzați un întreg Sfânt Sinod că este eretic.

Însă pentru că v-ați smerit și v-ați cerut iertare și mi-ați poruncit să vă răspund argumentat scripturistic, dogmatic și patristic îndrăznesc să vă trimit scrisoarea de mai jos:

Dragul meu copil al lui Hristos,

Trebuie să știm că omului de când a căzut i s-a stricat și vorbirea. De atunci nu mai putem exprima cu precizie ceea ce dorim. Așa se face că acum cuvintele noastre au mai multe înțelesuri și numai cel care le gândește apoi le spune poate să ne lămurească ce a vrut să zică prin ele.

 De fapt sînt multe taine ascunse în dumnezeieștile Scripturi, fără să cunoaștem gîndul lui Dumnezeu din cele spuse. Dar să nu te înalți, zice Teologul, cînd ne vezi mărturisindu-ne, cu recunoștință, neștiința, ocărind cuvintele. Căci este lucru fără judecată și strîmb a nu lua aminte la înțeles și la scop, ci la slove, zice marele Dionisie.

Cînd caută însă cineva prin plînsul fericit, atunci află. Căci aceasta este lucrarea temerii, prin care se face descoperirea celor ascunse. De pildă iată ce zice Proorocul Isaia : «Cei morți nu vor vedea viața» 354. Dar iarăși zice : «Cei morți vor învia» 355. Aci nu este potrivnicie, cum socot cei ce nu cunosc scopul din înțelesul dumnezeieștii Scripturi. «Nu vor vedea viață», o spune pentru idolii neamurilor, pentru că sînt fără suflet; iar : «cei morți vor învia», o spune despre obșteasca înviere și despre bucuria drepților; dar nu numai despre aceasta, ci, proorocind, și despre ridicarea din morți a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. La fel grăiesc și Evangheliștii despre schimbarea la față a Domnului, cea din Sfînta Evanghelie : unul o așează după șase zile 356, altul după opt 357, de la minunea și de la învățătura Domnului dinaintea ei. Dar cel dintîi, sărind peste ziua dintîi și cea din urmă, le-a pomenit pe cele șase din mijloc; iar celălalt, cuprinzînd și pe aceasta și pe aceea, a zis opt. Și iarăși Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, în Evanghelia cea după el, zice în două locuri : într-unul : «Sînt și alte multe ce le-a făcut Iisus, înaintea ucenicilor Săi, care nu sînt scrise…» 358 și celelalte; iar în celălalt : «sînt și alte multe, pe care le-a făcut Iisus» 359, dar nu zice : «înaintea ucenicilor Săi». Despre acestea a scris Sfîntul Prohor, vorbind de amîndouă : în locul dintîi Evanghelistul grăiește despre lucrurile minunate și celelalte pe care le-a făcut Domnul și pe care nu le-a scris, fiindcă au fost scrise mai înainte de către ceilalți evangheliști, din care pricină a adaus : «înaintea învățăceilor Săi»; iar în celălalt, despre facerea lumii, cînd era Cuvîntul lui Dumnezeu fără trup și Tatăl a făcut împreună cu El toate din nimic, zicînd : «să fie» și s-a făcut. Acestea sînt cele «care de s-ar scrie una cîte una…» și celelalte.

Și simplu, toată Scriptura și tot cuvîntul lui Dumnezeu sau al unui sfînt sau al făpturilor sensibile sau inteligibile are un scop ascuns în sine. Ba chiar orice cuvînt omenesc. Și nimeni nu cunoaște înțelesul vreunui cuvînt, decît prin descoperire. Așa, zicînd Domnul despre vînt că : «Vîntul suflă unde vrea…» 360 și celelalte, Gură1 de Aur tîlcuiește : «Nu pentru că vîntul are libertate, a zis Hristos că «unde vrea», ci pogorîndu-se la neputința lui Nicodim, a folosit Domnul icoana vîntului, ca să înțeleagă ceea ce spune El»361. Vîntul l-a folosit ca asemănare a Duhului Sfînt, sau a cuvîntului care-l grăia către acela și către alții, voind să le spună : «Cele ce le grăiesc vouă sînt Duh», adică duhovnicești, și nu cum socotiți voi, căci nu despre lucruri trupești vă grăiesc, ca să le înțelegeți întrucît sînteți trupești. De aceea zice Damaschin, că dacă nu aude cineva de la acela care spune un cuvînt, despre scopul lui, nu poate zice : cunosc scopul celor spuse de el. Deci cum îndrăznește cineva să spună : cunosc scopul lui Dumnezeu cel ascuns în dumnezeieștile Scripturi, fără descoperirea Fiului Său ? Căci însuși Hristos a zis : «Cui va vrea Fiul să-i descopere» 362. Iar acela este cel ce voiește să primească de la El descoperirea, prin păzirea dumnezeieștilor Lui porunci, fără de care cel ce zice că cunoaște, minte. Căci grăiește din părere și nu ca unul ce a învățat cu adevărat de la Dumnezeu, zice Scărarul, chiar dacă părerea de sine îl face să se laude nemăsurat. Către acesta zice Teologul : «Cînd, preaînțeleptule, cînd cărturarule…» 363, osîndind înălțarea, care-l face pe unul ca acesta, fără să știe, să-și închipuie că știe ceva. Căci chiar și aceea ce i se pare că are, se va lua de la el, fiindcă nu vrea să spună : Nu știu, ca toți sfinții. Fiindcă numai prin smerenie i se va da lui și-i va prisosi, ca și acelora, care măcar că știau, ziceau că nu știu nimic, cum spune Gură de Aur : «Nu a zis Apostolul» : «încă nu știu nimic», ci «nu știu nimic cum trebuie» 364[2]. Deci știa, dar nu «cum trebuie».

Arătare despre cunoștința cu nume mincinos

Aceasta este cunoștința mincinoasă, care socotește că știe cele ce niciodată nu le-a știut. Aceasta este mai rea decît neștiința îndeobște, zice Gură de Aur, ca una ce nu vrea să primească de la vreun învățător îndreptare, pentru că își închipuie că e dreaptă. Ea e cea mai rea neștiință. De aceea zic Părinții că sîntem datori să cercetăm cele aflătoare în Scripturi, cu osteneală și smerenie și cu sfatul celor cercați, căutînd să le aflăm mai curînd cu lucrul, decît cu cuvîntul. Iar cele tăcute de dumnezeieștile Scripturi, să nu le cercetăm nicidecum[3]

Când spunem: „cutare se închină lui Dia” putem înțelege că este vorba de un păgân care se închină lui Zeus dar putem să înțelegem că este vorba și de un Ortodox care cinstește pe Sfântul Cuvios Dia.

Vedeți? Aceleași cuvinte… dar ce diferență!

Atunci împăratul, rîzînd, a zis: „Fiii mei și prieteni, de vreme ce voi cinstiți pe un Dumnezeu, nici eu nu vă silesc să cinstiți mai mulți dumnezei, ci numai unul, pe acesta pe care îl cinstesc eu și căruia mă închin. Căci și eu am un dumnezeu, pe care îl iubesc și-l cinstesc mai mult decît pe ceilalți, care este Dia (Jupiter) cel mare și care e mai întîi decît toți dumnezeii. Deci acestuia singur, închinați-vă împreună cu mine, iar ceilalți zei rămînă la voia voastră, precum veți vrea, căci este destul a-l cinsti pe acesta”.

Fericitul Anempodist a zis către împăratul: „În ce chip poruncești să dăm cinstire dumnezeului tău?” Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat, căci socotea că vor să se închine necuratului Dia, și le-a zis lor: „Mergeți, fiii mei, împreună cu mine, în templul marelui Dia și, precum mă veți vedea pe mine făcînd, așa să faceți și voi și ne vom închina împreună dumnezeului meu”. Iar sfinții au zis: „Tu, împărate, precum ai învățat, așa te roagă, iar noi, precum demult am învățat, așa ne vom ruga”.[4]

În vreme aceea împărățea Teodosie cel Tînăr, care era nepotul lui Teodosie cel Mare. Acela, auzind de Cuviosul Dia, singur a mers la dînsul spre cercetare și s-a umilit, minunîndu-se de viața și de darul învățăturii lui celei folositoare de suflet, care ieșea din gura aceluia. Împăratul s-a mai mirat foarte mult și de toiagul ce odrăslise și care crescuse copac mare. Deci, a poruncit să se zidească acolo, din vistieriile sale împărătești, o biserică și s-o îngrădească cu zid împrejur ca pe o mînăstire, iar cuviosul părinte să fie începător și povățuitor spre mîntuirea multora. […]

Femeia, văzînd aceea, s-a înspăimîntat foarte și tremura, pentru că se temea să nu fie și ea asemenea pedepsită de mînia lui Dumnezeu și să cadă la pămînt, să moară. Atunci s-a întors la mînăstire plîngînd și tînguindu-se și, căzînd înaintea cuviosului, îi cerea iertare și zicea: „Părinte, pentru rugăciunile tale, Dumnezeu a înviat pe bărbatul meu, dar pentru păcatele mele, iarăși a murit!”[5]

Așa se întâmplă și cu numele. Aceleași nume se pot tâlcui de aceiași Sfinți în mod diferit după cum înțelesul lor ne poate duce mai apropiat de realitatea nevăzută și ne poate deschide mai mult mintea și inima spre Adevăr.

Căci Iona se tălmăcește, după diferitele sale etimologii, “odihna și darul lui Dumnezeu“, sau “tămăduirea lui Dumnezeu“, sau “harul lui Dumnezeu dat lor“, sau “osteneala lui Dumnezeu“, sau “porumb“, sau “fuga de podoabă“, sau “întristarea lor“ […]

De aceea, cât trăiește Saul nu se ivește foametea, pentru că nu se simțea lipsa cunoștinței duhovnicești cât trăia litera legii și împărățea peste Iudeii cei pământești cu înțelegerea. Când însă începe să strălucească raza harului evanghelic și ia David împărăția peste cei duhovnicești cu înțelegerea, cu alte cuvinte legea înțeleasă duhovnicește, lucru care se întâmplă după moartea lui Saul, adică după sfârșitul literei (căci David se tălmăcește “disprețuire“ și “cel tare la vedere“, primul înțeles potrivindu-i-se din punctul de vedere al Iudeilor, întrucât litera copleșește duhul, iar al doilea din punctul de vedere al creștinilor, întrucât duhul biruiește litera) (18), atunci se simte foametea cunoștinței duhovnicești.[6]

Nu numai că același nume poate semnifica lucruri diferite, dar folosim uneori același nume atât pentru păcătoși, cât și pentru cei drepți.

Avem și pe Iuda patriarhul, și pe Iuda Macabeul, și pe Iuda ruda Domnului, dar și Iuda Iscarioteanul, care pe L-a și vândut.

Mat 10:4 Iuda Iscarioteanul, care l-a și vândut pre dânsul.

Mat 13:55 Au nu este acesta feciorul teslarului? Au nu se numește muma lui, Maria, și frații lui: Iacov și Iosi și Simon și Iuda?

Același nume, dar ce diferență între ei!

Nu de nume ține sfințenia cuiva, ci de realitatea lucrării persoanei sale: dacă umblă sau nu după voile și cugetele lui Dumnezeu. Dacă încearcă hotărât ca pururea să aleagă doar voile și cugetele lui Dumnezeu, chiar dacă nu reușește întotdeauna, ba poate cade de cele mai multe ori în gropi, această alegere a lui îi sfințește în final și numele. Și, ce este mai înfricoșător, sfințește și numele Tatălui:

«Tatăl nostru, care ești în ceruri, sfințească-se Numele Tău, vie împărăția Ta».

Domnul învață în aceste cuvinte pe cei ce se roagă, că se cuvine să înceapă odată cu învățătura despre Dumnezeu. El dă aici o învățătură tainică despre modul existenței Cauzei făcătoare a lucrurilor, El însuși fiind, după ființă, Cauza lucrurilor. Prin cuvintele rugăciunii e arătat «Tatăl», «Numele» Tatălui și «împărăția» Tatălui, ca să învățăm de la început să chemăm și să venerăm Treimea cea una. Căci «Numele» lui Dumnezeu și Tatăl care subzistă ființial, este însuși Fiul cel Unul născut; iar «împărăția» lui Dumnezeu și Tatăl, care de asemenea subzistă ființial, este Duhul Sfânt. Fiindcă ceea ce Matei numește aici împărăție, în altă parte, un alt Evanghelist a numit Duh Sfânt, zicând: «Vie Duhul Tău cel Sfânt și să ne curățească pe noi».643 Căci Tatăl nu are Numele ca pe ceva dobândit, iar împărăția nu o cugetăm ca o demnitate care i se adaugă. Pentru că El nu a început să fie, ca să fi început să fie și Tată sau împărat. El nu a început nici să existe, nici să existe ca Tată sau ca împărat. Iar dacă, fiind din veci, este și Tată și împărat din veci, atunci și Fiul și Duhul Sfânt există împreună cu Tatăl, ființial, din veci, fiind în chip natural din El și în El, mai presus de cauză și de rațiune, nu ivite, din pricina cauzei; după El. Căci relația arată deodată cu ea și pe cele ce le leagă prin relație, neîngăduind să fie privite acestea una după alta.

Începând deci această rugăciune, suntem îndemnați să venerăm Treimea de o ființă și mai presus de ființă, ca una ce este cauza facerii noastre. Pe lângă aceasta suntem învățați să vestim și harul înfierii ce ni s-a dat nouă, fiind învredniciți să numim pe Cel ce ne este Făcător după fire, Tată după har. Iar aceasta ne obligă ca, cinstind numele Născătorului nostru după har, să ne silim să întipărim în viața noastră trăsăturile Celui ce ne-a născut, adică să-I sfințim numele pe pământ, să ne asemănăm Lui ca Unui Tată, să ne arătăm fii prin fapte și să preamărim pe Fiul natural al Tatălui, Pricinuitorul acestei înfieri, prin tot ce gândim și facem.

Și sfințim Numele Tatălui nostru cel după har, care este în ceruri, omorând pofta pământească și curățindu-ne de patimile aducătoare de stricăciune. Căci sfințirea constă în desăvârșita oprire și omorâre a poftei din simțire. Ajunși la această stare se domolesc lătrăturile necuviincioase ale iuțimii, nemaiexistând pofta care să o stârnească și să o înduplece să lupte pentru plăcerile ei, o dată ce a fost omorâtă prin starea de sfințenie a rațiunii. Căci iuțimea fiind avocatul poftei, încetează să se înfurie când pofta e omorâtă.[7]

De aceea și Mântuitorul schimba numele oamenilor arătând că lucrarea lor lăuntrică se va schimba, deși erau aceleași persoane:

Ioan 1:42 Și l-a adus la Iisus. Iisus, privind la el, i-a zis: Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa (ce se tâlcuiește: Petru).

Mat 16:16 Răspunzând Simon Petru a zis: Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. 17 Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au descoperit ție aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri. 18 Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.

Mai mult… oamenii vor primi un nume nou, tainic:

Apo 2:17 Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Biruitorului îi voi da din mana cea ascunsă și-i voi da lui o pietricică albă și pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l știe, decât primitorul.

Prin aceasta ne învață Dumnezeu că nu ne putem bizui pe cuvinte ci trebuie să călătorim la înțelesul lor, că nu ne putem bizui pe numele noastre (chiar și de ar fi sfinte) ci trebuie să lucrăm lăuntric ca să primim un nume nou, devenind oameni noi.

⨁⨁⨁

Mântuitorul dorește unirea întregii creații în El și prin El, iar nu certuri de cuvinte în numele Lui. De aceea Sfânta Biserică (după cum vom vedea) urmându-L în toate, fiind Taina a III-a (a unirii cu Hristos după înălțarea Sa) mai degrabă renunță la cuvinte doar pentru a se păstra unitatea fiilor Ei cu Hristos în adevărul înțelesurilor.

Fiindcă întotdeauna cuvintele omenești au fost limitate, dar Cuvântul lui Dumnezeu din înțelesuri este fără margini.

Numele Lui slujește spre unitate, iar nu spre dezbinare.

Ioan 17:11 Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem și Noi. 21 Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.

Certurile de cuvinte pentru credință duc la tulburări și dezbinări. De ele trebuie să ne ferim, datorită pagubei duhovnicești pe care o avem, iar de eretici trebuie să ne îndepărtăm (dacă nu se folosesc de mustrarea noastră argumentată) fiindu-ne milă (iar nu urându-i) pentru că se osândesc pe ei înșiși la a se despărți de Hristos prin părerile și voile lor proprii.

O facem aceasta și pentru că suntem slabi, neîntăriți în credință, pentru a nu fi influențați de eres dar și pentru a nu ne păgubi din certurile și sfădirile pentru credință. Dar o mai facem și din milă pentru ei, pentru a nu se osândi mai mult prin susținerea pe care o fac prin ceartă păcatului gândit.

Tit 3:9 Iar de întrebările nebunești și de înșirări de neamuri și de certuri și de sfădirile pentru lege, ferește-te, căci sunt nefolositoare și deșarte. 10 De omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-te, 11 Știind că unul ca acesta s-a abătut și a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.

Cu cât mai grav este, însă, a ne certa în cuvinte între noi Ortodocșii?

Dacă, însă, cineva (întărit în învățătura și în lucrarea de pocăință Ortodoxe) este întrebat de vreun eretic despre credință, este dator să-i răspundă cu blândețe, lucru pe care îl fac și ierarhii noștri:

Col 1:23 Dacă, într-adevăr, rămâneți întemeiați în credință, întăriți și neclintiți de la nădejdea Evangheliei pe care ați auzit-o, care a fost propovăduită la toată făptura de sub cer și al cărei slujitor m-am făcut eu, Pavel. 28 Pe El noi Îl vestim, sfătuind pe orice om și învățând pe orice om, întru toată înțelepciunea, ca să înfățișăm pe tot omul, desăvârșit, în Hristos Iisus.

Gal 6:10 Deci, dar, până când avem vreme, să facem binele către toți, dar mai ales către cei de o credință cu noi.

1Pe 3:15 Ci pe Domnul, pe Hristos, să-L sfințiți în inimile voastre și să fiți gata totdeauna să răspundeți oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, 16 Dar cu blândețe și cu frică, având cuget curat, ca, tocmai în ceea ce sunteți clevetiți, să iasă de rușine cei ce grăiesc de rău purtarea voastră cea bună întru Hristos.

Sfânta Scriptură ne învață la aceeași: a fi cu luare aminte la înțelesuri, pentru a nu răstălmăci Sfânta Predanie:

2Pe 3:15 Și îndelunga-răbdare a Domnului nostru socotiți-o drept mântuire, precum v-a scris și iubitul nostru frate Pavel după înțelepciunea dată lui, 16 Cum vorbește despre acestea, în toate epistolele sale, în care sunt unele lucruri cu anevoie de înțeles, pe care cei neștiutori și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare. 17 Deci voi, iubiților, cunoscând acestea de mai înainte, păziți-vă, ca nu cumva, lăsându-vă târâți de rătăcirea celor fără de lege, să cădeți din întărirea voastră,

Deci, atenție! Noi putem răstălmăci Ortodoxia lăsându-ne târâți de rătăcirea ereticilor, care este tocmai dezbinarea de Sfânta Biserică, tăria noastră, singura pe care nu o pot birui porțile iadului… și astfel ne putem pierde veșnic.

Mat 16:18 Și Eu îți zic ție, că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui.

Numai dacă înțelegem duhul Ortodoxiei ne mântuim. Dacă ne poticnim în exteriorul cuvintelor suntem uciși de diavol prin propriile noastre păreri:

2Co 3:5 Nu că de la noi înșine suntem destoinici să cugetăm ceva ca de la noi înșine, ci destoinicia noastră este de la Dumnezeu,6 Cel ce ne-a învrednicit să fim slujitori ai Noului Testament, nu ai literei, ci ai duhului; pentru că litera ucide, iar duhul face viu.

Ioan 8:44 Voi sunteți din tatăl vostru diavolul și vreți să faceți poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni și nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăiește minciuna, grăiește dintru ale sale, căci este mincinos și tatăl minciunii.

