Category: Semestrul II


Gata… verificați http://ums.ulbsibiu.ro/

Doamne ajută!

Anunțuri

Liturgică

Subiecte pentru examenul la teologie liturgica

Atenție, 325 pp.!

Timpul liturgic (calendarul pentru nota 5)

Din restul citiți, dacă nu aveți timp pentru a citi tot, lucrurile legate de subiectele din lista de subiecte.

În plus, am aflat telefonic și de:

1. subiectul: Timpul la iudei și

2. accente puse pe supraspațialitea, urcușul duhovnicesc simbolizat prin spațiul liturgic și chronos-kairos

Doamne ajută!

omilii ale Sfantului Vasile cel Mare

Pr. Prof. Dumitru Staniloae – supraspatialitatea lui Dumnezeu

Pr. Prof. Dumitru Staniloae – supratemporalitatea lui Dumnezeu

Pr. Prof. Dumitru Staniloae – urcusul duhovnicesc simbolizat prin spatiul liturgic

suport de curs Pr. Prof. Dr. Ene Braniste

suport de curs Domnul Conf. Dr. Streza Ciprian

PS

am dat examenul la liturgica

-nu am mai dat si scris, ci decat oral: ne-a lasat sa spunem un subiect la alegere care ne-a placut noua si apoi a mai pus cateva intrebari(un examen de cateva minute!!!!!!)

 

popescu Andrei

VIII.    Sfânta Lumină vine doar la ortodocşi

 

http://www.ortodoxia.md/index.php?option=com_content&view=article&id=2766:minunea-de-la-sfantul-mormant-si-martirul-sfintei-lumini-anul-1326&catid=30:articole-preluate&Itemid=100