Sfânta Scriptură este circumscrisă după literă (cuvintele omenești), dar necircumscrisă după înțelesurile dumnezeiești. Noi dorind să ne unim cu Dumnezeu – Cuvântul suntem datori înțelesurile dumnezeiești să le căutăm și să nu ne poticnim în cuvintele omenești. De aceea putem aduce pe cei ce folosesc greșit cuvintele nu prin contradicție, ci prin înălțarea noastră la înțelesurile cele adevărate.

Cuvântul Sf. Scripturi, deși are margini (e circumscris) după literă, sfârșindu-se deodată cu timpul în care se petrec lucrurile istorisite, după duh, în înțelesurile lui mai înalte, rămâne totdeauna fără hotar (necircumscris). Și nimeni să nu spună că nu poate crede aceasta, știind că Dumnezeu care a vorbit e fără hotar (necircumscris) după natură. Căci cei ce voiesc să asculte cu inima curată sfatul Scripturii, se cuvine să creadă că și cuvântul grăit de El se aseamănă mai mult Lui.330 Fiindcă dacă Dumnezeu este cel ce a grăit, iar El este după ființă nehotărnicit, e vădit că și cuvântul grăit de El e nehotărnicit[8]

Dacă nu putem noi să o facem aceasta, Îl rugăm pe Bunul Dumnezeu să o facă și cu noi, și cu ceilalți.

Când povățuitori buni nu sunt, trebuie să ne predăm voii lui Dumnezeu întru smerenie și atunci Domnul ne va înțelepți prin harul Său, căci e cu neputință de spus în cuvânt cât de mult ne iubește Domnul și mintea nu poate înțelege aceasta; numai prin Duhul Sfânt e cunoscută iubirea lui Dumnezeu, de minte ea nu este cunoscută.

Unii discută în contradictoriu despre credință și discuțiile [controversele] lor sunt fără sfârșit, dar nu e nevoie să ne sfădim, ci numai să ne rugăm lui Dumnezeu și Maicii Domnului, și atunci Domnul ne va lumina fără discuții și îndată ne va lumina.

Mulți au studiat toate credințele [religiile], dar adevărata credință nu au cunoscut-o astfel, așa cum trebuie, dar celui ce se va ruga lui Dumnezeu cu smerenie să-l lumineze, Domnul îi va face cunoscut cât de mult îl iubește El pe om

Oamenii mândri cred că înțeleg totul cu mintea lor, dar Dumnezeu nu le dă aceasta.

Dar noi îl cunoaștem pe Domnul: El ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, și sufletul îl cunoaște, și de atunci se bucură, se veselește și se odihnește, și în aceasta stă viața noastră sfântă.

Domnul a zis: ,Acolo unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu și va vedea slava Mea” [In 12, 26]. Dar oamenii nu înțeleg Scriptura; ea este ca pecetluită. Dar când Duhul Sfânt ne învață, totul va fi înțeles și sufletul se va simți ca în cer, căci același Duh Sfânt este și în cer, și pe pământ, și în Sfânta Scriptură, și în sufletele care iubesc pe Dumnezeu. Dar fără Duhul Sfânt oamenii rătăcesc și, deși învață neîncetat, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu și n-au cunoscut odihna în El.[9]

Foarte multe dezbinări au apărut în istorie din cauza certurilor de cuvinte. Oamenii se poticnesc în forma exterioară a cuvintelor din cauză că nu au răbdare să parcurgă înțelesurile celuilalt. De multe ori doi oameni cred la fel, dar din cauza prejudecății și folosirii unor cuvinte diferite au impresia că au credințe opuse.

La fel s-a întâmplat și în istoria Bisericii chiar și în privința cuvântului celui atât de important „ipostas” a cărui înțelegere-neînțelegere face deosebirea între Ortodocși și eretici.

Ceea ce face ca ereticii să rătăcească este faptul că ei identifică noțiunea de fire și ipostasă. Când spunem că oamenii au o singură fire, trebuie să se știe că nu spunem aceasta referindu-ne la definiția sufletului și a corpului, căci este cu neputință să spunem că sufletul și corpul comparate unul cu altul sunt de o fire. Dar pentru că ipostasele oamenilor sunt foarte multe, toți primesc aceeași definiție a firii, căci toți sunt compuși din suflet și corp, toți participă firii sufletului și posedă ființa corpului și o specie comună. Spunem o singură fire a ipostaselor celor multe și diferite. Cu toate acestea fiecare ipostas ă are două firi, este compusă din două firi, adică din suflet și corp.

Cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos nu se poate admite o specie comună. Căci nici nu a fost, nici nu este, nici nu va fi cândva un alt Hristos din Dumnezeire și omenire, în Dumnezeire și omenire, acela și și Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Prin urmare nu se poate vorbi cu privire la Domnul nostru Iisus Hristos de o singur ă fire compusă din Dumnezeire și omenire, după cum se poate vorbi cu privire la individ (om) de o singură fire compusă din trup și suflet. Aici este un individ. Hristos, însă, nu este un individ și nici nu există specia Hristos, după cum există specia om. Pentru aceea spunem că unirea s-a făcut din două firi desăvârșite, din cea omenească și cea dumnezeiască; ele nu s-au amestecat, nici nu s-au confundat, nici nu s-au combinat, dup ă cum au zis urgisitul de Dumnezeu Dioscur, Eutihie și Sever și ceata lor blestemat ă; și nici nu s-au unit printr-o unire personală sau morală sau printr-o unire de demnitate sau de voință sau de cinste sau de nume sau de bunăvoință, după cum au spus urâtorul de Dumnezeu Nestorie, Diodor, Teodor al Mopsuestiei și adunarea lor cea diavolească; ci prin unire, adică după ipostasă, fără schimbare, fără confundare, fără prefacere, fără împărțire și fără depărtare. Mărturisim o singur ă ipostasă în două firi desăvârșite a Fiului lui Dumnezeu întrupat. Afirmăm că Dumnezeirea și omenirea au aceeași ipostasă și mărturisim că după unire se păstrează în el cele două firi. Nu așezăm pe fiecare din firi deosebit și separat, ci unite una cu alta într -o singură ipostasă compusă. Spunem că unirea este substanțială, adică reală și nu imaginară. Iar când spunem substanțială nu înțelegem că cele două firi au dat naștere unei firi compuse, ci că sunt unite una cu alta în chip real într-o singură ipostasă compusă a Fiului lui Dumnezeu și stabilim că se păstrează deosebirea lor substanțială. Ceea ce este creat a rămas creat, iar ceea ce este necreat a rămas necreat; ceea ce este muritor a rămas muritor, iar ceea ce este nemuritor a rămas nemuritor; ceea ce este circumscris a rămas circumscris, iar ceea ce este necircumscris a rămas necircumscris; ceea ce este văzut a rămas văzut, iar ceea ce este nevăzut a rămas nevăzut. Unul strălucește prin minuni, iar celălalt s-a supus ocărilor. [10]

Cuvântul IPOSTAS (ὑπόστασις greacă) înseamnă „suportul structurii” sau „substanța de bază”, și este realitatea fundamentala care susține orice altceva.

Iată ce ne învață Sfântul Cuvios Ioan Damaschin despre diferența între fire și persoană (ipostas):

Cele comune și universale sunt atribuite și celor particulare care sunt sub ele. Comun ‎este ființa, ca specie, iar particular ipostasa. Este particular nu că ar avea o parte a firii, ‎căci nu are o parte din ea, ci particular prin număr, spre exemplu: individul. Ipostasele ‎se deosebesc prin număr și nu prin fire. Ființa este afirmată de ipostasă, pentru că ființa ‎este desăvârșită în fiecare din ipostasele de aceeași specie. Pentru aceea ipostasele nu ‎se deosebesc între ele în ceea ce privește ființa, ci în ceea ce privește accidentele, care ‎sunt însușiri caracteristice, însușirile caracteristice, însă, aparțin ipostaselor și nu firii. ‎Ipostasa se definește: ființa împreună cu accidentele. Pentru aceea ipostasa posedă ‎comunul împreună cu particularul și existența în sine. Ființa, însă, nu există în sine, ci ‎este considerată în ipostase. Prin urmare, dacă pătimește una din ipostase, atunci ‎întreaga ființă pătimește, căci a pătimit ipostasa, și se spune că a pătimit în una din ‎ipostasele ei. Dar nu este necesar ca să sufere toate ipostasele de aceeași specie cu ‎ipostasa care suferă.‎[11]

Cu toate că este o diferență așa de importantă între noțiunile de fire și ipostas, atunci când înțelesurile se păstrează Ortodoxe Sfânta Biserică nu insistă asupra numirii lor, chiar și atunci când se folosesc tocmai acele nume (care înțelese greșit ar duce la erezie) opuse înțelesurilor.

  1. Cum că trebuie a se zice la ‎Dumnezeu zicerile ființei, și ale ipostasului. Adică o ființă și trei ipostasuri, spre ‎lepădarea eresului lui Savelie. Ca nu cu strâmtorarea zicerilor, ca un lucru cu trei ‎nume să socotim pe Sfânta Treime. Ci pe fiecare din nume, Tatăl adică, Fiul și ‎Sfântul Duh în osebit ipostas îl teologhisește (Socrat cartea 3, cap 7; Sozomen ‎cartea 5, cap 12). Pe întrebarea aceasta sinodul 1 cel din Niceea o a trecut cu ‎vederea, iconomisind lucrurile. Iar a 4-a ispravă a sinodului acestuia a fost de a uni ‎pe răsăriteni cu apusenii, care foarte se luptau și mare dezbinarea aveau între ei. ‎Pentru că răsăritenii zicând cu bună cinstire o Ființă la Dumnezeu și trei ipostasuri, ‎și nu un ipostas, ori trei fețe, se prihăneau de italieni că sunt arieni (fiindcă Arie ‎mărturisea cele trei ipostasuri la Dumnezeu, însă de străină fire și de străină ființă. ‎Iar trei fețe de o fire nu primeau). Iar italienii pentru îngustarea limbii lui, o zicere ‎având pe ipostas, însemnătoarea și a ființei, și a ipostasului, nu ziceau trei ‎ipostasuri la Dumnezeu, ca să nu se arate, că și ființe trei slăvesc întru Treime. Ci în ‎locul a trei ipostasuri, ziceau trei fețe, și în locul unei ființe, un ipostas. Drept aceea ‎se prihăneau de răsăriteni că sunt savelieni (că Savelie un ipostas de trei nume ‎zicea la Dumnezeu). Pentru aceasta sinodul acesta chemând împreună și pe ‎răsăriteni și pe apuseni, și înțelegând de la ei, că trei fețe și trei ipostasuri se ‎deosebesc numai după zicere, și după grai, dar una și aceastași însemnare și ‎înțelegere au. Asemenea și ființa, și ipostasul osebite fiind după glas, la una și ‎aceeași înțelegere, și lucru se zic de dânșii, au iertat acelora și acestora să zică ‎osebitele zicerile acestea, ca pe niște unite după însemnarea și lucru, după ce mai ‎întâi au anatematisit pe Arie, și pe Savelie. Și așa i-au împăcat și i-au unit. Că nu ‎întru nume, ci întru lucruri este la noi adevărul (Pentru pricina aceasta pomenește ‎și dumnezeiescul Grigorie Teologul în engomionul (lauda) marelui Atanasie, zicând ‎că unirea aceasta a răsăritenilor, și a apusenilor, a fost lucru al lui Atanasie. Fiindcă ‎cu purtarea de grijă și cu ajutorul lui, precum am zis, s-au adunat.[12]

Este atât de diferit să zici că Dumnezeu este și de un ipostas și de trei ipostasuri (și să susții aceasta ca fiind adevărat în același timp este imposibil din punct de vedere logic), ba chiar este și eretic să susții că Dumnezeu este de un ipostas în înțelesul cel folosit acum al termenului. Cu toate acestea, pentru că unii foloseau numele de ipostas pentru ființă (Ortodocșii din apusul de atunci) și prin expresia „de un ipostas” înțelegeau „de o ființă” cum este Dumnezeu cu adevărat, iar alții foloseau numele de ipostas pentru persoană (Ortodocșii din răsăritul de atunci și cei de pretutindeni de acum) și prin expresia „trei ipostasuri” înțelegeau „trei persoane” (cum și este Cel ce este Tatăl, Fiul și Sfântul Duh), Sfânta Biserică i-a lăsat să spună cum vor ei (să folosească ce nume vor) dar să înțeleagă cu toții în unire că ne închinăm unui Dumnezeu „de o ființă și în trei Persoane lăudat și adorat” , adică ne închinăm și Sfintei Treimi.

Vedeți că Sfânta Biserică nu se leagă de cuvinte sau de nume, ci apără cu preț de sânge doar înțelesul lor?

Nu coaja, ci miezul, nu forma, ci materia, nu ritualul, ci pocăința, nu cuvintele, ci înțelesul lor. Deși atât coaja, forma, ritualul și cuvintele sunt atât de importante (tocmai pentru că apără și arată cele dinlăuntru) pentru unire ele se jertfesc ca să se păstreze ce este mai important adică miezul, materia, pocăința și înțelesul. Harul Sfântului Duh (care lucrează numai acolo unde este unire întru adevăr), prin trecerea vremii, vindecă mai apoi și coaja și forma și cuvintele și ritualul și numele, aducându-le și pe ele la unitate…

Cel mai grav din toate, însă, rămâne păcatul dezbinării.

Capitolul 10:

  1. Râvna sufletească și râvna duhovnicească:

 „Trebuie să fim osârduitori și fermi în Ortodoxia noastră, fără a fi fanatici”. (Părintele Serafim Rose)

 „Doctorule și învățătorule, Părinte, tămăduiește patimile sufletelor și trupurilor noastre și ne învață cum să ne păzim de smintelile ereticilor care și azi hulesc Biserica. Iar tu, prin învățătura ta, să-i întorci la dreptmăritoarea credință, ca unindu-ne prin dragoste, să te lăudăm pe tine așa: Bucură-te Ioane Gură de Aur, prealuminate învățător a toată lumea “. [Părintele Paisie Olaru, Icosul al 5-lea din Acatistul Sfântului Ioan Gura de Aur, in Acatistier]

 Fiindcă am vorbit despre mișcarea ecumenică, am putea spune câteva cuvinte acum și despre ceea ce s-ar putea numi „anti-ecumenismul greșit”. O bună descriere a acestuia a făcut ieromonahul Damaschin în cartea ce relatează viața Fericitului Părinte Serafim Rose, în capitolul cu titlul Supercorectitudinea. De asemenea, pentru a ne izbăvi de această boală a sufletului, de folos este a se citi și cartea , Cele două extreme: Ecumenismul și stilismul, și mai ales cuvântul „Despre râvna sufletească și cea duhovnicească” al Sfântului Ignatie Briancianinov. Acum am vrea doar să adăugăm câteva gânduri pentru a explica în ce constă această nouă ispită.

 Sfântul Vasile cel Mare a scris multe pagini analizând care este mustrarea cea corectă, știind că este necesară și aceasta câteodată, dar și că trebuie făcută cu mult, mult discernământ și iubire de oameni. Intr-un loc sfântul pune următoarea întrebare:

 „Din ce roade se cuvine să se probeze cel care mustră cu milă pe fratele care greșește?” Și răspunde: „Mai întâi din cele cu totul deosebite ale compasiunii, după cele spuse de către Apostol că: «de suferă un mădular, împreună toate mădularele suferă»; și că «cine se smintește și eu să nu ard?» și apoi dacă pentru tot păcatul de asemenea se zdrobește, și pentru toți cei care greșesc și pentru cei care-i greșesc lui și pentru cei care greșesc altuia, de asemenea se mâhnește și plânge, și, când mustră, să nu strice chipul cel dat de Domnul” (Regulile mici, 182).

 O altă mărturie despre delicatețea de care trebuie să dea dovadă creștinul aflam la Sfântul Ioan Scărarul:

 „De voiești să scoți țandăra din ochiul altuia, să nu o scoți pe aceasta cu o bârnă, ci cu o pensă. Bârna este cuvântul greu sau purtările urâte. Iar pensa este învățătura blândă și mustrarea îndelung răbdătoare. «Mustră, zice, cearta, mângâie» (II Tim. 4, 2). Dar nu și lovi” (Scara Raiului, Treapta VIII).

 Boala noastră constă în faptul că mulți dintre cei ce combatem ecumenismul (sau alte devieri de la adevăr), o facem dintr-o râvnă trupească sau sufleteasca. De multe ori, sub masca așa-zisei râvne pentru adevăr și nedespătimiți fiind ajungem să-i urâm pe cei care nu mărturisesc credința ortodoxă. Dar cel care urăște pe cel căzut în păcat (fie el erezie sau alt păcat), putem spune că este la fel de vinovat ca și acela, căci un creștin sănătos întotdeauna va avea milă de fratele său, care e chipul lui Dumnezeu, și va încerca cu multă dragoste și înțelepciune să lucreze pentru mântuirea lui. Cel care are certitudinea trăirii întru Adevăr, nu va fi niciodată iritat, enervat sau clătinat de necredința sau greșita învățătură altora. El, fiind neclintit în credința sa, va avea ca rod al harului, compătimirea și blândețea față de cei care încă nu au ajuns la cunoașterea adevărului. Spune Sfântul Vasile cel Mare că cel blând este „cel neclătinat în toate judecățile ce se fac cu sârguință spre buna plăcere a lui Dumnezeu” (Regulile mici, 191).

 La concluzii asemănătoare a ajuns și un celebru filozof al zilelor noastre care spunea într-un articol despre toleranță:

 „Sunt oare teroriștii fundamentaliști, fie ei creștini sau musulmani, cu adevărat fundamentaliști? Există o trăsătura care îi distinge în mod limpede pe toți fundamentaliștii autentici, de la budiștii tibetani până la amișii din SUA: absența resentimentelor și a invidiei, adânca indiferență față de felul de viață al necredincioșilor [la creștini e mila față de n.n.]. Fiindcă aceștia cred cu adevărat că și-au găsit calea către Adevăr, de ce s-ar simți amenințați de necredincioși, sau de ce i-ar invidia? Când un budist întâlnește un hedonist occidental nici prin gând nu-i trece să-l condamne; el doar observă cum căutarea fericirii de către hedonist îi este dăunătoare. Așadar exista un contrast foarte mare față de teroriștii pseudo-fundamentaliști care sunt extrem de deranjați, intrigați și fascinați de viața păcătoasă a necredincioșilor – se poate chiar simți cum, luptând împotriva celuilalt păcătos (the sinful other), ei de fapt luptă împotriva propriei ispite. Un așa-numit ‘fundamentalist’ creștin sau musulman este o rușine pentru adevăratul fundamentalism” [Slavoj Zizek]

 Omul care se enervează când vede împotrivirea celui de altă credință, dă dovadă de nematurizare duhovnicească, de nesiguranță în credința sa.

 Sfântul Isaac Sirul ne arată că

 „începutul înțelepciunii celei după Dumnezeu este liniștea și blândețea; ele sunt pecetea unui suflet mare și puternic, care gândește sănătos și este în stare să poarte slăbiciunile oamenilor”.

 Creștinismul nu înseamnă doar dreapta-credință, ci și dreapta viețuire: „o persoană ortodoxă este aceea care mărturisește adevărata credință și care trăiește în conformitate cu ea” [Sfântul Ioan Maximovici, Ne numim creștini!].

 După cum am mai arătat, râvna sufletească este o râvnă care nu are drept temelie poruncile Domnului, ascultarea de duhovnic și despătimirea, ci este glasul firii căzute, pătimașe. Este o râvnă lumească, adică se manifestă cu aceleași caracteristici ca la orice om sufletesc [despre care știm: „Omul sufletesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt nebunie si nu poate sa le înțeleagă, fiindcă ele se judeca duhovnicește” (I Cor. 2, 14)].

 Dacă omul lumesc îi vorbește de rău, să zicem, pe conducătorii țării, noi ne vorbim de rău ierarhii Bisericii. Este același lucru, numai că s-a schimbat obiectul urii noastre. Și după cum spunea un monah, suntem în aceeași horă „încinsă” de diavol: pe unii ne amăgește cu compromisurile de la dreapta credință și pe alții cu ura împotriva celor care le fac sau cu clevetirea lor și astfel, toți ne facem păcate. Acest lucru îl constata și un celebru scriitor israelian, Amos Oz, în lucrarea sa, Cum să lecuiești un fanatic:

 „Aveți mare grijă, fanatismul se ia foarte ușor, mai ușor ca orice virus. E ușor să vă infectați de fanatism chiar și când încercați să-l înfrângeți sau să-i țineți piept. E de-ajuns să citiți un ziar sau să vă uitați la știrile de la televizor ca să vedeți cât de ușor devin oamenii fanatici ai anti fanatismului, anti fundamentaliști habotnici, cruciați anti Jihad”.

 Această constatare psihologică despre o boală gravă a omului ce nu și-a tămăduit încă puterile sufletești este adevărată atât în cazul fanatismului anti-eretic, cât și în cazul „războinicilor” pro-toleranță, care uneori dau dovadă de o intolerabilă intoleranță față de cei intoleranți.

 Pe scurt, mustram și certăm și nicăieri nu se vede dragostea față de cel mustrat sau dorința de îndreptare a lui. Aproape că nici n-am vrea să se îndrepte, căci astfel nu am mai avea un vrăjmaș pe care să-l clevetim și astfel să ne hrănim părerea de sine și să ne lăudăm înaintea celorlalți. Dar ne întrebăm: dacă mâine se vor întoarce toți la Ortodoxie și la viață sfântă, ce ar mai rămâne din creștinismul nostru? Sunt eu oare concentrat mai mult pe plângerea păcatelor mele și spre dobândirea virtuților și a smereniei, sau creștinismul meu constă in a afla cât de răi sunt alții? Când vorbesc împotriva unuia și a altuia, o fac cu durere și dragoste sau ca un clevetitor și din slavă deșartă pentru a crește în ochii celorlalți? Dacă nu fac așa, atunci unde este asemănarea mea cu Cel „ce voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) și care „face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni” (Mt. 5, 45). Starea noastră sufletească atunci când vedem fapte necuviincioase ar trebui să fie una de împreună-pătimire cu cel bolnav, de rugăciune smerită pentru el și cu gândul că acela, când se va întoarce și se va pocăi, mă va întrece pe mine cu mult în râvnă și peste câțiva ani îi voi săruta sfintele moaște, căindu-mă că l-am vorbit de rău! Deși nu sunt același lucru erezia și păcatul, totuși în ambele cazuri se poate cădea într-o extremă a urii.

 Iată cât de frumos descrie Sfântul Nectarie, Făcătorul de minuni, chipul celui ce are râvnă întru cunoștință. Însușirile acestuia sunt:

 „iubirea fierbinte pentru Dumnezeu și pentru aproapele său, blândețea, îngăduința față de slujitorii și închinătorii altui dumnezeu, bine-facerea și bună-purtarea”.

 Iar un scriitor filocalic spunea la rândul său că

 „fără smerită cugetare adevărul este orb. De aceea se folosește de împotrivire, ca de-o călăuză, pentru a se rezema în ea când se ostenește pentru ceva, dar nu află decât întăritura ținerii de minte a răului“. [Ilie Ecdicul, cap. 46 din „Culegere din sentințele înțelepților”, in Filocalia, vol. 4, trad. de Pr. D. Stăniloae, Ed. Harisma, Bucureşti, 1994, p. 309.]

 In hora fanatismului intră toți cei pătimași, indiferent în numele cărei credințe urăsc pe cei diferiți. Comuniștii torturau în numele ateismului lor, iudeii răstigneau în numele legii lor, catolicii ardeau în numele „învățăturii” lor, iar unii ortodocși urăsc sub chipul râvnei pentru credință. Dar Cineva ne-a învățat „o cale care le întrece pe toate” (I Cor. 12, 31). Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, ne-a adus singura învățătură cu adevărat vrednică de a purta numele dumnezeiască, aceea a iubirii vrăjmașilor. Domnul Iisus Hristos a spus STOP legii celei vechi a firii căzute, care zicea „dinte pentru dinte” și ne-a dat poruncă noua să oprim la noi răul, să nu-l răspândim răspunzând la rău tot cu rău:

 „Ați auzit s-a zis: «Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte». Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt (Mt. 5, 38).

 In duhul acestui cuvânt dumnezeiesc și Sfinții Părinți ne sfătuiesc ne purtăm ca un „burete” față de ocări și clevetiri. Să le absorbim în noi și să nu le dăm drumul mai departe, ci să le evaporăm cu căldura iubirii vrăjmașilor si a dorului pentru mântuirea celui căzut.

 „Intr-o zi, mă plimbam cu cineva care ura evreii. L-am întrebat: «De ce?». A răspuns: «Pentru că sunt Antihriști». Și i-am spus: «Tu, un creștin, ești plin de atâta ură? N-ai ajuns ucenic al Domnului nostru care a zis: Iartă-i că nu știu ce fac? Cum poți să iei dreptatea în mâinile tale? Putem urî faptul în sine, dar nu pe cei ce l-au făcut!» Pentru că în momentul care ai ură pentru cineva în inima ta, toată pacea ta cu Dumnezeu este pierduta. El nu mai poate sălășlui întru tine”. [Maica Gavrilia]

 La păcatele celorlalți, creștinii răspund cu de Dumnezeu inspirate fapte. Când comuniștii îi schingiuiau în închisorile de la Pitești, Petre Țuțea și ceilalți creștini de acolo au postit cu post negru și astfel a luat sfârșit Fenomenul Pitești. Când elevii Sfântului Nectarie păcătuiau, Sfântul se pedepsea pe sine cu post pentru îndreptarea lor.

 Și așa ura din zilele noastre crește din ce în ce mai mult, după profeția Domnului care a spus că „din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci” (Matei 24, 12), așa încât cu atât mai mult trebuie să luptăm spre sporirea dragostei din inimile noastre și să o răspândim cât mai mult în lumea ce are nevoie mai mult ca oricând de ea.

 Această cale antinomică și dumnezeiască, a iubirii celor ce ne prigonesc și a jertfirii pentru cei ce păcătuiesc, și-a arătat roadele în mii și mii de cazuri de prigonitori, deveniți mielușei în fața uriașei iubiri, rod al harului dumnezeiesc, izvorâtă din sfinții ce au știut să poarte greșelile fraților lor:

 „El a luat asupră-Și durerile noastre și cu suferințele noastre S-a împovărat. …El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat. … Că El a purtat fărădelegile multora și pentru cei păcătoși Și-a dat viața” (Isaia 53).

 O situație asemănătoare celei din zilele noastre a existat și în vremea Sfântului Patriarh Fotie al Constantinopolului. Deși acesta este mai mult cunoscut prin atitudinea sa fermă în apărarea dreptei credințe apostolice, nu mai puțin important de subliniat este discernământul său duhovnicesc de care a dat dovadă în ce privește primirea iconoclaștilor înapoi în Biserică. Iată cum descrie Fericitul Părinte Justin Popovici situația de atunci:

 „Lupta cu erezia iconoclastă nu a dus numai la căderea multora, dar a și dat prilej unor laici, monahi și preoți, să dea naștere unor discuții și să împrăștie confuzie și dezordine în viața bisericească. Sub pretextul luptei împotriva ereziei, acești oameni au continuat să necăjească Biserica chiar și după ce furtuna trecuse. Datorită stricteții exagerate a unora și laxismului extrem al altora, au început să apară divizări între grupuri ce deveneau străine unul de altul, cauzând multă tulburare. Cei care creau divizare erau zeloții stricți care aveau obiecții față de felul în care erau reprimiți in Biserică iconoclaștii. În cadrul acestui grup se aflau călugări extrem de stricți care acționau în mod intenționat necumpătat și refuzau ascultarea față de episcopii lor. Din această pricină, Sinodul I-II din 861 a adoptat 17 canoane al căror scop era să împace pe toți cei care căzuseră, în acord cu vechea ordine canonica. In timpul Patriarhului Metodie (843-847), iconoclaștii care se pocăiau erau primiți cu dragoste înapoi în sânul Bisericii. Totuși, unii monahi stricți, acuzau pe Sfântul Metodie pentru toleranța (îngăduința sa) și chiar au rupt comuniunea cu el. După cum spunea și Sfântul Fotie: «Erau certuri și diferențe între toți, unii cu ceilalți, și toți tindeau să rupă comuniunea cu ceilalți»”.

 Dacă citim scrierile acestui Sfânt vom observa echilibrul desăvârșit pe care îl realiza între in tolerarea ereziei și lupta asiduă pentru păstrarea unității creștinilor. Acest echilibru, prezent în Sfânta Biserică Ortodoxă nu este decât rodul harului Duhului Sfânt prezent aici și care, prin coroana virtuților – dreapta socoteală, luminează pe ierarhi, monahi și laici pe calea cea strâmtă între fanatism și relativism.

 Cu mult discernământ descrie Părintele Serafim Rose această stare:

 „«Strictețea» lor îi silește să se implice așa de tare în politica bisericească încât problemele duhovnicești devin cu totul secundare. In ce mă privește, știu că dacă ar trebui să mă așez și să mă gândesc ce nuanță de «zelotism» este cea «corectă» astăzi, mi-aș pierde întreaga pace a minții și mi-aș pune mereu problema ruperii comuniunii, a felului cum li se va părea acest lucru altora, a «ce vor crede grecii» (și care greci?) și «ce va crede mitropolitul?». Și nu aș mai avea timp sau înclinare să primesc insuflarea pustiei, a Sfinților Părinți și a minunaților sfinți din vechime și din vremurile moderne care au trăit într-o lume mai înaltă. In vremea noastră mai ales, nu este cu putință să fii cu totul detașat de asemenea probleme, dar să nu punem carul înaintea boilor, (subl. n.) […] Noi, cei care dorim să rămânem în adevărata tradiție a Ortodoxiei, trebuie să ne arătăm osârduitori și fermi în credința noastră fără a fi fanatici (subl. n.) și fără a îndrăzni să-i învățăm pe episcopii noștri ce trebuie să facă. Și, mai presus de orice, trebuie să ne străduim să păstrăm mireasma Ortodoxiei, fiind măcar puțin mai nelumești, desprinși de toate grijile și politicile, chiar și ale Bisericii, hrănindu-ne cu hrana cea de dincolo de lume pe care Biserica ne-o dă atât de îmbelșugat“.

 “… Considerăm că această atitudine de falsă râvnă pentru Ortodoxie este cauzată de „mentalitatea stilistă” care a existat de la început pe lângă Biserică.

 „Neîndoielnic, au existat în fiecare perioadă din istoria Bisericii grupări rigoriste care au rupt comuniunea cu alte Biserici pentru chestiuni secundare. Dar, așa cum arăta istoricul Socrate, asemenea oameni sunt obișnuiți să se divizeze tot timpul între ei și să creeze fără încetare noi biserici, dovedind astfel că la ei spiritul partizan depășește iubirea pentru unitatea Bisericii”. [Placide Deseille]

 Chiar dacă Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „dacă preotul are o credință stricată, chiar înger din cer de ar fi, tu nu te supune”, totuși, și această poruncă trebuie aplicată cu multă sfătuire și discernământ.

 Despre aceștia ne avertiza și Sfântul Apostol Iuda: „Aceștia sunt cei ce fac dezbinări, oameni sufletești, care nu au Duhul” (v. 19)

 Să vedem acum ce spune Pidalionul, carte de căpătâi a Ortodoxiei, despre lupta de a păstra cât de mult posibil unitatea Bisericii. În comentariul la canonul 31 Apostolic se spune:

 „Zice însă Dumnezeiescul Hrisostom (Omilia 11 către Efeseni), că a zis un om Sfânt, că nici sângele muceniciei nu poate spăla păcatul despărțirii Bisericii. Și a dezbina cineva Biserica este un rău la fel de cumplit ca a cădea în erezie. Scrie însuși Dionisie al Alexandriei mărturisitorul, în epistola către Navat Episcopul, că se cuvine a pătimi cineva orice rău ar fi numai sa nu dezbine Biserica; și că este mai slăvită mucenicie, ce ar suferi cineva pentru a nu dezbina Biserica, decât mucenicia ce ar răbda-o pentru a nu sluji idolilor. Fiindcă în mucenicia cea pentru a nu sluji idolilor, mărturisește pentru folosul sufletului său, iar întru cea pentru a nu dezbina Biserica mărturisește pentru folosul și unirea a toată Biserica“.

 Solidaritatea întru clevetire este un păcat în care cădem prea ușor. Să zicem că sunt câțiva oameni dezbinați. Dacă le dai un obiect comun de ură imediat se solidarizează. De ce se cade atât de ușor în acest păcat? Pentru că este o cale foarte simplă de a crește în ochii altora și ai noștri. Este vorba de subțirele și nebăgatul în seamă păcat al slavei deșarte, prin care noi, dacă clevetim pe cineva că e rău, dintr-o dată noi ne vedem mai buni și îl facem și pe cel care ne ascultă să se solidarizeze cu noi în vorbirea de rău a altora și astfel suntem toți fericiți de cât de buni suntem și cât de răi sunt alții! Până și psihologii și-au dat seama de existența acestei boli a sufletului, numind-o „iluzie grupală” în care poate apărea „narcisismul grupal” și unde „pulsiunile distructive sunt proiectate asupra unei victime ispășitoare sau asupra unui grup exterior” (Dicț. de Psihologie, p. 384).

 Dar calea Domnului Iisus Hristos nu este aceasta!

 Să vedem ce spun Sfinții despre acest fel de râvnă datorită căreia sunt clevetiți și judecați mereu alții. Iată cum gândea, având „mintea lui Hristos“, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina:

 „In ochii săi, ereticii, ce altceva puteau fi decât copiii rătăciți ai Tatălui și Dumnezeului său și «în putință» frații săi întru Hristos. Toți sfinții care l-au avut pe Hristos în inima lor plângeau pentru eretici. Duhul iubirii pentru eretici l-a predat sfântul părinte elevilor săi de la Rizarios, la orele de teologie pastorală, voind a-i elibera din mreaja intoleranței ce chinuie sufletele necurate în numele, zice-se, al Ortodoxiei. Iată ce lucruri neobișnuite pentru cei ce n-au gustat din iubirea lui Hristos, scria Sfântul în Teologia Pastorală: «Episcopul este dator a rămâne veșnic în principiile morale ale Sfintei Evanghelii și a nu ieși niciodată din ele, nici a le încălca sub acoperirea deosebirilor dogmatice. Acestea, ca unele ce se referă numai la credință, lasă liberă și neatinsă iubirea, căci dogma nu se războiește cu dragostea. Iubirea este dăruită dogmei, fiindcă toate le suferă și toate le rabdă. Iubirea creștină este neschimbată, pentru aceea că nici credința șchioapă a ereticilor nu poate schimba dragostea îndreptată asupra lor. Cineva poate atrage prin iubire la credința sa chiar și o întreagă biserică eretică întemeiată pe o judecare greșită a dogmelor. Niciodată nu se cuvine să se jertfească iubirea pentru o deosebire de dogmă. Pentru aceasta să ne fie pildă Apostolul neamurilor, care, din dragoste chiar și pentru cei ce L-au răstignit pe Hristos, dorea să fie anatema pentru ei. Episcopul care nu-i iubește pe eretici și nu lucrează și pentru ei, toate le face din râvnă mincinoasă și este lipsit de dragoste. Căci acolo unde este dragoste, este și adevăr, și lumină, iar râvna cea mincinoasă și slava plină de rătăcire sunt vădite și alungate de lumină și de iubire. Chestiunile legate de credință nu trebuie să micșoreze iubirea. Învățătorii urii sunt ucenicii celui rău, fiindcă dintru același izvor nu curg și dulcele, și amarul. Învățătorul iubirii, care este episcopul, nu e cu putință să nu iubească, fiind cu desăvârșire neputincios să urască, aceasta pentru că preaplinul iubirii izgonește ura».[…] «Cel ce are râvnă, dar fără cunoștință, rătăcește în gândurile și lucrările sale; închipuindu-și că lucrează pentru slava lui Dumnezeu, calcă legea iubirii pentru aproapele. Fierbând în zelul său, făptuiește cele potrivnice poruncilor legii și voii dumnezeiești. Făptuiește răul ca să se întâmple ceea ce crede el a fi binele. Râvna lui e ca focul ce distruge și nimicește. Prăpădul merge înaintea lui, iar pustiirea îi vine pe urmă. Se roagă la Dumnezeu să arunce foc din cer, ca să-i înghită pe toți cei ce nu-i împărtășesc principiile și convingerile. Cel ce are râvnă, dar fără cunoștință, îi urăște pe toți cei ce au altă religie sau altă credință, nutrind față de ei pizmă și mânie nestinsă. Se împotrivește pătimaș la duhul adevărat al legii dumnezeiești, stăruie fără judecată să-și apere propriile-i păreri și credințe, se lasă purtat de zelul orbesc de a birui în toate, de ambiție, de dorința de a învinge cu orice preț, de vrajbă si de plăcerea de a aduce pretutindeni și oricând tulburare. In sfârșit, este un om aducător de pieire»“.

 Observăm că aceste cuvinte despre dragostea față de eretici [Sfântul a scris, de altfel, o carte întreagă împotriva greșelilor in care a căzut romano-catolicismul] ale marelui Sfânt făcător de minuni, Nectarie, din nefericire, sunt foarte diferite de „dialogul iubirii” practicat de unii creștini adepți ai ecumenismului. Dacă acești creștini, sub masca iubirii de eretici, fac concesii dogmatice, unii anti-ecumeniști, sub masca râvnei pentru dreapta credință, fac concesii duhovnicești. O corectitudine dogmatică fără o corectitudine duhovnicească nu înseamnă Ortodoxie.

 Aceasta ne-o arată și Sfântul Ioan de Kronstadt care le îmbina în chip dumnezeiesc pe ambele. Deși în multe locuri, spre folosul și învățătura creștinilor el dădea pe față cu multă fermitate greșelile și ereziile neortodocșilor, totuși iată că ură nu avea:

 „În rugăciunile mele de supunere și ascultare către Domnul, când stau în fața atotmântuitoarei și înfricoșatei jertfe, mulțumind Domnului, pomenesc și marile comunități care se numesc creștine, care s-au rătăcit de la credință, de la care în esență au apostaziat: catolicii, luteranii, anglicanii etc. Mă rog și pentru venirea la credința adevărată și a tuturor popoarelor, precum și a schismaticilor noștri”.

 Iubirea, fiind însuși numele lui Dumnezeu (7 Ioan 4, 8), este și cea mai prigonită virtute de către diavol, acesta încercând cu toate mijloacele posibile sa pervertească și să ucidă în inimile oamenilor acesta dumnezeiască și negrăită taina a dragostei.

 Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuind cuvântul Sfântului Pavel care spune despre Dumnezeu că „voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2, 4) zice:

 „Nu te teme să te rogi pentru elini, fiindcă aceasta și El o voiește; ci teme-te de a blestema, fiindcă aceasta n-o voiește. Iar daca trebuie a ne ruga pentru elini, și deci și pentru eretici, apoi trebuie a ne ruga pentru toți oamenii, iar nicidecum a-i prigoni. Acest bun, de altfel, vine de acolo, că noi toți ne împărtășim de aceeași natură, și Dumnezeu laudă și aprobă bunăvoința și dragostea cea către alții. «Dar dacă El voiește aceasta, zici tu, dacă Domnul dorește, de ce mai este nevoie de rugăciuni din partea mea?» Apoi aceasta contribuie foarte mult în a-i atrage pe ei spre dragostea către tine, si apoi și pe tine nu te lasă să te sălbăticești; într-un cuvânt toate acestea sunt de ajuns pentru a-i atrage la credință. … Și să vină la cunoștința adevărului. Cărui adevăr? A adevărului din credință. Fiindcă anticipând, el a zis lui Timotei ca să poruncească unora de a nu învăța în alt chip. Apoi, ca nu cumva să-i considere pe aceia de dușmani, și din această cauză să se încurce cu ei în lupte, ce spune el? Care voiește, zice, “ca toți oamenii să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului”.