Minunea de la Sfântul Mormânt şi Martirul Sfintei Lumini – Anul 1326

Biserica Sfântului Mormânt este numită de ortodocşi Biserica Învierii, pentru că nu moartea, ci Învierea Domnului este temelia, cununa, biruinţa creştinilor. Biserica Sfântului Mormânt este o construcţie măreaţă din secolul al XI-lea, înălţată de cruciaţi, în locul altei biserici vechi, zidită de Sfânta Elena în secolul IV, în Ierusalim, Israel. Ea adăposteşte cele mai scumpe locuri ale creştinilor: Muntele Golgota şi Mormântul Domnului nostru Iisus Hristos; iar jos, în stânca de piatră, se află peştera unde s-a descoperit Crucea Domnului de către Sfânta împărăteasă Elena.
In partea de rasarit a Bisericii Invierii, plecand de la Altarul inchisorii lui Iisus spre Golgota, intalnim pe rand doua paraclise mici. In primul dintre ele traditia localizeaza locul in care soldatii romani au omorat un sutas roman cu numele Longhin. Acest sutas era un fel de superior al soldatilor romani, insarcinat cu supravegherea rastignirii lui Iisus. Miscat profund de toate cele vazute, el a marturisit inaintea tuturor, zicand: „Cu adevarat Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta.” (Matei 28, 54). Pentru marturisirea acestui adevar el a fost decapitat, iar capul sau aruncat in groapa de gunoi a orasului. O femeie oarba din oras descopera prin vedenie capul Sfantului si primeste indata vindecare.
Astfel Sfantul Longhin a devenit primul martir si marturisitor al credintei crestine. Acesta a fost pe vremea lui Tiberiu cezarul din Capadochia, sutas sub ascultarea lui Pilat, guvernatorul Iudeii si a fost randuit din porunca aceluia sa slujeasca la cinstitele patimi ale lui Hristos, si la rastignire si sa pazeasca mormantul cu straja, adica cu ceata sa de ostasi ce avea sub ascultarea lui. Vazand el minunile ce se faceau, cutremurul si intunecarea soarelui, mormintele ce se deschideau, mortii care ieseau afara si pietrele care se despicau, a strigat tare, zicand: „Cu adevarat Acesta a fost Fiul lui Dumnezeu”.
Acesta si cu alti doi ostasi care mai pe urma impreuna cu el au marturisit, n-a primit argintii care i s-au dat de catre iudei ca sa tagaduiasca Invierea. Apoi lasandu-si slujba ce era pe seama lui si mergand in tara sa, propovaduia apostoleste pe Hristos Dumnezeu. Deci plecandu-se Pilat, mai vartos fiind stricat prin fagaduinta de bani de la iudei, a parat pe Longhin cu scrisori catre Tiberiu cum ca si-a lasat slujba si se afla in patria lui propovaduind pe Hristos Dumnezeu. Si Tiberiu indata a trimis cu porunca lui de i-a taiat capul si lui si celor doi ostasi ce erau cu el si i-au adus capul din Capadochia la Ierusalim ca sa se incredinteze Pilat si iudeii de moartea lui si pentru ca sa ia Pilat cele ce i se fagaduisera.
Deci i-au ascuns cinstitul cap afara din cetate in niste gunoi. Si peste multi ani, o femeie slavita din Capadocia, pierzandu-si vederea ochilor, a mers la Ierusalim cu un fiu ce-l avea unic-nascut, ca sa poata sa-si gaseasca leacul orbirii la acele Sfinte Locuri; si ajungand-o si moartea fiului sau, isi plangea indoita jale. Deci aratandu-se in vis fericitul Longhin, si spunandu-i cine este si aratandu-i unde era capul ingropat, a indemnat-o sa sape, sa-l scoata de acolo, ca se va tamadui la ochi si isi va vedea si pe fiul sau, ca se afla preamarit. Femeia afland gunoiul, sapa cu mainile si scoase capul sfantului si indata i s-a tamaduit vederea ochilor si a vazut in vis pe fiul sau ca era impreuna cu sfantul si avea cinste acolo. Atunci a ingropat moastele fiului sau intr-un loc cu capul sfantului; fiindca asa ii zisese sfantul prin vis; si s-a dus la Capadochia, ca si Saul, care cautand asinii tatalui sau, a dobandit imparatia.
Asa si ea cautandu-si lecuirea ochilor, a dobandit aceasta si pe sfantul l-a aflat de atunci cald ajutator. Drept aceea zidind ea mucenicului o biserica foarte frumoasa si punand acolo mucenicestile moaste se imbogati si ea si toti credinciosii de izvoare de tamaduiri, intru marirea Domnului nostru Iisus Hristos.
Martirul Sfintei Lumini – din anul 1326
In anul 1326 erau trei sultanate turcesti, unul in Damasc, unul in Egipt si unul in Babilon. Ce au zis turcii? Cand vin crestinii la Ierusalim sa serbeze Pastile sa nu le dam voie sa slujeasca, pana ce nu vor plati taxa de 9.000 bani de aur, caci turcii nu cred in Hristos.
Patriarhul ortodox Ioachim n-a avut de unde sa plateasca suma pentru ca crestinii ortodocsi erau putini in Ierusalim si doar 100 de preoti, caci erau religii altele, de tot felul. Dar sunt doua strazi de armeni in Ierusalim, mosieri, bogati mari, ei au zis: Platim noi taxa!
Dar turcii i-au intrebat: „De ce iese Sfanta Lumina numai la ortodocsi si nu iese si la voi?” Armenii au zis: „Pentru ca ortodocsii numai ei slujesc la Mormantul lui Hristos si pe noi ne-au dat la o parte”. „Dar, daca veti sluji voi va veni Lumina?” Noi platim si taxa – au zis armenii – Lumina va veni la noi la armeni!” Turcii au zis: „De nu iese lumina la voi o s-o patiti!” Noi ii scoatem pe ortodocsi din Mormant – si l-au luat pe Patriarhul Ioachim si l-au inchis in Manastirea Sfantul Sava, din Ierusalim, cu toti preotii.
A zis Patriarhul: „Daca nu ne lasati sa facem, slujba la Mormantul lui Hristos, o sa facem la Biserica Sfantul Iacob, care este aproape de Mormant”, iar turcii le-au dat voie ortodocsilor la aceasta. Dar, turcii au pus de paza peste ei doi turci, generali de armata, ca sa nu vina vreun crestin la Mormant. Crestinii au inceput a plange si au zis ca s-a suparat Dumnezeu pe ei si I-a indepartat de la Mormantul lui Hristos, dar patriarhul le-a zis: „Nu va temeti, ca are sa se faca minune mare.”
Armenii ziceau, ca Lumina la ei o sa vina. Iar Patriarhul zicea, ca de va vrea Hristos sa iasa Lumina la ei n-avem noi ortodocsii ce face. Armenii au facut slujba si ziua si noaptea, dar n-a mai venit Sfanta Lumina. Turcii le-au zis: De ce n-a venit Sfanta Lumina, ca ati platit taxa? In acelasi timp, ortodocsii faceau slujba tocmai a doua zi, pe cand rasarea soarele si cand a zis patriarhul: „Hristos a inviat!” un stalp de marmora din Biserica Sfantul Iacob a crapat si a iesit Sfanta Lumina in varful Stalpului. Patriarhul a pus o scara si au luat Sfanta Lumina din varful stalpului si in acest fel Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi.
Generalul turc de pe varful stalpului, care pazea acolo pe stalp, a strigat: „Cred in Hristos!” Celalalt general de langa el i-a si taiat pe loc cu sabia capul, celui ce a strigat ca crede in Hristos. Moastele acestui general turc convertit si martir al Sfintei Lumini le-am sarutat si eu, sunt acolo in Ierusalim si acest turc este „Martirul Sfintei Lumini”.
Vazand turcii ca Sfanta Lumina a iesit tot la ortodocsi, au pus un ciuber cu murdarie inaintea usii Sfantului Mormant si fiecare armean trebuia sa manance cate o lingura de murdarie si in acest fel i-au spurcat turcii pe armeni.
Anul 1326.
De atunci a ramas o zicala: „Este bine sa te duci cu armenii la Biserica, dar sa nu mananci cu ei, ca ei cauta sa te spurce, asa cum i-au spurcat turcii pe ei, cand n-a venit Sfanta Lumina.” Distanta de la Sfantul Mormant pana la Biserica Sfantului Iacob, unde s-a aprins Sfanta Lumina este de 100 metri. Stalpul este fotografiat si sapat din marmura fiind pus in Altarul Bisericii Sfantului Iacob. Aceasta este minunea cu armenii, din anul 1326.
Generalul turc convertit si martir al Sfintei Lumini este pus in Biserica Sfantului Iacob. De aici se vede, ca Iisus Hristos numai o Biserica a intemeiat – pe cea Ortodoxa – aceasta este mantuirea, lumii. Sfanta Lumina este dovada sigura, ca numai ortodocsii sunt pe calea adevarului pur al lui Hristos, drum ce duce sigur la ceruri.