 La fel, bătrânii sfetnici ai lui Solomon, cunoscând că asprimea nu folosește spre îndreptarea oamenilor, l-au sfătuit pe regele Roboam astfel: „Daca tu vei fi slugă astăzi poporului acestuia și-i vei sluji, dacă le vei face gustul lor și le vei vorbi cu blândețe, atunci ei îți vor fi robi în toate zilele” (III Regi,12, 7). Conglăsuind cu marele său înaintaș, noul Gură de aur al Serbiei, Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că

 „prima regulă a misionarismului este că trebuie sa te rogi lui Dumnezeu pentru toți cei căzuți din credință”.

 De-a lungul lucrării am accentuat faptul că Adevărul deplin se află numai în Biserica Ortodoxă, dar trebuie să mai facem o nuanțare pentru e evita orice fel de extreme. Părintele Damaschin Christensen, vorbind despre gândirea duhovniceasca a Părintelui Serafim Rose, ne explică cum că

 „părintele Serafim nu a căzut nici in fundamentalism, dar nici în sincretism. Fundamentalismul religios (a crede că tradițiile din afara celei proprii sunt cu totul greșite) este satisfăcător intelectual pentru mințile înguste, pe când sincretismul religios (a crede că toate tradițiile sunt egale) este satisfăcător pentru mințile largi. Părintele Serafim a urmat o cale care nu era deloc satisfăcătoare intelectual, căci astfel este calea Adevărului. După cum scria chiar Părintele: «Când am devenit creștin mi-am răstignit de bunăvoie mintea și toate crucile pe care le-am purtat au fost un izvor de bucurie pentru mine. N-am pierdut nimic și am câștigat totul»”.

 Apoi este citată o scrisoare scrisă de Pr. Serafim unui „căutător”. Aici vedem miraculosul echilibru al unei minți sănătoase, spre care trebuie să tindem:

 „Ortodoxia nu este doar o tradiție ca oricare alta, ce ne transmite o înțelepciune spirituală din trecut; este Adevărul lui Dumnezeu aici și acum – ea ne dăruiește contact imediat cu Dumnezeu, cum nici o altă tradiție nu poate. Sunt multe adevăruri în celelalte tradiții, atât cele moștenite din trecut când oamenii erau mai aproape de Dumnezeu, cât și cele descoperite de oameni dăruiți cu multă bogăție a minții; dar Adevărul deplin se află numai în Creștinism, care este descoperirea lui Dumnezeu omenirii. Voi da doar un exemplu: există învățături despre înșelare în alte tradiții, dar nici una nu este atât de profund rafinata precum cele învățate de Sfinții Părinți; și mult mai important este că aceste amăgiri ale celui rău și ale firii noastre căzute sunt atât de omniprezente și de perfide, încât nimeni nu ar putea scăpa de ele dacă iubitorul Dumnezeu descoperit prin Creștinism nu ar fi aproape să ne izbăvească de ele”.

 Deși unele cărți încearcă deja să găsească surse pentru un dialog ecumenic chiar la nivelul misticilor diverselor religii, de ex., iudaism și creștinism este clar că cele două căi prin care creștinul și evreul încearcă să cunoască pe Dumnezeu sunt mai diferite decât încearcă să ne facă să credem „romantismul” ecumenic. (…)

 Despre legătura de nedespărțit ce există între dreapta credință și viața duhovnicească vorbește și Părintele Sofronie, atrăgându-ne atenția că orice mică schimbare în dreapta credință duce la rătăciri în viața duhovnicească:

 „Cel ce rătăcește în dogmatică neapărat va rătăci și în viața lăuntrică, morală. De aceea, de neocolit ne este a primi punctul de vedere că Adevărata Biserică va fi adevărată si în una și în cealaltă, și că greșind în una, numaidecât va greși și în cealaltă”.

 Cei care declară că toate religiile duc la Dumnezeu subestimează sau nu cred deloc în inteligența și imaginația extraordinară a diavolului.

 Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că

 „morala, dacă nu are pe prima ei pagină imaginea ori chipul diavolului, nu este morală, ci numai o estetică mincinoasă pentru suflet”.

 La fel și Sfântul Ignatie Briancianinov ne avertizează că starea lumii este mult gravă și mai tragică decât crede „romantismul” atot-tolerant:

 „îngerii căzuți sunt risipiți în marea lor majoritate pe întinsul întregii genuni transparente pe care o vedem deasupra noastră. Ei tulbură și răscoală neîncetat societățile umane și pe fiecare om în parte; nu există crimă sau nelegiuire pe care să n-o fi instigat ei și la care să nu fie părtași; ei îl înclină și-l învață pe om la păcat prin toate mijloacele. El dă târcoale omului și în vremea vieții acesteia și după despărțirea sufletului de trup. Când sufletul creștinului, părăsindu-și lăcașul pământesc, începe să se înalte prin întinderea văzduhului către patria de sus, demonii îl opresc, caută să găsească în el înrudirea cu ei, păcătoșenia lor, ca să-l prăvălească în iadul pregătit diavolului și îngerilor lui”.

 Nu creștinul declară despre credința lui că este cea adevărată, pentru că așa spun toți oamenii despre credința lor, ci însuși Domnul Atotțiitorul mărturisește pentru ea, pentru că „dacă mărturisesc Eu despre Mine însumi, mărturia Mea nu este adevărată. Altul este care mărturisește despre Mine” (Ioan 5, 31). De aceea zice Sfântul Ioan de Kronstadt:

 „Toți își laudă credința ca fiind dreapta, dar drept nu este cel care se laudă, ci cel pe care îl laudă Dumnezeu – iar credința noastră este proslăvită neîncetat de Dumnezeu Însuși prin sfinții Lui. Mergeți la moaștele sfinților și vedeți a cui credință este dreaptă. In ce credință mai face Dumnezeu minuni ca în cea ortodoxă? In ce credință se mai învrednicesc oamenii de nestricăciune și de buna mireasmă a trupurilor după moarte?…”

 In același duh ne învață și Sfântul Siluan. Iată ce povestește ucenicul sau:

 „Am luat la cunoștință de o conversație între stareț și un arhimandrit care își desfășura activitatea misionară printre neortodocși. Acest arhimandrit îl stima mult pe stareț și a venit în diverse rânduri să vorbească cu el cu ocazia șederii sale la Sfântul Munte. Starețul l-a întrebat cum anume predica. Arhimandritul, care era încă tânăr și lipsit de experiență, a strigat gesticulând și mișcându-se din tot trupul: «Le spun așa: Credința voastră e desfrânare. Totul la voi este deformat, fals, și nu vă veți mântui dacă nu vă veți căi». Starețul a ascultat, și l-a întrebat: «Și spuneți-mi, părinte arhimandrit, cred ei în Iisus Hristos, ca este adevăratul Dumnezeu?». «Da, cred». «Și o cinstesc pe Maica Domnului? ». «Da, o cinstesc; dar învățătura lor despre ea e greșită». «Ii cinstesc pe sfinții? » «Da, îi cinstesc; dar ce sfinți mai pot fi la ei de când s-au despărțit de Biserica? » «Au slujbe în bisericile lor, citesc cuvântul lui Dumnezeu?» «Da, au slujbe și biserici, dar dacă ați putea vedea ce sunt slujbele lor față de ale noastre, ce răceală, ce lipsă de viață!» «Părinte arhimandrit, sufletul lor știe că fac bine crezând in Iisus Hristos, cinstind pe Maica lui Dumnezeu și pe sfinți, chemându-i în rugăciunile lor. Dacă le veți spune că credința lor este desfrânare nu vă vor asculta… Spuneți oamenilor că fac bine crezând în Dumnezeu, că fac bine cinstind pe Maica lui Dumnezeu și pe sfinți; că fac bine mergând la biserică pentru slujbe, rugându-se acasă, citind cuvântul lui Dumnezeu și celelalte, dar că în cutare sau cutare punct sunt în greșeală și, de aceea, trebuie să-și îndrepteze această greșeală, și totul va fi bine. Atunci Domnul se va bucura în ei și, așa, cu toții, ne vom mântui prin mila lui Dumnezeu. Dumnezeu este iubire; de aceea orice predică trebuie să purceadă și ea din iubire, și atunci va fi mântuitoare atât pentru cel ce predică, cât și pentru cel ce o ascultă. Dar dacă îi veți osândi, sufletul poporului nu vă va asculta și nici un bine nu va ieși de aici». […]

 Îmi amintesc de o conversație pe care a avut-o cu un pustnic. Acesta din urmă i-a spus cu vădită satisfacție: «Dumnezeu îi va pedepsi pe toți ateii, care vor arde în focul cel veșnic». Vizibil chinuit, starețul Siluan i-a răspuns: «Ei bine! Spune-mi, te rog, dacă ajungi în rai și de acolo poți vedea cum arde cineva in focul iadului, vei putea fi în pace?» «Ce să fac? E vina lor», a răspuns celălalt. Atunci, cu fața îndurerată, starețul a răspuns: «Iubirea nu poate îndura acest lucru… Trebuie să ne rugăm pentru toți oamenii»”.

 Sfântul Siluan nu făcea decât să grăiască cu același glas al Duhului care spunea prin dumnezeiescul Pavel și prin gura cea de aur a Sfântului Ioan: «Certând cu blândețe pe cei ce stau împotrivă» (II Tim. 2, 25). Mai ales cel ce-i învață pe alții trebuie a face astfel. Cu blândețe, zice, căci nu este cu putință ca acela care are trebuință a învăța să învețe și să cunoască într-adevăr ceva, cu asprime și cu ceartă… Nimeni nu va sta cu plăcere și mulțumire în fața unuia care-l batjocorește și se poartă cu obrăznicie.

 (…). Această metodă a aplicat-o mai întâi, atât de frumos, Sfântul Apostol Pavel:

 „Pavel își începe mai toate epistolele sale cu un cuvânt de laudă. Același lucru îl face și în Areopagul Atenei. El nu începe prin a condamna idolatria grecilor, deși acest păcat este mai mare decât homosexualitatea, ci chiar îi lauda pentru evlavia pe care o au față de acești idoli, zicându-le: Bărbați atenieni, in toate vă văd că sunteți evlavioși (Fapte 17, 22). Apostolul nu laudă închinarea la idoli propriu-zisă, ci pornirea firească a inimii spre cinstire, încercând să dea un alt curs energiei sufletești a acelor oameni. […] Cunoaște mediul din care provine ascultătorul și nu lovi ceea ce este valoros în ochii lui. Jignirile pe care le aducem celuilalt, nesocotindu-i credința sau viziunea lui despre viață, nu aduc nici un folos. Cei mai mulți cred că dacă încep a apăra cu înverșunare o dogma de credință, atrăgându-și în felul acesta disprețul ascultătorului, pătimesc mărturisitori. Nu este adevărat. Sfântul Teofan Zăvorâtul îi numește pe aceștia scandalagii și îi îndeamnă să-și păstreze curajul mărturisirii pentru situații în care Dumnezeu într-adevăr le va cere să-L mărturisească. Zice Sfântul ca adevărata mărturisire este atunci când ai de ales între a-L mărturisi pe Hristos cu prețul vieții sau a muri cu prețul lepădării de Hristos” [Ierod. Savatie Baștovoi, „În căutarea aproapelui pierdut”, Ed. Marineasa, Timișoara, 2002, p. 29, 31].

 Numai împlinind în viața noastră cuvântul Domnului și al sfinților care ne învață adevărata atitudine față de cei căzuți din neștiință în erezie ne putem îndepărta de atitudinile lumești, ce își au izvorul în firea căzută netămăduita si neiubitoare, care îndeamnă la ură față de cei de alte credințe.

 Chiar dacă în lucrarea noastră am folosit un ton mai aspru față de învățăturile greșite, am făcut-o pentru a despărți în mod limpede adevărul de minciuna, căci în vremurile noastre, prin duhul tolerant, se tinde spre o împletire din ce mai vicleană a celor două, după vechea tactică, dezvăluită de Sfântul Pavel, a diavolului care se preface în înger de lumină. Și pentru că, după cum spunea Sfântul Antim Ivireanul,

 „lupii, când nu văd toiag în mâna păstorului, răpesc oile fără de nici o frică și le mănâncă” (Învățătură la Sfântul Părintele nostru Nicolae).

 Dar, după cum procedau și Sfinții Părinți, în relațiile cu oamenii, de orice credință ar fi ei, trebuie să ne purtăm după cum ne sfătuiesc acești dumnezeiești sfinți și prieteni ai lui Dumnezeu, adică pornind de la ceea ce ne unește dar, neuitând (ca în ecumenism) să arătăm fratelui, cu duhul blândeții, greșeala dogmatică sau duhovnicească în care l-a atras vrăjmașul mântuirii noastre. Aceasta a fost și atitudinea sfinților, precum Sfântul Inochentie din Aleutine, ajuns patriarh al Moscovei, despre care Prea Sfințitul Kallistos Ware spunea ca „era gata totdeauna să recunoască elementele pozitive acceptabile creștinismului care se găseau în obiceiurile și viziunea despre lume ale aleuților sau yakuților“. De amintit în acest sens este și istorisirea aceea din Pateric despre intoleranța firii căzute și adevărata toleranță creștină:

 „Spuneau unii despre ava Macarie egipteanul că se suia odată din Schit la muntele Nitriei. Și dacă s-a apropiat de locul acela, a zis ucenicului său: mergi puțin mai înainte! Și mergând el mai înainte, s-a întâlnit cu un slujitor de al elinilor. Și strigându-l fratele, îl chema zicând: demone! demone! Unde alergi? Și întorcîndu-se acela, i-a dat bătăi și l-a lăsat aproape mort. Și luând lemnul alerga. Și mergând puțin mai înainte, l-a întâmpinat avva Macarie alergând și i-a zis: mântuiește-te, mântuiește-te, ostenitorule! Și minunându-se, a venit la el și i-a zis: ce bunătate ai văzut la mine de m-ai heretisit așa? I-a răspuns lui bătrânul: te-am văzut ostenindu-te și nu știi că în zadar te ostenești. I-a zis și el lui: și eu pentru heretisirea ta m-am umilit și am cunoscut că din partea lui Dumnezeu ești. Dar alt călugăr întâmpinându-mă, m-a ocărât și eu i-am dat bătaie de moarte. Și a cunoscut bătrânul că ucenicul lui este. Și ținându-se slujitorul de picioarele lui, zicea: nu te voi lăsa de nu mă vei face călugăr! Atunci a venit deasupra unde era călugărul și l-au ținut pe dânsul și l-au dus la biserica muntelui. Și văzând pe slujitor cu dânsul, s-au uimit. Și l-au făcut călugăr și mulți dintre elini s-au făcut pentru dânsul creștini. Deci, zicea avva Macarie: cu cuvânt rău și pe cei buni îi faci răi și cu cuvânt bun și pe cei răi îi faci buni“ (Ava Macarie, 37).

 Conglăsuind minunat cu sfinții pomeniți mai sus, și Sfântul Varsanufie cel Mare, din secolul VI ne călăuzește să urmăm aceeași cale. Un părinte i-a spus marelui Bătrân „că mișcase un cuvânt către cineva despre credință și nu fusese in stare de această dispută și de aceea se tulburase din pricina împotrivirii”. Iar dumnezeiescul părinte îi răspunde descriindu-i trăsăturile unui adevărat mărturisitor al dreptei credințe

 „Cel credincios chiar dacă grăiește către eretici sau necredincioși, sau se împotrivește lor, nu se tulbură în veac. Căci are înăuntru pe Hristos, Căpetenia păcii și a liniștii. Ba unul ca acesta împotrivindu-se în chip pașnic, cu iubire, poate aduce la cunoștința Mântuitorului nostru Iisus Hristos mulți eretici și credincioși”.(Sfinții Varsanufie și Ioan, Scrieri duhovnicești, Răspunsul 59, Filocalia XI)

 Aceasta deoarece cei necredincioși sau eretici au cumva din fire sădit în inimă cuvântul Domnului, care zice că „după roadele lor îi veți cunoaște“. Și dacă văd la noi roade de ură și nu cele firești, de iubire, este normal „să nu asculte de glasul străinului” (Ioan 10, 5), ci de dragostea pe care toți știu că ar trebui să o aibă orice om. (…)”

 „Cel ce se roagă pentru oamenii ce-I nedreptățesc îi înspăimântă pe draci; iar cel ce se luptă cu cei dintâi e rănit de cei de-al doilea”(Sfântul Marcu Ascetul „Despre legea duhovnicească”, Cap. 45, Filocalia I).

 Având în vedere că, după cum spunea Sfântul Siluan, criteriul adevăratului om duhovnicesc este iubirea de vrăjmași, cred că tuturor celor ce ne pornim împotriva (clevetim) ecumeniștilor, sau masonilor, sau evreilor, sau ziariștilor, sau romano-catolicilor, sectanților, sau conducătorilor țării sau împotriva oricărui om ce a fost amăgit, în vreun fel sau altul, de diavol, ne este folositor să ne punem următoarea întrebare:

 Mă rog eu mereu din toată inima, cu lacrimi și post pentru întoarcerea la dreapta credință și pentru mântuirea acestora?[13]

Este atât de gravă dezbinarea și, în realitate, ea definește pe eretici cu mult mai mult decât dogmele lor greșite (care s-ar putea corecta dacă oamenii care cad în erezii ar rămâne pe mai departe în Sfânta Biserică prin ascultare, căutând cu sinceritate voile și cugetele lui Dumnezeu), încât Sfântul Ierarh Vasile cel mare numește păcat care duce la pierderea harului pur și simplu dezbinarea, chiar dacă ea se poate manifesta diferit luând ca pricină-pretext părerea sau voia proprie legată de:

  1. vreo dogmă diferită (ereticii),
  2. vreo poruncă diferită (schismaticii), sau d
  3. vreo slujire diferită (parasinagogile) de voia episcopului mai mare ierarhic.

CANONUL 1‎ al Sfântului ierarh Vasile cel Mare

‎botezul acela a judecat cei vechi a se primi, care nimic iese afară de credință. Drept aceea pe ‎unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; și pe altele parasinagoguri (nelegiuite ‎adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădați și după însuși credința sunt înstrăinați. Iar ‎schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericești și întrebări putincioase de a se vindeca, ‎între cei despărțiți. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupușii prezbiteri, sau ‎episcopi, și de ne învățatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greșeală, s-a ‎dezbinat de la slujbă (Liturghie), și nu s-a supus canoanelor, ci luiși și-a răzbunat proiestoșia ‎și slujirea, și s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca ‎aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăință de cum sunt cei ‎în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, și al valentinienilor, și al ‎marchioniștilor, și al înșiși pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăși ‎credința cea întru Dumnezeu. […]

‎ TÂLCUIRE

După procuvântare, prin urmare răspunde sfântul la cele ce Sfântul Amfilohie l-a întrebat. Și urmând a zice pentru botezul schismaticilor cataron (curaților) adică a navatienilor și de al ereticilor pepuzieni, adică ale montaniștilor, mai înainte și mai obștesc face pe cuvânt, și pe despărțirea acelor vechi o pomenește. După care alții se zic eretici, iar alții schismatici, și alții parasinagogi. Și parasinagogi sunt prezbiterii și episcopii cei nesupuși, care căzând în oarecare greșale s-au caterisit de preoția și arhieria lor canonicește. Însă nevrând a se supune canoanelor, cu de sineși stăpânire ș-au izbândit, și lucrau deosebi cele ale preoției sau ale arhieriei.

Și împreună cu dânșii au urmat și alții, lepădându-se înșiși de soborniceasca ‎Biserică. Iar schismatici se‎ numesc, acei ce se osebeau de către soborniceasca Biserică, nu pentru dogme de credință, ci ‎pentru oarecare întrebări bisericești lesne de îndreptare. Iar eretici se numesc aceia a cărora ‎osebirea îndată și dea dreptul pentru credința cea întru Dumnezeu. Adică cei despărțiți cu ‎credința și cu dogmele de către dreptslăvitori, și desăvârșit depărtați. Deci parasinagogii se ‎unesc iarăși cu Biserica prin pocăința cea binecuvântată, și prin întoarcere. și cei ce dintr-înșii ‎au fost preoți, și clerici, întorcându-se întru aceeași rânduială se primesc, a căreia au fost. Iar ‎ereticii cei mai sus arătați și înșiși pepuzienii, pentru care este cuvântul, și câți alții, ‎întorcându-se la dreaptaslăvire, se botează ca elinii. Fiindcă Părinții cei vechi numai Botezul ‎acela au judecat a se primi, care nicicum iese din credință, iar al ereticilor, ca unul ce este ‎afară din dreapta credință, au judecat desăvârșit să se lepede. ‎‎[14]

⨁⨁⨁

Acum să răspundem la două întrebări importante, esența subiectului aflat în discuție:

  1. Ce a vrut să spună Sfântul și Marele Sinod din Creta în legătură cu citatul dat de dumneavoastră. Ce a înțeles El prin acel „nume istoric de biserică”. A înțeles oare:
    1. Că Sfânta Biserică cea Una ar fi formată din mai multe ramuri (catolică, protestantă, Ortodoxă și… – care este de fapt eresul ecumenist numit „teoria ramificațiilor” cumplit și vătămător de suflete),

sau

  1. Că (oarecând în istorie) strămoșii ereticilor de acum[15] făceau parte din Sfânta Biserică Ortodoxă cea Una, Sobornicească și Apostolească, iar urmașii lor de acum (pentru că s-au despărțit de Ea din reaua lor voie a propriei lor alegeri a propriilor lor dogme mincinoase în locul Adevărului) au rămas doar cu numele (doar istoric și gol de conținut) de „biserici”?
  1. În Sfânta Tradiție s-a folosit vreodată numele istoric de biserică desemnând pe eretici și realitatea că vreodată în istorie (ei sau strămoșii lor sau cei care i-au convertit la eresul lor) au făcut parte din Sfânta Biserică cea Una, Ortodoxă?

Să încercăm acum, cu mila lui Dumnezeu, să înțelegem ce a vrut să ne învețe Sfântul și Marele Sinod din Creta în legătură cu Sfânta Biserică și cu numele istoric de biserici. Varianta eretică „a” sau cea Ortodoxă „b”?

Iată ce se spune limpede în documentul final al Sfântului și Marelui Sinod din Creta:

Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească [ce declarație mai curajoasă, mai clară și mai Ortodoxă decât atât dorim? Dacă Ea este Una – iar nu Prima sau Parte din – este limpede că în afară de Ea nu este Mântuire și confesiunile ereticilor nu sunt adevărate biserici, nici nu fac parte din Ea, nici nu sunt ramuri din Ea – n.n.], crede cu tărie, în conștiința ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unității creștine în lumea contemporană.

Biserica Ortodoxă își fundamentează unitatea pe faptul întemeierii sale de către Domnul nostru Iisus Hristos și pe comuniunea în Sfânta Treime și în Sfintele Taine. Această unitate se exprimă prin succesiunea apostolică și prin tradiția patristică și este trăită până astăzi în sânul ei. Biserica Ortodoxă are misiunea și datoria să transmită și să propovăduiască întregul adevăr cuprins în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, ceea ce conferă Bisericii caracterul ei universal.

Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum și misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credință și comuniunea sacramentală.[vedem cum mărturisește importanța Ortodoxiei pentru a face parte din Sfânta Biserică. Așadar nu pot fi ereticii parte din Sfânta Biserică. Și aceasta este învățătura Sfinților Părinți – n.n.] […]

Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată. Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici [este limpede, așadar, pentru fiecare, că ierarhii cred și mărturisesc că indiferent de eretici Sfânta Biserică Ortodoxă este Sfânta Biserică Cea Una și nu depinde, nu este nici măcar tulburată de existența sau acțiunile confesiunilor eterodoxe. Mai limpede se vede acum că înțelesul real al folosirii pentru eretici al denumirii de „biserici” este numai unul acceptat doar în sens istoric (adică acea denumire pe care și-au uzurpat-o ereticii pentru ei înșiși în istorie, fiindcă au făcut cândva în istorie parte din Sfânta Biserică, dar acum, din cauza păcatelor lor, nu mai fac), dar nu cu înțelesul că ar face parte, ar fi ramură sau ar constitui Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică, despre Care au mărturisit tot ei mai sus (cu mare curaj și responsabilitate) că este doar Singură și Unică Sfânta Biserică Ortodoxă. Aceste înțelesuri sunt evidențiate cu limpezime și mai jos – n.n.] și confesiuni creștine eterodoxe [adică eretici – n.n.], fără a fi în comuniune cu ele [dacă nu sunt în comuniune, e clar că nu fac parte din Sfânta Biserică și nu se pot mântui – n.n.], […]

Biserica Ortodoxă, fidelă eclesiologiei sale, identității structurii sale interne și învățăturii Bisericii primare a celor șapte Sinoade Ecumenice, participând la organismul CMB, nu acceptă nicidecum ideea egalității confesiunilor și în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci și al unității de credință păstrată în Sfintele Taine și trăită în Biserica Ortodoxă. […]

Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul și deplinul sens al cuvântului” (Declarația de la Toronto, §2) [iată, din nou, un citat din textul ce stă la baza consiliului, care arată clar că Sfânta Biserică Ortodoxă, nici prin participarea la CMB nu face vreun gest prin care ar sugera că termenul de biserică este unul real și nu doar unul formal (acceptat diplomatic pentru a putea dialoga cu sărmanii eretici și a le însămânța Ortodoxia), istoric – n.n.].

Biserica Ortodoxă are rezerve în ceea ce privește unele aspecte fundamentale legate de credință și constituție, pentru că bisericile și confesiunile non-ortodoxe s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. [așadar, dacă s-au abătut, cum ar putea să mai facă parte din Ea? Aici textul acesta Ortodox (urmând Sfânta Tradiție după cum vom vedea mai jos) numește cu limpezime pe cei ne ortodocși, că sunt eretici, chiar dacă sunt numiți în protocol cu denumirea istorică de biserici. Este și o dezicere curajoasă mărturisitoare (chiar dacă are delicatețea folosită și de Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul în dialogurile sale cu ereticii monoteliți) de ereziile propovăduite la CMB – n.n.]

<http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/>, duminică, 12 martie 2017.

Așadar, documentul mult blamat de sărmanii care s-au dezbinat de Sfânta Biserică, în realitate este un document Ortodox.

  1. Vom vedea acum că folosirea denumirii istorice de „biserici” dată ereticilor este bazată și ea pe Sfânta Tradiție:

Iată ce spune Sfântul Ierarh Marcu al Efesului, cu atâta smerenie și ascultare:

„L-am urmat pe Patriarhul a toată lumea și pe de Dumnezeu datul împărat la sinodul din Italia. Nu am luat în seamă neputința mea și nici greutatea și mărimea nespusă a acestui lucru. Mi-am pus nădejdea în Dumnezeu și în Sfinții ce sunt primiți și de Biserica Răsăriteană și de cea Apuseană. Cred într-adevăr că totul ne va merge bine și că vom înfăptui ceva măreț și vrednic de întreaga noastră trudă și de nădejdile noastre.”

Viața și nevoințele celui între sfinți Părintelui nostru Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Editura Egumenița, Editura Cartea Ortodoxă, s.l., s.a., p. 21.

Gândul ne spune că nepomenitorii de azi, având mintea așa de pripită (care se rezumă doar la literă, și nu se ostenesc cu smerenie să ajungă la înțeles), dacă l-ar fi auzit vorbind așa pe Sfântul Ierarh Marcu al Efesului l-ar fi numit eretic care crede în teoria ramificațiilor și nu l-ar mai fi pomenit (deși azi îl pomenesc așa de des dându-l ca exemplu și lăudându-se că sunt mărturisitori ca și el).

Nu numai Sfântul Ierarh de mai sus folosește termenul în sensul istoric de biserică (fără a înțelege că Apusul ar face parte în realitate din Sfânta Biserică cea Una, ci doar că a făcut odată parte din Ea, și are șanse să revină la Ea, chiar dacă acum este uzurpat de eretici. Numai ereticii înșiși folosesc acest cuvânt în alt sens – fraudulos – când se numesc pe ei înșiși „Biserică”, furând pentru ei renumele de sfințenie al Ei, dar ne mai având sfințenie adevărată, fiindcă nu mai fac parte din Sfânta Biserică Adevărată) ci îl întâlnim și în alte vieți de Sfinți, scrise la rândul lor de alți Sfinți:

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare:

Sosind praznicul Arătării Domnului (Botezul), împăratul, ca și cum vrînd să placă puțin lui Vasile, a intrat în biserica lui și, privind la buna podoabă și la rînduiala bisericii, la cîntarea și la rugăciunea credincioșilor luînd aminte, se uimea; căci n-a văzut niciodată într-ale sale biserici ariene o rînduială și bună podoabă ca aceea. Acolo, Sfîntul Vasile, apropiindu-se de împărat, grăia către el cuvinte dumnezeiești, iar nu omenești, pe care le-a auzit și Grigorie de Nazianz – fiindcă se întîmplase atunci acolo, care a și scris despre aceea. De atunci împăratul a început a fi mai bun către Vasile.

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul:

Pentru care Sfîntul Grigorie, plîngînd mult și cu cuvînt frumos cinstindu-l, a luat calea ce era înaintea lui și ajungînd la Bizanț, cetatea cea împărătească, l-au primit drept-credincioșii cu bucurie. Acolo a aflat Biserica lui Hristos împuținată și numărul credincioșilor lesne de numărat; de vreme ce, cea mai mare parte a cetății se dusese pe urma eresului și toate bisericile lui Dumnezeu cele mari și frumoase le țineau ereticii; numai una mică și veche, a Sfintei Anastasia, nebăgată în seamă de dînșii, era lăsată dreptcredincioșilor. […]

Cu niște nevoințe ca acestea și cu lupta cea mare cu ereticii, strălucind Sfîntul Grigorie, s-a făcut cunoscut tuturor; dar înțelepciunea lui era slăvită pretutindeni, și a fost chemat de toată Sfînta Biserică cu un nume nou „Teologul”, adică „Cuvîntătorul de Dumnezeu”, asemenea celui mai vechi cuvîntător, adică Sfîntului și iubitului Ioan, ucenic al lui Hristos. Această numire de „Cuvîntător de Dumnezeu”, măcar că se dă de obște tuturor celor mai mari învățători și arhierei, pentru că toți au predicat cu dreapta credință Sfînta Treime; însă Sfîntului Grigorie i s-a dat într-un chip mai ales, adică să se numească „Cuvîntător de Dumnezeu”, spre semn de biruință asupra acelor atît de mari și de mulți eretici; și de atunci au început toți a-l chema „Cuvîntător de Dumnezeu”. […]

În vremea aceea, dreptcredinciosul împărat Teodosie avea război cu barbarii, pe care biruindu-i, a venit în Constantinopol cu bucurie. Atunci țineau Biserica cea sobornicească arienii, avînd patriarh pe Demofil (370-379). Iar credincioșii, precum mai înainte s-a zis, aveau o biserică mică și veche, a Sfintei Anastasia. Deci, chemînd împăratul pe Demofil, îl îndemna, ca să primească mărturisirea cea dreaptă, iar de nu, apoi să se depărteze de la locul său. Iar Demofil împietrit fiind cu inima, a preferat să se lipsească de scaun, decît să se depărteze de la credința lui cea rea.

Atunci împăratul a dat Sfîntului Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu și adunării celei dreptcredincioase, soborniceasca biserică, pe care arienii de patruzeci de ani o țineau, cum și celelalte biserici. Și cînd arhiereul lui Dumnezeu a vrut să intre în biserică cu clerul și poporul, mulțimea arienilor înarmîndu-se ca la război, stăteau lîngă biserică, oprind intrarea credincioșilor; iar pe sfînt îl îngrozea cu moartea, apoi a momit un tînăr îndrăzneț și voinic, ca, apropiindu-se în taină de Grigorie, să-i înfigă sabia în pîntece.

Atunci s-a făcut tulburare și gîlceavă de arieni; și cu adevărat ar fi făcut acel rău sfîntului, dacă n-ar fi venit împăratul și n-ar fi dus singur în biserică pe sfîntul arhiereu. Deci, poporul celor drept-credincioși, cu mare bucurie și veselie a înălțat glasuri de laudă și slavă lui Dumnezeu, vărsînd lacrimi de bucurie, ridicînd și mîinile în sus, căci bisericile după atîția ani, iarăși și-au dobîndit a lor sfințenie [a se vedea că deși aveau denumirea istorică de biserici, fiindcă erau ținute de bieții eretici nu mai aveau sfințenie – n.n.]; iar către împărat striga cu o gură să pună pe scaunul patriarhiei pe Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu. Iar sfîntul neputînd singur să strige împotriva strigării poporului, cu mare glas, căci nu avea tărie din pricina bolilor trupești, a strigat printr-un oarecare cleric: „O! fiilor, acum este vremea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu, Unul în Treime, pentru că ne-a ajutat, ca iarăși să primim a noastră biserică; pentru aceasta acum să preamărim bunătatea Lui cea multă; iar pentru scaunul patriarhiei, vom rîndui mai pe urmă altă vreme”. Un răspuns ca acesta al arhiereului auzindu-l poporul, a încetat de a mai striga; și după săvîrșirea Sfintei Liturghii, s-au dus lăudîndu-L pe Dumnezeu, iar arienii au tăcut rușinați.

Vedem, așadar, că, deși nu mai aveau sfințenie și fuseseră uzurpate de arieni, totuși Viețile Sfinților le numesc în continuare biserici chiar și în momentul când erau ținute de eretici fără nici o nădejde de întoarcere (exact în sensul istoric folosit de Sfântul și Marele Sinod din Creta), doar fiindcă odată au aparținut Sfintei Biserici.

Dar același lucru s-a petrecut și cu Apusul de acum. A fost odată când bisericile de acolo aparțineau Sfintei Biserici Ortodoxe Celei Una, Apostolică și Sobornicească (chiar dacă nu mai sunt acele foste locașuri ortodoxe, ci doar locurile geografice unde au fost odată intronizați episcopi ortodocși și pe care aceia cu multe lacrimi și suspine le-au slujit spre unirea cu Hristos). De aceea sunt și numite mai departe biserici în sens istoric (deși ele și-au pierdut sfințenia și dreapta credință) tocmai în nădejdea întoarcerii lor la Hristos, chiar dacă acum sunt uzurpate prin tiranie de eretici de tot felul, care mai de care mai înstrăinați de creștinism.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur:

Între cei înșelați cu eresul arian era și un voievod din neamul barbarilor, cu numele Gaina, viteaz în războaie și care avea mare trecere la împărat. Acela cerea împăratului cu dinadinsul ca pentru hatîrul lui să poruncească a se da o biserică arienilor în cetate. Dar împăratul neștiind ce să-i răspundă – pentru că se temea a-l supăra, ca nu cumva să ridice vreo tulburare asupra împărăției grecești, căci era om iute și cu obicei rău -, a spus despre aceasta Sfîntului Ioan patriarhul. Iar Ioan a zis către împăratul: „Să mă chemi la tine în vremea cînd va vrea Gaina să ceară biserică și eu voi răspunde pentru tine„. [iată că și Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (despre care știm că cine crede ca el este Ortodox, cine nu este eretic), folosește cu Gura sa de Aur nevăzut termenul istoric de biserică pentru acea clădire care se dorește a fi folosită de către eretici – n.n.] […]

Trecînd un an, acel Gaina s-a înstrăinat de împărat și, adunînd oaste multă, a pornit război asupra Constantinopolului. Iar împăratul neavînd oaste pregătită ca să iasă împotriva lui era în mare supărare și a rugat pe Sfîntul Ioan să iasă înaintea lui și cu cuvinte bune să-l îmblînzească. Iar Ioan, deși știa că a mîniat pe Gaina cînd l-a oprit să aibă biserică arienească în Constantinopol [iată că și construcția plănuită de eretici și numită de ei biserică, este numită tot așa și de aghiografi, care acceptă prin iconomie denumirea dată de eretici doar pentru a ne face pe noi să înțelegem că este vorba de un lăcaș de cult similar cu bisericile noastre, doar că îi lipsește sfințenia și adevărul, deci și mântuirea. În felul acesta suntem îndemnați în chip tainic să nu credem că ne putem mântui doar cu ceea ce se vede (chiar dacă „bisericile” eretice ar avea aceeași slujbă, veșminte și rânduială ca ale noastre – cum sunt stiliștii și uniații) ci să căutăm în biserică partea cea nevăzută (comoara din țarină) ce constă în Adevăr și har, care se lucrează de noi prin pocăință și Sfintele Taine – n.n.], însă fiind gata a-și pune sufletul său pentru oi, a mers împotriva mîndrului barbar. Iar Dumnezeu a ajutat robului Său, pentru că, cu cuvintele sale aurite, Ioan a îmblînzit pe omul cel cu capul de fiară și din lup l-a prefăcut în oaie și împăcîndu-l cu împăratul, s-a întors.

Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), 01.01, 25.11, 13.11.

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul:

Drept aceea ‎și în Biserica Sfântului Marcu din Veneția și până astăzi se află o colimvitră ca ‎aceasta spre rușinarea papiștilor.

CANONUL 65 al Sfinților Apostoli

 Dacă vreun cleric, sau mirean va intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, spre a se ruga, să se și caterisească, și să se afurisească.

 [Apostolic, can. 7, 45, 71; Sinod 6, can. 11; Antiohia, can. 1; Laodiceea, can. 6, 32, 33, 37, 38]

 TÂLCUIRE

 Mare păcat socotește canonul acestea a intra vreun creștin în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor, pentru ca să se roage. Că ce parte este credinciosului cu cel necredincios (II Corinteni: 6,15) după dumnezeiescul Apostol? Căci, dacă însuși iudeii intrând în sinagogile lor și jertfe făcând, fără de lege fac, fiind opriți afară de Ierusalim a aduce jertfă după lege (precum o mărturisește aceasta dumnezeiescul Iustin în dialogul cel către Trifon, Sozomen în Bisericeasca Istorie cartea 5 cap 21 și Hrisostom în cuvântul al 2-lea împotriva iudeilor), cu cât mai vârtos face fără de lege creștinul acela ce se roagă împreună cu răstignitorii lui Hristos. Dar și Biserica și adunarea ereticilor, ca una ce împotrivă de dreptslăvitori cugetă, nu se cuvine a se cinsti, ci mai vârtos a se lepăda [iată cum avem la Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul sintetizatorul Sfinților Părinți și râvnitorul apărător al Ortodoxiei, chiar în Pidalion, chiar când se vorbește despre oprirea unirii cu ereticii cuvântul Biserica ereticilor, desemnând nu vreo clădire luată de la Ortodocși ci chiar instituția și adunarea lor numită în sens istoric biserică la singular – n.n.] . Pentru aceasta și canonul acesta rânduiește, că, oricare cleric, sau mirean ar intra în sinagoga iudeilor, sau a ereticilor pentru rugă, clericul, ca unul ce foarte a păcătuit, să se caterisească împreună și să se afurisească, iar mireanul, numai să se afurisească, fiindcă, ca un mirean mai puțin a păcătuit de cât clericul, făcând-o aceasta, că a se caterisi fiind mirean nu se poate. Sau mai drept, precum alții tâlcuiesc, clericul cel ce ar intra în sinagoga să se roage, să se caterisească, iar mireanul să se afurisească.[16]

Sfântul sfințit mucenic Nichita Mărturisitorul:

CANONUL 46 Nichifor Mărturisitorul

Vă sfătuim ca în bisericile luate în stăpânire de eretici să se intre ca într-o casă simplă și să se cânte numai din nevoie, așezându-se cruce la mijloc, iar în altar nici să nu se intre, nici să se tămâieze, nici să se săvârșească rugăciune, nici să nu se aprindă candele și lumânare.