Nicu Danaut Florin Petrescu

 

VII.    Despre papalitate

 De pe un forum creștin ortodox:

 02.06.2011, 22:40:28

 Papalitatea


O listă cu ereziile introduse de Papi de când s-au rupt de Sfânta Biserică a lui Hristos se află în cartea minunată scrisă de un fost abate papist, francez, profesor de istorie bisericească, cercetător al Istoriei Bisericii chiar în documentele originale ale Vaticanului. Acesta după ce a ajuns la documentele originale ale papismului s-a îngrozit de înşelarea sub care este ţinută o întreagă masă de oameni ce-şi zic romano-catolici dar sunt de fapt doar păcăliţi şi a scris două cărţi edificatoare:

http://www.scribd.com/doc/3992410/Pa…ea-schismatica

http://www.scribd.com/doc/20633476/Papalitatea-eretica

Decât îndelungi discuţii sterile cu cei ce fac propaganda fide papistă pe forum ortodox, uitând că prozelitismul este interzis prin lege, ca să ne convingă că „papa nu-i atât de negru (ba e chiar alb… la haine) hai să ne unim cu el” mai de folos este să le citim şi ne vom lămuri că încă mai înainte de a se rupe de Sfânta Biserică, datorită mândriei, au avut simptome de cădere şi tentative de schisme.
Şi dacă aceasta ne arată documentele papale, ce vom găsi în cele Ortodoxe, ţinute departe de fabricatorii de falsuri ai inchiziţiei, despre papism?

Vă recomand şi succesiunea de documente istorice despre fanatismul papal de pe postările de aici

Citat:

Preluăm cele spuse de Dostoievski: „papismul este mult mai dăunător decât ateismul deoarece ateismul spune că nu există Dumnezeu (şi cine e nebun să creadă aceasta) dar papismul prezintă un Hristos mincinos şi pe mulţi îi înșeală”.

Cred că fotografia de mai jos este sugestivă pentru infailibilitatea papală şi de unde îşi ia duhul Benedict:

Mai multe poze sugestive despre ce fel de duhuri insuflă pe papă când grăieşte fie ex-catedra fie personal:

http://toaca.md/?&page=archive&article_id=437

O listă cu ereziile papalităţii din cartea de mai sus:

Ereziile Bisericii Romane–Asupra Constituţiunii Bisericii şi regulã de credinţã
Erezie asupra Treimii
Erezie asupra Întrupãrii
Erezie asupra Rãscumpãrãrii
Erezie asupra Misterelor Botezul
Erezie atingãtoare de viaţa viitoare
Papalitatea sau marea erezie occidentalã

Hristos S-a înălţat!