(10, 11, 45, 46, 64 ap.; 18 sin. I ec; 7 sin. II ec; 2, 4 sin. III ec; 11, 15 Trul.; 6, 7, 8, 10, 14, 31, 32, 33, 37 Laod.; 1, 47 Vasile cel Mare; 9 Tim. Alex.)[17]

Tertulian (n. 155- 220)

  1. Dealtfel, dacă unele erezii cutează să se răsădească singure în epoca apostolică pentru ca să pară astfel lăsate chiar de Apostoli, fiindcă ar fi existat chiar sub Apostoli, putem să le cerem să-și dea la iveală obîrșia Bisericilor lor, să desfășoare șirul episcopilor lor, precum urmează unul după altul, dintru început, așa încît cel dintîi episcop ai lor să poată avea chezaș și înaintaș pe vreunul dintre Apostoli, ori Bărbați apostolici, care au stăruit pînă la urmă în cele apostolicești . 2. Căci în acest chip Bisericile apostolice fac cunoscute pomelnicele lor: astfel, Biserica Smirnei istorisește că Policarp a fost înscăunat de către Ioan; tot astfel Clement al Romei a fost sfințit de către Petru.[18]

⨁⨁⨁

După ce am văzut în mod clar că Sfântul și Marele Sinod din Creta a folosit în înțeles Ortodox și după Sfânta Predanie numirea istorică de biserici date confesiunilor eretice, să vedem acum dacă cei ce se împotrivesc lui sunt sau nu asemenea creștinilor Ortodocși autentici sau se rătăcesc…

Fap 4:34 Și nimeni nu era între ei lipsit, fiindcă toți câți aveau țarini sau case le vindeau și aduceau prețul celor vândute, 35 Și-l puneau la picioarele apostolilor

Ce dezlipire de cele pământești, ce dragoste duhovnicească de ierarhii lor! Ce lipsă de slavă deșartă, deci de părere de sine, de îndulcire sufletească de sine!

Că zice Sfântul Ierarh Teofilact al Bulgariei:

„Iar acest lucru arată multa cinstire și evlavie a celor ce aduceau prețul, căci nici măcar nu îndrăzneau să îl dea în mâinile Sfinților Apostoli, ci îl puneau la picioarele lor, pe dânșii făcându-i domni și iconomi, ca să cheltuiască de obște, iar nu ca și cum ar fi fost ale fiecăruia osebite. Și acest lucru îi izbăvea de slava deșartă pe aceia care dădeau, pricinuind și îndoită veselie acelora ce luau, căci le mângâia lipsa, făcându-i totodată și slobozi de rușine”[19].

Am observat că mulți din cei ce se împărtășesc des cu Sfintele Taine (fără pregătire) nu-și mai pomenesc ierarhii, crezând că astfel mărturisesc Ortodoxia. Nu este un lucru de mirare. Trufia că ești vrednic de Sfânta Împărtășanie chiar cu pregătire (cu atât mai mult trufia că nu ai nevoie de pregătire pentru Ea) te desparte în realitate în chip nevăzut de Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului. Această stare ascunsă de neîmpărtășire și osândă alunecă treptat într-un abis care te desparte și în chip văzut, iremediabil, de Trupul lui Hristos – Sfânta Biserică – ajungând bietul om rătăcit la osânda cumplită a celor dezbinați:

Mat 18:17 Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș.

Ce stare lăuntrică atât de diferită față de a primilor creștini este prezentă în chip vădit la cei care azi îndrăznesc să se împărtășească săptămânal fără spovedanie, fără post special, fără despătimirea de averi, fără pregătire reală lăuntrică, doar din obicei, considerându-se din slavă deșartă că sunt întocmai precum creștinii Apostolici!

Poate (la unii) este vorba doar de neștiință sau o cunoștință mincinoasă (prin care diavolul vânează în realitate pe toți, prin toate patimile și dogmele viclene). Dar la cei care o fac din slava deșartă (primită în sine ca o mare sfințenie) nu este de mirare că au deviat la o asemenea trufie încât nici nu-și mai pomenesc ierarhii sub pretextul că doar ei ar fi apărători ai Ortodoxiei asemenea Sfântului Cuvios Maxim Mărturisitorul și Sfântului Ierarh Marcu al Efesului, iar ierarhii de acum ar fi ereziarhi. Aceasta este o altă mare deosebire (desprinsă din prima), o deviație accentuată a desîmpărtășiților și desîmpărtășitorilor nepomenitori față de comportamentul creștinilor din Biserica Primară (atât de evlavioși și umili față de Sfinții Apostoli – ierarhii de pe atunci ai lor).

În realitate nepomenitorii (mai bine zis „acefalii” contemporani – adică „fără cap” fiindcă nu ascultă de ierarhi icoanele vii ale Capului Bisericii Hristos[20]) sunt doar niște bieți răstălmăcitori ai cuvintelor unui întreg Sfânt Sinod bănuind înțelesuri strâmbe în mintea altora. Fiind neînțelegători ai lucrării bisericești (de ascultare cu frică și cutremur de ierarhi și de iconomie față de cei din afară) încalcă spre propria lor pierzare Sfintele Canoane 13, 14 și 15 ale Sfântului Sinod 1 și 2 din Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol:

CANONUL 13

Semănăturile ereticeștilor zâzanii (neghine) aruncându-le în Biserica lui Hristos (diavolul) cel cu totul rău, și acestea văzându-le din rădăcină tăiate cu sabia Duhului, au venit pe altă cale de meșteșugire, apucându-se a despărți trupul lui Hristos cu mânia (turbăciunea) schismaticilor. Ci și pe această vrășmășia lui sfântul sinod zăticnindu-o, au hotărât de acum înainte ca, ori prezbiter ori diacon, osândindu-l pe episcopul său pentru oarecare vinovății, mai înainte de sinodiceasca judecată și cercetare și de osândirea cea deplinită asupra lui ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea lui, și numele lui nu-l va pomeni în sfințitele rugăciuni a liturghiilor după obiceiul predat Bisericii, acesta să se supună caterisirii, și de toată ieraticeasca cinste să se lipsească. Că cel rânduit în ceata prezbiteriei și judecata mitropoliților o răpește și mai înainte de judecată el osândește după socoteala sa, pe părintele și episcopul său. Acesta nu este vrednic nici de cinstea prezbiterului nici de numire. Iar cei ce vor urma acestuia, de ar fi oarecare din cei ierosiți, și ei să cadă din cinstea lor, iar de ar fi monahi sau mireni desăvârșit să se aforisească de Biserică, până când scuipând legătura cea către schismatici, se vor întoarce către episcopul său.

[Apostolic, can. 31; Sinod 4, can. 18; Sinod 6, can. 31, 34: Sinod 1 și 2, can. 12, 14, 15; Gangra, can. 6; Cartagina, can. 10, 11, 62; Antiohia, can. 5]

 TÂLCUIRE

 Atât cu ereticii cât și cu schismaticii, se apucă diavolul să rupă trupul lui Hristos, adică pe Biserica Lui. Pentru aceasta canonul acesta rânduiește că, oricare prezbiter sau diacon s-ar despărți de împărtășirea episcopului lor și numele lui nu-l vor pomeni după obicei, mai înainte de a cerceta sinodul vinovățiile lui și de a-l osândi, unii ca aceștia să se caterisească, pentru că nu sunt vrednici a avea vrednicia și numele prezbiterului sau al diaconului, cel ce osândește pe duhovnicescul părinte și episcopul lor, și mai înainte răpesc judecata mitropoliților. Că mitropoliții iar nu clericii judecă pe episcopi. Iar cei ce împreună urmează unor apostați ca aceștia, de ar fi ierosiți să se caterisească, iar de ar fi monahi sau mireni să se aforisească (adică să se despartă), și nu numai de dumnezeieștile Taine ci și de Biserică, până când se vor uni cu episcopul lor.

 CANONUL 14

 Dacă vreun episcop pricinuire de vinovăție făcând asupra mitropolitului său și mai înainte de sinodiceasca cercetare s-ar depărta pe sineși de împărtășirea cea cu el, și nu ar pomeni numele lui după obicei întru dumnezeiasca mistagoghie (dumnezeieștile Taine), aceasta a hotărât sfântul sinod, a fi caterisit dacă numai apostasind de mitropolitul său va face schimă. Că se cuvine fiecare a-și cunoaște măsurile sale, și nici prezbiterul a defăima pe episcopul său, nici episcopul pe mitropolitul său.

 [Apostolic, can. 31; Sinod 4, can. 18; Sinod 6, can. 31, 34: Sinod 1 și 2, can. 12, 13, 15; Gangra, can. 6; Cartagina, can. 10, 11, 62; Antiohia, can. 5]

 CANONUL 15

 Cele rânduite pentru prezbiteri, episcopi, și mitropoliți, cu mult mai vârtos pentru patriarhi se potrivesc. Drept aceea dacă vreun prezbiter, sau episcop, sau mitropolit ar îndrăzni a se depărta de împărtășirea cea către patriarhul său, și n-ar pomeni numele lui precum este hotărât și rânduit întru dumnezeiasca mistagoghie, ci mai înainte de sinodiceasca înfățoșare și de deplinita lui osândire ar face schismă, aceasta a hotărât sfântul sinod, cu totul a fi străin de toată ieratia (preoția), dacă numai se va vădi că a nelegiuit acest lucru. Și mai ales s-au pecetluit și s-au hotărât acestea pentru cei ce cu pricinuire de oarecare vinovăție se depărtează de ai lor întâi șezători și fac schismă, și rup unirea Bisericii. Că cei ce se despart pe sineși de împărtășirea cea către întâiul șezător al lor pentru oarecare eres osândit de sfintele sinoade, sau de Sfinții Părinți, de acela adică care eresul în public îl propovăduia, și cu capul descoperit îl învăța, unii ca aceștia nu numai canoniceștii certări nu sunt supuși, îngrădindu-se pe sineși despre împărtășirea numitului episcop, mai înainte de sinodiceasca cercetare, ci și de cinstea cea cuvenită celor dreptslăvitori se vor învrednici. Că nu au osândit episcopi, ci minciuno-episcopi și minciuno-învățători. Și nu cu schismă au rupt unirea Bisericii, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schisme și de împărțiri.

 [Apostolic, can. 31; Sinod 4, can. 18; Sinod 6, can. 10, 31, 34: Sinod 1 și 2, can. 12, 13, 14; Gangra, can. 6; Cartagina, can. 10, 11, 62; Antiohia, can. 5]

 TÂLCUIRE

 Cele ce canoanele cele mai de sus au rânduit pentru episcopi și mitropoliți, acesteași le rânduiește cu mult mai vârtos canonul acesta pentru patriarhi. Însă acestea să se facă dacă pentru oarecare vinovății, curvii să zicem sau ierosilii (adică furare de cele sfinte) și altele ca acestea, s-ar despărți de împărtășirea cu întâiul șezător al lor, iar dacă întâi șezătorii cei numiți ar fi eretici și eresul lor l-ar propovădui întru arătare, și supușii lor pentru aceasta se despart de ei mai înainte încă de sinodiceasca judecată pentru eresul acela. Unii ca aceștia despărțindu-se de aceia nu numai nu se osândesc, ci și de cinstea cea cuvenită ca niște dreptslăvitori, sunt vrednici. Că nu pricinuit schismă Bisericii cu osândirea aceasta, ci mai ales o au slobozit de schisma și eresul minciuno-episcopilor acelora.

Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion…, pp. 268-269.

Aici nu se aplică ideea (pe care o vântură sărmanii oameni ce au căzut în păcatul cel grav al nepomenirii ierarhilor) că întâi șezătorii ar propovădui vreun eres public (la arătare) și cu capul descoperit (în cazul de față ar fi vorba de erezia teoriei ramificațiilor care susține că Sfânta Biserică cea Una nu este cea Ortodoxă ci una utopică, formată din unirea tuturor „bisericilor” creștine, indiferent de confesiune) fiindcă, în realitate, Sfântul și Marele Sinod din Creta propovăduiește pe față Dreapta Credință că Una Sfântă Sobornicească și Apostolească Biserică este Sfânta Biserică Ortodoxă, iar toți ceilalți (chiar dacă sunt numiți biserici în sens istoric) trebuie să se lepede de eresurile lor și să se unească cu Ea prin Sfintele Taine dacă vor să se mântuiască.

Acest fel de a numi pe eretici biserici în sens istoric (mustrându-i prin aceasta fățiș că și-au trădat propria istorie dar, în același timp, invitându-i cu blândețe să se pocăiască de acest păcat prin Unirea lor cu Biserica – cea Una și Sfântă – prin Credința și Tainele Ei) iată că și Sfântul Ierarh Marcu al Efesului (Eugenicul) îl folosea[21], deși cei ce se dezbină azi de Sfânta Biserică cea Una (aducând ca acoperire a rătăcirii lor în chip pervers tocmai pretextul apărării unității Ei în Adevăr) se consideră asemenea lui[22].

În realitate, însă, se aseamănă nu Sfântului Ierarh, ci chiar ereticilor pe care îi condamnă (care au plecat și ei din Sfânta Biserică, ca și acefalii noștri prin nepomenire), dezbinând-o ca și ei prin răstălmăcirea unor dogme pe care le cred nu după înțelesurile Sfintei Tradiții, ci după propriile lor păreri. Fiindcă însuși cuvântul de erezie provine de la alegere proprie, preferință (pentru a desemna pe cei ce au o credință izvodită din propriile cugete și păreri, iar nu primită de sus după voile și cugetele Dumnezeiești descoperite Sfintei Biserici.

Puterile vitale, adică cele care privesc partea apetitivă a sufletului sunt: voința (δονλησισ) și alegerea (προαιρεσισ [lb. gr. proerezis]) […] Apoi după dispoziție urmează preferința (προαιρεσισ [lb. gr. proerezis]), adică alegerea (επιλογη). Preferința este a lua și a alege din două lucruri, care stau în față, pe unul înaintea celuilalt.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004 <http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, pp. 68-69.

Etimologie

Termenul de „erezie” vine din grecescul αιρεσις, hairesis (de la αιρεομαι, haireomai, „a alege [ceva]”, „a opta [pentru ceva]”), care înseamnă a face o alegere din tot, a se rupe de totalitate – de întregimea învățăturii celei drepte, și de trupul Bisericii celei adevărate. Erezie și eretic sunt cuvintele pe care le folosește Irineu de Lyon în scrierea sa Contra Haereses (Împotriva tuturor ereziilor) pentru a descrie învățătura și pe cei care se opun Bisericii creștine, în opoziție cu poziția ortodoxă (de la ortho- „dreaptă” + doxa „gândire/credință”) a Bisericii creștine.

<https://ro.orthodoxwiki.org/Erezie>, duminică, 12 martie 2017.

În cazul de față, bieții complotiști la nepomenirea ierarhilor, au ales din toate Sfintele Canoane doar canonul 15 (pe care l-au răstălmăcit după propria părere – întunecându-le satana mintea ca să nu vadă că tocmai împotriva lui greșesc), după ce au optat să se împotrivească prin cârtire doar unui fragment (răstălmăcit tot prin propria părere) din tot textul Sfântului și Marelui Sinod. Ei au bănuiala (minciuna cu gândul) că prin cuvântul „biserici” ierarhii ar considera pe eretici a face parte sau fi ramuri din Sfânta Biserică. Nu vor să primească realitatea că, de fapt, după propriile explicații ale arhiereilor (vizibile chiar în acel text) denumirea de biserici a avut doar sensul istoric folosit în același sens și în Sfânta Tradiție. De ce oare se văd pe sine văzători cu duhul cunoscători ai scopului cuvintelor altora și nu primesc explicațiile pe care aceia le dau? Ori este vorba de trufia că sunt atotcunoscători și avansați duhovnicește în înțelegere, ori au rea voință, pizmă și ură față de ierarhi, ori au un amestec nedeslușit din acestea două deoarece nu lucrează pocăința. Dar acest mod de a privi lucrurile (cu bănuială și dușmănie, fără a primi deschiderea celuilalt spre lămurire), nu este rod al Sfântului Duh.

Gal 5:19 Iar faptele trupului sunt cunoscute, și ele sunt: adulter, desfrânare, necurăție, destrăbălare, 20 Închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, 21 Pizmuiri, ucideri, beții, chefuri și cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am și spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu. 22 Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, 23 Blândețea, înfrânarea, curăția; împotriva unora ca acestea nu este lege. 24 Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele. 25 Dacă trăim în Duhul, în Duhul să și umblăm. 26 Să nu fim iubitori de mărire deșartă, supărându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții.

Să ne ferească Bunul Dumnezeu de acest păcat cumplit al dezbinării Bisericii.

Păcatul dezbinării Sfintei Biserici este mai grav decât lepădarea de Hristos, după cum ne învață Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei:

Cînd Domnul ne îndeamnă și ne spune : «Voi sînteți sarea pămîntului» , iar în altă parte ne poruncește să fim simpli în nevinovăție și înțelepți în simplitate, ce se cuvine să facem altceva, prea iubiți frați, decît să veghem cu inima plină de grijă, să luăm măsuri de prevedere și să ne ferim de cursele dușmanului înșelător, pentru ca nu cumva, după ce ne-am însușit înțelepciunea lui Dumnezeu Tatăl, să părem fără înțelepciune în apărarea mîntuirii noastre ? Noi nu trebuie să ne temem numai de persecuții și de atacurile fățișe destinate să coboare și să prăbușească pe servitorii lui Dumnezeu. E mai ușoară paza, cînd primejdia se vede și sufletul se pregătește din timp de luptă, cînd adversarul se declară ca atare. Dar este mai periculos și mai de temut dușmanul, cînd se strecoară nevăzut, cînd ascuns sub masca înșelătoare a păcii, se tîrăște ca un șarpe împotriva noastră, din care cauză este și numit astfel. El este întotdeauna viclean, folosește căi întunecate și ocolite pentru a împresura pe om. Așa a amăgit de la începutul lumii cu cuvinte atrăgătoare, dar mincinoase, și a înșelat suflete credule și naive, care nu și-au luat măsuri de prevedere . Așa a încercat să înșele chiar pe Domnul, venind pe ascuns și tîrîndu-se ca să înșele. Dar a fost simțit și respins, și de aceea a fost izgonit, pentru că a fost descoperit la timp și recunoscut […]

III.

Dar trebuie să ne păzim nu numai de înșelăciunile care se arată, care se văd, ci și de cele ascunse sub viclenia prefăcătoriei. Și ce e mai viclean și mai prefăcut decît dușmanul descoperit și alungat prin venirea lui Hristos ? După ce a fost adusă neamurilor lumina strălucitoare a mîntuirii care a făcut ca surzii să audă glasul bunăvoinței duhovnicești, orbii să-și deschidă ochii către Domnul, infirmii să capete sănătatea cea veșnică8, șchiopii să alerge să-L asculte, muții să se roage cu glasul vorbirii, dușmanul, văzînd că mulțimile prea credincioase au părăsit pe idoli și că templele și lăcașurile lui au rămas goale, a născocit o nouă înșelăciune, aceea de a atrage pe creștinii nebăgători de seamă prin însuși numele de creștin. A inventat erezii și schisme prin care să răstoarne credința, să corupă adevărul, să dezbine unitatea Bisericii. Pe cei pe care nu-i putea ține pe drumul orbirii celei vechi îi înșeală și-i abate pe calea unei noi rătăciri. Răpește pe oameni chiar din biserică și, tocmai cînd li se pare că s-au apropiat de lumină și au scăpat de noaptea acestei lumi, tocmai atunci îi coboară iarăși în întuneric, încât se numesc creștini și cei ce nu stau pe temeiul Evangheliei și al legii lui Hristos, cei ce cred că au lumină umblînd în întuneric, nemîngîiați și amăgiți de dușmanul care se preface cu glas de Apostol și de înger al luminii , găsindu-și unelte care se dau drept slujitori ai dreptății, care pretind că noaptea este zi, moartea mîntuire, deznădejdea nădejde, necredința credință prezentînd pe antihrist sub numele lui Hristos și spunînd minciuni înșelătoare, ca să denatureze adevărul prin amăgiri deșarte. Aici se ajunge, prea iubiți frați, cînd nu se merge la obîrșia adevărului, nu i se caută începutul și nu este păzit cuvîntul învățătorului ceresc.

  1. Dacă examinează și cercetează cineva, va vedea că nu e nevoie de dovezi și de o lungă expunere pentru a demonstra adevărul credinței. Vorbind lui Petru, zice Domnul : 11 «Eu îți spun că tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica mea și porțile iadului n-o va sfărîma. Iți voi da ție cheile împărăției cerurilor și cele pe care le vei lega pe pămînt legate vor fi și în ceruri și cele pe care le vei dezlega pe pămînt dezlegate vor fi și în ceruri» . Pe unul singur își clădește Biserica și, deși le atribuie la toți Apostolii după învierea Sa putere egală și le spune : «Precum m-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit și eu pe voi. Primiți Duhul Sfînt. Dacă veți ierta cuiva păcatele iertate îi vor fi; dacă le veți ține cuiva, ținute vor fi», totuși, ca să se vadă bine unitatea, a rînduit, cu autoritatea Sa, obîrșia acestei unități, începînd-o de la unul singur. Și ceilalți Apostoli erau tot ceea ce a fost Petru, înzestrați cu aceeași onoare și putere, dar începutul pleacă de la unul, pentru ca Biserica lui Hristos să se arate în unitatea sa. Unitatea Bisericii o arată și Duhul Sfînt în persoana Domnului, cînd zice în Cîntarea cîntărilor: «Una este porumbița mea, desăvîrșita mea, una este la mama sa, aleasă pentru cel ce i-a dat viață» . Cine nu ține această unitate a Bisericii, crede că ține credința ? Cine se împotrivește Bisericii și i se opune crede că e în Biserică ? Același lucru ne învață și fericitul Apostol Pavel, cînd ne arată legămîntul unității zicînd: «Un singur trup, un singur Duh, o singură nădejde a chemării voastre, un singur Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu» .

V.

Această unitate sîntem datori s-o ținem puternică și s-o apărăm, mai ales cei care conducem ca episcopi Biserica, să arătăm că și episcopatul este unul singur și neîmpărțit . Nimeni să nu înșele frăția prin minciună, nimeni să nu strice credința adevărată prin trădare perfidă. Episcopatul este unul singur, din care deține fiecare în mod solidar o parte. Biserica este una singură, care se extinde prin dezvoltarea sa, îmbrățișând mulțimea credincioșilor. La fel razele simt multe, dar lumina este una singură, ramurile arborelui sînt multe, dar puterea-i una, fundată cu ajutorul rădăcinii. Dintr-un singur izvor curg multe rîuri, deși ele sînt numeroase, dar unitatea de obârșie i se păstrează. Smulge o rază din corpul soarelui: nu vei putea, căci lumina lui este unitară. Rupe o ramură dintr-un arbore, ruptă nu-și va putea menține viața. Desparte un rîu de izvorul lui: despărțit va seca. Tot așa și Biserica Domnului, împrăștiindu-și lumina, îmbrățișează cu razele sale tot pămîntul; totuși nu este lumina care se întinde peste tot și unitatea ei individuală rămâne neștirbită. Ca ramurile unui arbore, razele ei de lumină se întind peste tot pămîntul, ca dintr-un izvor, învățăturile ei se răspândesc până departe, dar unul îi este capătul și izvorul, ca unică mamă ai cărei fii duhovnicești se înmulțesc necontenit. De ea sîntem născuți, cu laptele ei ne hrănim, din sufletul ei este sufletul nostru.

VI.

Mireasă a lui Hristos, este curată și neprihănită, nu poate fi adulteră, o singură casă cunoaște, cu castă pudoare păzește jurământul unui singur pat . Ea ne păstrează lui Dumnezeu, ea rezervă împărăția Domnului pentru fiii ei. Cine se desparte de Biserică și se unește cu alta își calcă promisiunile față de Biserică, [zicând aceasta Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei folosește numele de biserică și pentru eretici și schismatici. Una și alta se referă la cele de același fel, chiar dacă au particularitățile lor uneori chiar opuse. Când spune Mântuitorul Mat 24:41 Din două care vor măcina la moară, una se va lua și alta se va lăsa. vorbește despre două femei care macină la moară, chiar dacă una se ia și alta se lasă. Tot așa, Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei când spune despre despărțirea de Biserică și unirea cu alta, vorbește despre Biserica lui Hristos Ortodoxă care se ia în Împărăția Cerurilor și despre biserica (istoric numită așa sau numită așa de ereticii/schismaticii din ea a cărui astfel de numire este recunoscută și de Ortodocși deși este eretică) care se lasă în muncile veșnice fiindcă nu este a lui Hristos – n.n.] și cine părăsește Biserica lui Hristos nu va avea răsplată de la Hristos, căci devine un străin, un profan, un dușman. Cine nu are ca mamă Biserica nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată . Numai dacă a fost cineva în afara corăbiei lui Noe și totuși a scăpat, poate că scapă și cel ce e în afara Bisericii. Ne îndeamnă Domnul și zice : «Cine nu e cu Mine, e împotriva mea și cine nu culege cu Mine, risipește» . Cine calcă pacea și unirea cu Hristos, este împotriva lui Hristos. Căci zice Domnul: «Eu și Tatăl una sîntem» . Și, de asemenea, despre Tatăl, Fiul și Sfîntul Duh este scris : «Cei trei una sînt» .

Crede cineva că aceasta unitate care vine din puterea divină, întărită prin jurăminte cerești, poate fi despărțită de Biserică, poate fi sfărîmată de voință dezbinătoare ? Cine nu respectă această unitate, nu respectă legea lui Dumnezeu, nu respectă credința în Tatăl și Fiul, nu respectă viața și mîntuirea. […]

IX.

De aceea Duhul Sfînt a venit în chip de porumbel : pasăre simplă și plăcută, fără fiere amară, fără mușcături sălbatice, fără violență, fără să sfîșie cu unghiile, apropiată de oameni: soț și soție în același cuib, își clocesc puii împreună, își duc viața împreună, zboară împreună, trăiesc în pace giugiulindu-se și fiind strîns legați unul de altul. Această simplitate trebuie să fie cunoscută și în Biserică, această unire trebuie să existe, adică dragostea frățească să fie ca a porumbeilor, prin blîndețe și încredere, oamenii să fie la fel ca mieii și oile. Ce face în sufletul unui creștin sălbăticia lupilor, turbarea cîinilor, veninul ucigaș al șerpilor, crunta ferocitate a fiarelor ? Trebuie să fim mulțumiți cînd astfel de oameni se separă de Biserică, pentru ca să nu fie prădați porumbeii și oile lui Hristos prin sălbaticul și înveninatul lor contagiu. Nu pot sta împreună amărăciunea și dulceața, întunericul și lumina, ploaia și seninul, războiul și pacea, rodnicia și sterilitatea, seceta și umiditatea, furtuna și vremea bună. Să nu creadă cineva că poate îndepărta pe cei buni de Biserică : vîntul nu smulge grîul și nici furtuna nu răstoarnă un copac cu rădăcini adînc înfipte în pămînt,· numai paiele sînt mișcate dintr-o parte în alta, numai arborii slabi sînt doborâți de vînt. Pe aceștia, cu suflete slabe îi critică și-i demască Apostolul Ioan zicînd : «Cu noi au ieșit, dar n-au fost cu noi, căci dacă ar fi fost cu noi, ar fi rămas cu noi». […]

X

Atunci se produc de obicei ereziile, cînd mintea se strică și-și pierde liniștea, cînd perfidia și discordia sparg unitatea credinței. Domnul, însă, permite să se producă acestea, îngăduie ca fiecare să-și aibă libertatea conștiinței sale, pentru ca, atunci cînd inimile și mințile noastre sînt puse la încercare, să se vadă bine cei a căror credință rămîne întreagă și neclintită. Duhul Sfînt ne sfătuiește prin Apostol și zice : «Trebuie să existe și erezii, pentru ca să se vadă cei ce rezistă încercărilor» M. Așa sînt puși la încercare cei credincioși, așa se dau pe față cei vicleni, așa se despart înainte de ziua judecății chiar aici pe pămînt sufletele celor drepți de ale celor nedrepți, cum se separă grîul de paie. De aceea unii din proprie inițiativă, fără rînduiala divină, se fac șefii unor grupări din afară și, fără vreo lege sau dispoziție superioară, își iau numele de episcopi, fără să le fi încredințat cineva episcopatul   . Aceștia, precum îi arată Duhul Sfînt în psalmi, se așază pe scaunul ciumei, ei sînt molima care distruge credința, înșelători cu față de șarpe, falsificatori ai adevărului, cei care varsă din gura lor veninuri ucigașe. Vorba lor se strecoară ca un cancer , lucrarea lor toarnă în sufletele și în inimile tuturor otrava morții.

XI.

Contra celor ca aceștia strigă Domnul, de la aceștia întoarce înapoi și cheamă mulțimea sa rătăcitoare zicînd: «Nu ascultați la vorbele falșilor profeți, fiindcă vedeniile le înșală sufletele. Ei vorbesc, dar nu din învățătura Domnului. Ei spun celor care disprețuiesc cuvîntul lui Dumnezeu: «Veți avea pace voi și toți cei ce umblă după voia lor», și «Cine umblă în rătăcirea inimii sale nu va avea parte de rău. N-am vorbit către ei și ei înșiși au profetizat. Dacă ar fi stat acolo unde i-am așezat și ar fi ascultat cuvintele Mele, dacă ar fi învățat pe poporul Meu, i-aș fi întors de la cugetările lor rele» . Tot pe aceștia îi mustră din nou Domnul și-i înfierează zicînd : «M-au părăsit pe Mine, care sînt apa vieții, și-au săpat lacuri seci, care nu pot avea apă» . Deși nu poate fi decît un singur botez, ei se cred demni să boteze, promit binefacerea apei vii și mîntuitoare, după ce au părăsit izvorul vieții. în felul acesta oamenii nu se spală, ci mai rău se murdăresc, nu se curățesc de păcate, ci dimpotrivă și le înmulțesc. O asemenea naștere n-aduce fii lui Dumnezeu, ci diavolului. Născuți din minciună, nu primesc făgăduiala adevărului. Rod al perfidiei, pierd grația credinței. Nu pot veni la răsplata păcii cei ce au rupt pacea Domnului din nebunia dezbinării.

XII.

Să nu înșele cineva printr-o răstălmăcire deșartă cuvîntul Domnului : «Oriunde vor fi doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sînt și Eu cu ei» . Interpreți falși și stricători ai Evangheliei rețin ce e secundar și trec ceea ce e principal, își amintesc de unele părți iar altele intenționat le uită: precum sînt rupți de Biserică, așa schimbă adevărul la fiecare verset biblic. Ca să îndemne la unanimitate și pace cu discipolii Săi, Domnul a spus : «Adevăr zic vouă că, dacă doi din voi se vor uni pe pămînt, orice vor cere le va da Tatăl Meu care este în cer. Căci oriunde sînt doi sau trei adunați în numele Meu acolo sînt și Eu cu ei» , arătînd că harul divin se atribuie nu multora ci celor uniți care-L cer. Prin cuvintele : «Dacă doi din voi se vor uni pe pămînt», El a pus la bază unirea ca premisă a păcii, ne-a învățat să fim uniți prin puterea credinței. Dar cum poate să fie unit cu cineva cel ce nu se unește cu însuși trupul Bisericii și cu frăția universală ? Cum pot să se adune doi sau trei în numele lui Hristos, cînd aceștia se separă de Hristos și de Evanghelia Lui ? Nu noi ne-am despărțit de ei, ci ei s-au despărțit de noi și de aceea s-au născut ereziile și schismele, de aceea s-au făcut diverse bisericuțe, pentru că ei au părăsit principiul și originea adevărului . Domnul, însă, vorbește despre Biserica Sa și despre cei ce sînt în Biserică, atunci cînd spune că dacă vor fi uniți, respectînd ceea ce a cerut și recomandat El, dacă s-au rugat doi sau trei adunați în același gînd, chiar doi sau trei dacă sînt, pot dobîndi de la Majestatea divină ceea ce cer. Zice Domnul: «Oriunde vor fi doi sau trei, acolo sînt și Eu cu ei», înțelegînd că va fi cu cei simpli și iubitori de pace, cu cei ce se tem de Dumnezeu și-I păzesc poruncile. El a spus că este cu acești doi sau trei, cum a fost cu cei trei copii pe vatra focului: fiindcă aceștia rămîneau cu inimile curate în fața lui Dumnezeu și uniți între ei, deși în mijlocul flăcărilor, el le-a ținut viața suflînd peste ei;  cum a fost alături de cei doi Apostoli puși sub pază : fiindcă erau devotați și uniți, el le-a deschis ușile închisorii și, ca să propovăduiască cu credință cuvîntul Domnului, i-a adus iarăși în for ‘2. Așadar, cînd menționează în învățăturile Sale și zice: «Unde vor fi doi sau trei, acolo sînt și Eu cu ei», nu desparte pe oameni de Biserică Cel ce a făcut Biserica, ci, reproșînd celor vicleni dezbinarea și recomandînd celor credincioși pacea, arată cu propriile Sale cuvinte că El este mai degrabă cu doi sau trei care se roagă uniți în același cuget, decît cu mai mulți, dar dezbinați, și că se poate obține mai mult prin rugăciunea unită a celor puțini, decît prin ruga gîlcevitoare a multora.

XIII.

De aceea, cînd ne-a învățat cum să ne rugăm, a adăugat zicînd : «Și cînd stați la rugăciune, iertați dacă aveți ceva împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru care este în ceruri să vă ierte vouă păcatele» . Și pe cel care vine supărat să aducă darul îl cheamă de la altar și-i poruncește să se împace mai întîi cu fratele și atunci întorcîndu-se împăcat să aducă darul său lui Dumnezeu , fiindcă Dumnezeu n-a primit darul lui Cain . Căci n-ar putea împăca pe Dumnezeu cel ce nu e în pace eu fratele său, ci în dezbinare și ură. Ce fel de pace poate promite dușmănia între frați ? Ce sacrificii cred că aduc dușmanii preoților ? Cînd s-au adunat împreună, cred ei că sînt cu Hristos dacă se adună în afara Bisericii lui Hristos?

XIV

Asemenea oameni, chiar dacă au fost uciși în numele credinței lor, nu-și vor spăla nici cu sînge greșelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, și suferința n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăția cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locțiitoare pe pămînt a împărăției cerești. Hristos ne-a dat pacea, ne-a învățat să fim uniți și solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse și necălcate legăturile dragostei și ale înțelegerii,· nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frățească. Aceasta ne învață și ne asigură Apostolul Pavel zicînd : «Chiar dacă aș avea atîta credință, încît să pot muta munții din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ,· chiar dacă aș împărți toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aș da să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește. Dragostea e mărinimoasă și binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se trufește, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu gîndește răul, toate le iubește, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» . Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna ,· prin unitatea fraternității și solidarității va dura veșnic. Nu poate ajunge dezbinarea în împărăția cerurilor, la răsplata lui Hristos oare a zis: «Aceasta este porunca Mea: să vă iubiți unii pe alții așa cum v-am iubit Eu pe voi» . Nu poate îndeplini această poruncă cel ce prin discordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune: «Dumnezeu este dragoste și cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu și Dumnezeu rămîne în el» . Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți în Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi dați fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinței, ci pedeapsa trădării, și nu sfîrșitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceștia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturisește că e creștin, ca și diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuși Domnul ne atrage luarea-aminte și zice : «Mulți vor veni în numele Meu spunînd : Eu sînt Hristos, și pe mulți vor înșela» . După cum el nu e Hristos, chiar dacă înșală cu numele, la fel nu poate fi creștin cine nu rămîne în Evanghelia lui Hristos și a adevăratei credințe.

XV.

Căci a profeți, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt este lucru mare și admirabil, dar nu dobîndește împărăția cerească cel ce înfăptuiește toate acestea, dacă nu merge respectînd drumul drept al adevăratei credințe. Vestește Domnul și zice : «Mulți îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profețit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvîrșit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiți din fața Mea cei ce ați înfăptuit nedreptatea» . Este nevoie de justiție pentru ca să-L poată merita cineva pe Dumnezeu ca judecător învățăturilor și sfaturilor Acestuia trebuie să I ne supunem, pentru ca meritele noastre să primească răsplata. Domnul, arătînd Evangheliei pe scurt calea speranței și a credinței noastre, zice : «Domnul Dumnezeul tău este singur Domnul» și «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toate puterile tale. Aceasta este prima poruncă ,· iar a doua este asemenea acesteia: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. în aceste două porunci stau toată legea și profeții» . A poruncit prin învățătura sa unitatea și dragostea, în aceste două precepte a cuprins pe toți profeții și toată legea. Dar păstrează unitatea și păzește dragostea cel ce, stăpînit de nebunia discordiei, desparte Biserica, distruge credința, tulbură pacea, împrăștie dragostea, pângărește jurământul ?

XVI.

Acest rău, prea credincioși frați, începuse mai dinainte, dar acum a crescut primejdia dezastruoasă a aceluiași rău, a început să se răspîndească și să amenințe otrava nimicitoare a stricăciunii eretice și a schismelor,· de aceea, pînă la sfîrșitul lumii este nevoie de Duhul Sfînt, care ne vorbește și ne atrage atenția prin Apostol: «în zilele din urmă, vor veni vremuri grele, oamenii vor fi iubitori de sine, mîndri, îngîmfați, lacomi, hulitori. Nu vor asculta de cuvîntul părinților, vor fi nerecunoscători, nelegiuiți, fără suflet, fără credință, denunțători, nestăpîniți, răi, neiubitori de bine, trădători, bîrfitori, obraznici, iubind mai mult plăcerile decît pe Dumnezeu, fiind de formă religioși, dar tăgăduind virtutea. Dintre aceștia sînt cei ce se strecoară prin casele altora și iau cu ei femeiuștile pline de păcate și stăpînite de felurite pofte, întotdeauna învățînd și neajungînd niciodată la știința adevărului. Și cum Iannes și Iambres s-au opusului Moise, așa se opun și aceștia adevărului ; dar nu vor ajunge departe, căci nepriceperea lor va fi cunoscută tuturor, cum a fost și a acelora» 82. Se împlinesc cele ce au fost prezise și, apropiindu-se sfîrșitul lumii, acestea se arată prin punerea la încercare a oamenilor și a timpurilor. Din ce în ce mai mult prin lucrarea dușmanului rătăcirea se răspîndește, nebunia crește, pizma aprinde, pofta orbește, nelegiuirea depravează, mîndria îngîmfează, dezbinarea înrăiește, mînia prăbușește 8S.

XVII.

Totuși, pe noi să nu ne miște, să nu ne tulbure perfidia nemăsurată și dezlănțuită a celor mulți, ci mai degrabă să ne întărească credința în adevărul lucrurilor prevestite. După cum unii au început să fie așa, fiindcă acestea au fost prezise mai dinainte, tot așa ceilalți frați să se ferească de astfel de lucruri, fiindcă și acestea au fost prezise, precum ne învață Domnul și spune: «Voi, însă, păziți-vă; iată toate v-am prezis vouă»      . Feriți-vă, vă rog, de astfel de oameni și îndepărtați din preajma urechilor voastre convorbiri primejdioase și aducătoare de moarte, precum este scris : «Împrejmuiește-ți cu gard urechile tale și n-asculta limba celui rău» 58; și de asemenea : «Vorbele urîte strică sufletele bune» 86. Ne învață Domnul și ne sfătuiește să fugim de asemenea oameni : «Orbi sînt — zice el — conducătorii orbilor. Dar și orbul și conducătorul orbului vor cădea împreună în prăpastie» 87. Trebuie îndepărtat un astfel de om, trebuie ocolit oricine s-a despărțit de Biserică. Este stricat un astfel de om și prin păcatele lui se condamnă el însuși. Oare este cu Hristos cel ce se împotrivește preoților lui Hristos, cel ce se desparte de societatea elevului său și de mulțime ? El poartă armele contra Bisericii, luptă împotriva așezămintelor lui Dumnezeu. Dușman al altarului, împotrivitor jertfei lui Hristos, trădător al credinței, călcător al religiei, serv îndărătnic, fiu nelegiuit, frate dușman, disprețuind pe episcopi și părăsind pe preoții lui Dumnezeu, îndrăznește să-și clădească alt altar, să facă altă rugăciune, cu cuvinte neîngăduite, să pângărească adevărul jertfei Domnului prin sacrificii mincinoase și nu știe că· cel ce se împotrivește ordinii lui Dumnezeu, din cauza îndrăznelii lui este lovit de pedeapsa dumnezeiască.