__________________
SF. MARCU ASCETUL: „Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea”


02.06.2011 at 23:57:20.

http://www.scribd.com/doc/12500797/Clark-Carlton-Calea-Convert-Ire-de-La-Baptisti

http://www.librarie.net/carti/163872/Uimit-Hristos-Calatoria-mea-Iudaism-Ortodoxie-Dragos-Dasca-James-Bernstein

VI.    Nici cei ce mor părându-li-se că mor pentru Hristos și sunt mucenici, dacă sunt dezbinaţi de Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit nu se pot mântui (falșii mucenici)

A.  Introducere

Răspuns dat de mine unei persoane care credea că cei ucişi (de mahomedanii fanatici în noaptea de revelion) când ieşeau de la o „biserică” coptă ar fi mucenici şi ar trebui să fie cinstiţi ca atare.

Pentru că dumneavoastră v-aţi arătat smerenia întrebând, eu trebuie să vă răspund cu smerenie (adică nu de la mine ci mulţumind lui Dumnezeu pentru darurile primite de noi de la Sfinţii Părinţi).

Este o ispită, veche de când căderea, de a nu merge pe calea împărătească, de mijloc ci a aborda lucrurile la extrem.

Sfânta Biserică este un spital duhovnicesc în care ne regăsim noi bolnavii de tot felul de patimi şi numai respectând tratamentele Doctorului nostru Hristos, prin asistenţii săi preoţii şi Sfinţii Părinţi ne putem vindeca. Ori El le dă prin şi în Sfânta Sa Biserică.

Nu este de mirare că şi în Sfânta Biserică ne regăsim ba într-un salon, ba în altul, ca fiind ori la o extremă sau alta. Fiind însă în curs de vindecare ni se pot schimba simptomele şi să trecem de la un salon la altul.

Dar de vindecat ne vindecăm numai dacă urmăm regimul alimentar, doctoriile şi orarul spitalului duhovnicesc.

Astăzi este o epidemie veche (îmi daţi voie să-i spun ciumă?) pe care numai Ortodoxia o poate vindeca: dezbinarea.

Este cea mai grea boală pentru că te scoate din spital ca un mort şi deci nu mai ai nici o şansă de vindecare după cum spune Hristos:

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. 

Dezbinarea, ruperea de Sfânta Biserică, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare, poate fi de trei feluri: erezie, schismă, parasinagogă.

Canonul 1 al lui din Pidalionul de la Neamţ 1844:

„Drept aceea pe unele le-au numit eresuri, iar pe altele schisme; şi pe altele parasinagoguri (nelegiuite adunări). Deci eresuri pe cei cu totul lepădaţi şi după însuşi credinţa sunt înstrăinaţi. Iar schisme, pe cei ce pentru oarecare cauze bisericeşti şi întrebări putincioase de a se vindeca, între cei despărţiţi. Iar parasinagoguri, pe adunările cele ce se fac de nesupuşii prezbiteri, sau episcopi, şi de neînvăţatele popoare. Precum, dacă vreunul fiind cercetat în vreo greşeală, s-a dezbinat de la slujbă (Liturghie), şi nu s-a supus canoanelor, ci luişi şi-a răzbunat proiestoşia şi slujirea, şi s-a dus împreună cu acesta, oarecare părăsind soborniceasca Biserică. Una ca aceasta este parasinagogă. Iar schisma, este a fi cu deosebire pentru pocăinţă de cum sunt cei în unire cu Biserica. Iar eresuri, precum al maniheilor, şi al valentinienilor, şi al marchioniştilor, şi al înşişi pepuzienilor acestora. Că dea dreptul deosebirea este pentru însăşi credinţa cea întru Dumnezeu.”

  1. Eretici sunt aşadar cei dezbinaţi de Sfânta Biserică datorită (dogmelor) credinţei lor greşite. De exemplu: arienii (cei ce cred că Hristos este creatură, mulţi neoprotestanţi de azi), monofiziţii (cei ce cred că firea omenească a lui Hristos s-a topit în firea dumnezeiască şi ca atare în Hristos este doar o fire, făcând astfel imposibilă mântuirea şi îndumnezeirea noastră în Hristos – deoarece ce nu este din noi în Hristos nu poate fi nici veşnic nici îndumnezeit – aceştia sunt armenii, copţii, iacobitenii şi toţi cei ce-şi zic „ortodocşi vechi orientali”), papiştii (cei ce cred că făptura poate fi infailibilă ca şi Dumnezeu) etc.
  2. Schismaticii sunt cei ce din pricini de ritual (canoane) se dezbină de Sfânta Biserică. De exemplu că vor neapărat să serbeze cu treisprezece zile mai târziu sărbătorile ridicând calendarul la rang de dogmă (stiliştii), cei ce confundă misiunea sfântă a ierarhilor de a mărturisi ortodoxia cu eresul ecumenist (ideea că se pot mântui oamenii indiferent de credinţă) şi pleacă din Biserică din cauza aceasta (de exemplu cazul Nichita), cei ce confundă actele de identitate cu pecetea lui antihrist şi se dezbină de Biserică pentru aceasta etc.
  3. Parasinagogile sunt cei ce urmează episcopii şi preoţii caterisiţi, care au aceeaşi credinţă, acelaşi ritual dar nu au ascultare de Sfânta Biserică, încăpăţinându-se să slujească deşi sunt opriţi de la aceasta.