XVIII.

Astfel, Core, Datan și Abiron, care au încercat să răpească lui Moise și preotului Aaron dreptul de a sacrifica, îndată au fost pedepsiți pentru încercările lor : legăturile pămîntului s-au rupt, o adîncă prăpastie s-a deschis sub picioarele lor și i-a înghițit de vii. Dar nu numai pe ei, care fuseseră făptașii nedreptății, i-a lovit mînia lui Dumnezeu, ci și pe ceilalți 250 de complici și participanți la aceeași nebunie, uniți în aceeași îndrăzneală, un foc trimis de Domnul ca grabnică pedeapsă i-a mistuit, arătînd și învățînd că toți cei ce s-au împotrivit lui Dumnezeu au fost niște nemernici, care au încercat cu voință omenească să dărîme rînduirea lui Dumnezeu . La fel și regele Ozias, aducînd un vas cu tămîie și vrînd, contra legii lui Dumnezeu, să facă un sacrificiu cu de la sine putere, deși i se împotrivea preotul Azaria, fiindcă n-a voit să cedeze și să se supună rînduielii, ajungîndu-l pedeapsa divină, s-a îmbolnăvit de lepră din cauză că a supărat pe Domnul, fiindu-i atinsă tocmai acea parte a corpului unde sînt însemnați cei ce-l merită pe Dumnezeu  . Și fiii lui Aaron, fiindcă au pus pe altar un foc străin, pe care nu-l încuviințase Domnul, au fost nimiciți pe dată, în fața Domnului care i-a pedepsitfl0.

XIX.

Pe aceștia îi imită de bună seamă și-i urmează cei ce, disprețuind tradiția lui Dumnezeu, introduc învățături străine, inventate de oameni, Pe aceștia îi mustră Domnul și-i ceartă în Evanghelia Sa zicînd : «Călcați porunca lui Dumnezeu ca să stabiliți tradiția voastră» . Această crimă este mai gravă decît cea săvîrșită de unii apostați, care totuși, căinîndu-se de greșelile lor, se roagă lui Dumnezeu și obțin iertare. Aceștia vin la biserică și se roagă în ea; aceia luptă împotriva Bisericii. Aceștia poate au greșit de nevoie, aceia de bunăvoie se țin de greșeală. Apostatul și-a produs numai sieși vătămare, cel ce a încercat să facă o erezie sau o schismă a amăgit pe mulți, tîrîndu-i după sine în greșeală. Unul este pagubă a unui singur suflet, celălalt primejdia multora. Unul înțelege

că a greșit, plînge și se călește ,· celălalt, îngîmfat în păcatul său și complăcîndu-se în delictele sale, desparte pe fii de mamă, răpește oile de la păstor, calcă legămîntul față de Dumnezeu. Apostatul a păcătuit o singură dată, celălalt păcătuiește zilnic. In sfîrșit, apostatul, primind martiriul, poate primi cele promise ale împărăției divine, dar schismaticul, dacă a fost ucis în afara Bisericii, nu poate ajunge la răsplata Bisericii  .

XX.

Să nu se mire cineva, prea iubiți frați, că unii dintre confesori ajung la aceste abateri; că de aceea și alții fac greșeli atît de mari și atît de grave. Mărturisirea credinței în prigoană nu face pe cineva imun față de înșelăciunile diavolului, sau să-l apere punîndu-l într-o permanentă siguranță împotriva ispitelor, primejdiilor, curselor și atacurilor lumești, cît timp el trăiește încă în lume. Altfel, n-am fi văzut la confesori înșelăciuni, blestemății și adulter, pe oare le regretăm și de care ne îndurerăm văzîndu-le la cîțiva. Oricît de mare ar fi un astfel de confesor nu este mai înțelept decît Solomon și nici iubit de Dumnezeu. Cel ce cît timp a umblat pe căile Domnului, atîta timp a păstrat harul pe care-l dobîndise de ia Domnul, același, după ce a părăsit calea Domnului, a pierdut și harul Domnului. De aceea este scris : «Păstrează ceea ce ai, ca să nu primească altul coroana ta» . Căci Domnul n-ar amenința că poate să ia înapoi coroana dreptății, decît fiindcă, pierzîndu-se justiția, este necesar să se piardă și coroana .

XXII.

Mărturisirea credinței în prigoană este început de glorie, dar nu chiar un merit pentru coroană și nu încheie lauda, ci este începutul demnității, precum s-a scris : «Cine va răbda pînă la sfîrșit, acela se va mîntui» w. Ce a fost înainte de sfîrșit este treaptă care duce la înălțimea mîntuirii, nu e chiar termenul care constituie priporul înălțimii. Cineva este duhovnic, dar după confesiune pericolul este mai mare, fiindcă dușmanul este și mai mult provocat. Poți fi confesor dar cu atît mai mult trebuie să stea cu Evanghelia Domnului cel ce a dobîndit prin

Evanghelie gloria de ta Domnul… Cui i se dă mult, l se cere mult, și cui i se acordă mai multă demnitate i se pretinde supunere 6#. Nimeni să nu piară sub înrîurirea confesorului, nimeni să nu Învețe din purtările confesorului nedreptatea, obrăznicia, perfidia. Poate fi confesor, dar să fie

umilit și la locul lui, să fie modest în învățătura și faptele lui, cel ce se numește mărturisitor al lui Hristos să imite pe Hristos pe care-L mărturisește. Căci dacă zice Hristos : «Cine se înalță se va umili și cine se umilește se va înălța»  , și dacă El a fost ridicat de Tatăl, fiindcă pe pămînt S-a umilit în Cuvîntul, puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu Tatăl , cum poate iubi înălțarea El, care ne-a recomandat prin legea Sa umilința și care a primit El însuși cel mai strălucit nume ca răsplată a umilinței ?  . Poate fi confesor al lui Hristos, dacă nu întinează după aceea măreția și demnitatea lui Hristos. Limba care a mărturisit numele lui Hristos să nu fie vorbitoare de rău, supărătoare, să nu fie auzită ieșind neînțelegeri și procese, să nu arunce după cuviințe de laudă venin de șarpe contra fraților și contra preoților lui Dumnezeu. Dealtfel, dacă va fi vinovată și demnă de dispreț, dacă și-a îndeplinit confesiunea prin- tr-o rea convorbire, dacă și-a pătat viața prin ticăloșie, dacă, în sfîrșit, după ce a fost făcut confesor părăsind înțelegerea și spărgîndu-i unitatea, a schimbat credința dintîi cu necredința de după aceea, nu poate să pretindă că prin confesiune i se cuvine răsplata gloriei, cînd prin însuși acest fapt merită mai mare pedeapsă 7#.

XXIII.

Doresc, prea iubiți frați, și totodată vă sfătuiesc și vă îndemn că, dacă se poate, nimeni dintre frați să nu se piardă și mama bucuroasă să strîngă ia pieptul său un singur trup al poporului unit. Dacă totuși sfatul cel sănătos n-a putut întoarce pe calea mîntuirii pe cîțiva conducători de schisme și autori de dezbinări, oare rămîn în nebunia lor oarbă și îndărătnică, totuși voi ceilalți, căzuți în greșeală, din cauza naivității voastre sau amăgiți de viclenia și șiretenia înșelătorului, eliberați-vă din lanțurile înșelăciunii, întoarceți-vă de pe calea rătăcirilor, mergeți pe drumul cel drept al împărăției cerești. Aceasta este vocea Apostolului care vă cheamă : «Vă cerem în numele Domnului Iisus Hristos să vă despărțiți de toți frații care umblă fără rînduială și nu după tradiția pe care au primit-o de la noi» . Și iarăși zice : «Nimeni să nu vă amăgească cu vorbe deșarte ; căci de aceea vine mînia Domnului asupra fiilor nesupuși. Să n-aveți așadar, vreo părtășie cu ei» . Oricine trebuie să stea departe, ba mai mult, să fugă de cei vinovați, pentru ca nu cumva să se împrietenească cineva cu cei ce umblă strîmb și, pornind cu aceștia pe drumurile greșelii și ale crimei, rătăcindu-se de calea adevărată, să săvîrșească și el fapte la fel de vinovate. Unul este Dumnezeu, unul Hristos, una este Biserica, una e credința și poporul este unul, formând prin înțelegere un singur corp unit și puternic. Nu poate nici unitatea exista despărțită, nici corpul, care este unul, nu poate exista descompus

sau tăiat în bucăți, cu măruntaiele scoase și împrăștiate. Cine a ieșit din sinul Bisericii nu poate trăi sau respira și își pierde însăși rațiunea mîntuirii.

XXIV.

Ne sfătuiește Sfîntul Duh și zice : «Cine este omul oare iubește viața și vrea să vadă zile foarte bune ? Stăpînește de la rău limba ta, și buzele tale să nu vorbească înșelător. Ferește-te de rău și fă binele, caută pacea și urmeaz-o» . Fiul păcii trebuie să caute pacea și s-o urmeze ,· trebuie să-și stăpînească limba sa de la năravul rău al cuvintelor dezbinătoare cine cunoaște și iubește legătura dragostei. între poruncile sale divine și învățăturile mântuitoare, nu cu mult înainte de patimile Lui, Domnul a spus : «Pace vă las vouă, pacea mea o dau vouă» . Această pace ne-a dat-o ca moștenire, toate darurile și binefacerile Sale ni le-a făgăduit ca să păstrăm pacea. Dacă sîntem moștenitorii lui Hristos, să rămînem în pacea lui Hristos. Dacă sîntem fiii lui Dumnezeu, trebuie să fim pacifici. «Fericiți — zice el — făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema» . Fiii lui Dumnezeu trebuie să fie pașnici, blînzi cu inima, simpli la vorbă, uniți în sentimente, strînși în legăturile solidarității pe baza aceleiași credințe.

XXV.

Această comuniune a fost și odinioară sub Apostoli. Astfel, noul popor de credincioși păzind poruncile Domnului și-a păstrat dragostea Lui. Aceasta o dovedește Scriptura, care zice : «Iar mulțimea celor care crezuseră era una cu sufletul și cu mintea» . Și mai departe : «Și erau stăruind toți într-un singur cuget în rugăciune cu femeile și cu Maria, care a fost mama lui Iisus, și cu frații Lui» . Și de aceea rugăciunile lor erau bineprimite, de aceea ei puteau dobîndi cu încredere tot ceea ce cereau din mila lui Dumnezeu. […]

XXVII.

Să ne trezim, cît putem, prea iubiți frați, din somnul vechii neputințe In care am căzut și să veghem la păstrarea și îndeplinirea învățăturilor Domnului . Să fim așa cum ne-a poruncit El zicînd : «Să fie mijlocul vostru încins și opaițele aprinse și voi asemenea oamenilor care așteaptă pe stăpînul lor cînd vine la nuntă, pentru ca, de îndată ce el a venit și a bătut, ei să-i deschidă. Fericiți vor fi acele slugi pe care Domnul, cînd va veni, le va găsi veghind» . [23]

 

Vedem așadar că și Sfântul Ierarh Ciprian al Cartaginei (care ne învață că cine nu are Sfânta Biserică mamă nu poate avea Tată pe Dumnezeu și că în afara Sfintei Biserici Ortodoxe nu este mântuire) în același text în care apără unitatea Sfintei Biserici Celei Una numește adunările ereticilor biserici și bisericuțe, desigur după numele din istoria acestei lumi deșarte, mincinoase și trecătoare. Dar tot el ne învață că acefalii de azi (nepomenitorii schismatici) trebuie să fie ocoliți chiar dacă au nume de mărturisitori fiindcă sunt stricați și mai păcătoși chiar și decât cei ce s-au lepădat de Hristos fiind foarte primejdioși pentru suflet, purtând în gurile lor venin de moarte. Ei nu se vor putea mântui (dacă nu se vor întoarce la comuniunea cu Sfânta Biserică a Cărei unitate este reprezentată de ierarhi) nici dacă vor face minuni, nici dacă își vor vărsa sângele pentru Hristos, fiindcă au dezbinat Sfânta Biserică Ortodoxă.

Și stiliștii, și acefalii de azi (nepomenitorii) au început prin a se dezbina de Sfânta Biserică și au ajuns să se dezbine și între ei, asemenea apusului după ce a căzut în papism. Se unesc numai când este vorba de a cleveti pe Ortodocși. Se vede și de aici că nu râvna pentru unitatea dreptei credințe, ci înfierbântarea sângelui pentru susținerea propriei păreri despre ce înseamnă adevărata credință i-a dus mai întâi să privească pe ceilalți de sus, apoi să îi disprețuiască și de aici să li se întunece mintea și să nu mai discearnă care sunt voile și cugetele lui Dumnezeu. Crezând prin trufie că sunt asemenea Sfinților Părinți au făcut cele ale ereticilor lepădându-se de Hristos prin ruperea de Sfânta Sa Biserică. Crezând că susțin Sfânta Biserică au dezbinat-o și acuzând pe eretici au devenit ca și ei, urmând propriile interpretări despre dogme și rupându-se ei înșiși de Trupul lui Hristos. Au devenit pentru noi, din porunca lui Hristos, ca niște păgâni și vameși:

Mat 18:15 De-ți va greși ție fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine și el singur. Și de te va asculta, ai câștigat pe fratele tău. 16 Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. 17 Și de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș.

⨁⨁⨁

Ca să înțelegeți mai mult duhul iconomiei bisericești vă recomand a citi următoarea carte (foarte folositoare de suflet).

Cele doua extreme ecumenismul si stilismul

⨁⨁⨁

Vă doresc în Hristos vederea păcatelor proprii și cunoștința cea adevărată a pocăinței, pe care să dea Domnul să nu o descentreze satana în nici o direcție.

Iar gîndul îngeresc este contemplarea nepătimașă a lucrurilor, sau cunoștința adevărată, care este mijlocie între amîndouă prăpăstiile, păzind mintea și deosebind ținta cea dreaptă de cele șase curse ale diavolului, care o înconjoară, adică de cea de sus și de cea de jos, de cea de-a dreapta și de cea de-a stînga, de cea dinăuntru și de afară de ținta dreaptă. Aceasta este cunoștința adevărată care stăruie ca un centru în mijlocul celor șase curse. Ea se învață de la îngerii pămînteni, care s-au omorît pe ei lumii, ca să li se facă mintea nepătimașă, spre a vedea lucrurile cum trebuie. Cel ce are cunoștința aceasta, nu se urcă deasupra țintei drepte, prin semeție, socotind că înțelege ceva din proprie înțelepciune; nici nu se coboară jos prin neștiință, fiindcă n-a putut să ajungă desăvîrșirea; nici nu se abate la dreapta, prin lepădarea și ura lucrurilor; nici la stînga, prin iubire nesocotită sau împătimire; nici, iarăși, înăuntru de la ținta dreaptă, prin neștiință și lenevire peste tot; nici în afară, prin multă ocupație și prin sîrguință nesocotită din nepăsare sau răutate. Ci primește cunoștința cu răbdare, cu smerită cugetare și cu bună nădejde, din credință tare, pentru ca, cunoscînd ceva din parte, să fie înălțat spre dragostea dumnezeiască, iar pentru necunoașterea întru cunoștință, să dobîndească smerita cugetare, și prin nădejdea și credința statornică să ajungă la ținta lucrului căutat.[24]

Sărbători fericite!

  • [1] Sf. Bătrâni et alii, Patericul, PENTRU AVVA AGATHON, 6

[2] 352. Despre Dumnezeu cel necuprins. 353. I Cor. XIII, 14. 354. Isaia XXVI, 14. 355. Isaia XXI, 19. 356. Matei XVII, 1.

  1. Luca IX, 28. 358. Ioan XX, 30. 359. Ioan XXI, 25.
  2. Ioan V, 8. 361. Omilia XXVI la Evanghelia de la Ioan.
  3. Matei XI, 27. 363. Neidentificat. 364. Neidentificat.

[3] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Sfințit Mucenic Petru Damaschin. Învățături Duhovnicești Sfântul Cuvios Simeon Metafrastul. Parafrază la Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. și Tipografia Institutului Biblic Şi De Misiune Ortodoxă, 1976, Vol. V., pp. 166-168.

[4] Viețile Sfinților apărute între anii 1991 și 1998 la Editura Episcopiei Romanului și Hușilor (volumele consacrate lunilor septembrie-aprilie) și apoi la Editura Episcopiei Romanului (volumele consacrate lunilor mai-august), 2.11.

[5] Viețile Sfinților, …, Ed. cit., 19.07.

[6] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM, 42005, Vol. III, pp. 459, 419.

[7] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM, 42005, Vol. II, pp. 313-314.

[8] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. APOLOGETICUM, 42005, Vol. III, p. 225.

[9] Sfântul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, <https://ro.scribd.com/doc/124818895/Sfantul-Siluan-Athonitul-Intre-iadul-deznadejdii-si-iadul-smereniei>, luni, 4 aprilie 2016‎, p. 16.

[10] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., pp. 82-87.

[11] Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. cit., p. 89.

[12] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844, în fotocopie caractere chirilice, după exemplarul Părintelui Cleopa Ilie, p. 435.

[13] Anonimul misterios, «Zeul toleranței» și descreștinarea creștinismului. O perspectivă ortodoxă, Ed. Christiana, București, 2009, capitolul 10.

[14] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion…, Ed. cit., pp. ‎441-443.

[15] Și cei care locuiesc în regiunile care au fost cândva în istorie încreștinate și Ortodoxe (uzurpând așadar eparhiile și scaunele episcopilor Ortodocși) dar și cei de sub controlul lor administrativ și/sau misionar aflați în alte zone ale pământului (care ar fi fost și ele Ortodoxe dacă nu erau episcopii Ortodocși alungați cu de-a sila și înlocuiți tiranic, sub forța armelor cu unii eretici).

[16] Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul, Pidalion…, pp. 73, 85-86.

[17] CANOANELE ÎNTREGITOARE

http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-%C3%AEntregitoare.html

[18] Prof. Nicolae Chițescu, Apologeți de limbă latină. Părinți și scriitori bisericești 3, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, p. 160.

[19] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Faptelor Sfinților Apostoli, Ed. Σοφία – Ed. Cartea Ortodoxă, București, 22007, p. 67.

[20]  Cum erau numiți monofiziții, deoarece se aseamănă mult cu ei atât ca modalitate de a apărea în istorie cât și ca râvnă sufletească, rătăcită.

[21] La fel ca și sfinții autori ai vieților Sfinților, ca și Sfântul Ioan Gură de Aur, ca și Sfântul și Marele Sinod din Creta.

[22] Apărător al dreptei credințe când ceilalți ierarhi au trădat Ortodoxia la un mare sinod uniat – cel din Ferrara Florența 1438-1439.

[23] Sfântul Ciprian al Cartaginei, De Catholicae Ecclesiae Unitate, VI, (Părinți și scriitori bisericești, 3, Apologeți de limbă latină, introducere, note și indici de Prof. Nicolae Chițescu, Ed. Institutului Biblic Și De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981, pp. 438-456.

[24] Preot Stavrofor Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfântul Sfințit Mucenic Petru Damaschin. Învățături Duhovnicești Sfântul Cuvios Simeon Metafrastul. Parafrază la Sfântul Cuvios Macarie Egipteanul, Filocalia, sau culegere din scrierile Sfinților Părinți care arată cum se poate omul curăți, lumina și desăvîrși, Ed. și Tipografia Institutului Biblic Şi De Misiune Ortodoxă, 1976, Vol. V, pp. 102-103

Anunțuri