Toţi aceştia fac cel mai grav păcat, după cum spun Sfinţii Părinţi, dezbinarea de Sfânta Biserică şi se rup pe ei şi înșeală şi pe alţii să se rupă de singura lor şansă de mântuire Trupul lui Hristos:

Ioan 15:5. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. 

Ioan 15:6. Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. 

Că nu este o părere personală o spun toţi Sfinţii Părinţi, dar ca să înţelegeţi acest lucru mai pe scurt vi-l citez doar pe Sfântul Ciprian al Cartaginei, numit de Sfintele Sinoade Ecumenice „Părinte al Părinţilor”:

B.  „SFÂNTUL. CIPRIAN,  DESPRE UNITATEA BISERICII  ECUMENICE

Pag 443- 444

XIV.

Asemenea oameni, chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. Nu intră în împărăţia cerurilor cel ce a părăsit Biserica, locţiitoare pe pămînt a împărăţiei cereşti. Hristos ne-a dat pacea, ne-a Învățat să fim uniţi şi solidari, ne-a recomandat să păstrăm neatinse şi necălcate legăturile dragostei şi ale înţelegerii; nu poate să se numească martir cel ce nu respectă dragostea frăţească. Aceasta ne învaţă şi ne asigură Apostolul Pavel zicînd: «Chiar dacă aş avea atâta credinţă, încît să pot muta munţii din loc, dar dragoste nu am, nimic nu sînt ; chiar dacă aş împărţi toată averea mea săracilor, iar corpul meu l-aş da să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea e mărinimoasă şi binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se înfurie, nu lucrează cu nebăgare de seamă, nu gândește răul, toate le iubeşte, toate le crede, toate le speră, toate le rabdă» 46. Dragostea niciodată nu va cădea, zice Pavel, căci ea va domni întotdeauna, prin unitatea fraternităţii şi solidarităţii va dura veşnic. Nu poate ajunge dezbinarea în împărăţia cerurilor, la răsplata lui Hristos care a zis : «Aceasta este porunca Mea : să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu pe voi» 47. Nu poate îndeplini această poruncă cel ce prin dis­cordia perfidă a încălcat dragostea lui Hristos. Cine n-are dragoste nu-L are pe Dumnezeu. Apostolul Ioan spune : «Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămîne în dragoste rămîne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămîne în el» 48. Nu pot rămîne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniţi în Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârșitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice : «Mulţi vor veni în numele Meu spunând : Eu sînt Hristos, şi pe mulţi vor înşela» 49. După cum el nu e Hristos, chiar dacă înșeală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămîne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe.

  1. 46.   I Cor. XIII, 2—8.
    1. 47.   In. 15, 12
    2. 48.   In. 4, 16.
    3. 49.   Mt. 24, 5

.

 

 

XV.

Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pămînt este lucru mare şi admirabil, dar nu dobândește împărăţia cerească cel ce înfăptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectând drumul drept al adevăratei credinţe. Vesteşte Domnul şi zice : «Mulţi îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvârșit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiţi din fata Mea cei ce aţi înfăptuit nedreptatea»”

Aşadar vedeţi că ereticii pot face şi minuni (având harul chemător sau extern al Duhului Sfânt) sau false minuni (lucrând cu demonii) dar nu se pot mântui deoarece, fiind în dezbinare nu au harul intern sau mântuitor.

Nu vă miraţi aşadar de performanţele unor oameni care nu sunt în Sfânta Biserică de a muri pentru un ideal. Nu ştiţi oare şi de comunişti şi de mahomedani care au râvnă rătăcită şi se duc chiar şi la moarte pentru ideile lor, fiind împuterniciţi de chiar dracii cărora le slujesc?

Duhurile necurate sunt numite măscăricii lui Dumnezeu, ele nu fac nimic original ci doar copiază pe Dumnezeu dar trag slava faptelor către ele. Foarte mult îşi doreşte Satana să aibă falşii lui mucenici pentru a atrage pe câţi mai mulţi spre el.

C.  Pravila lui Nicodim Sachelarie ne învaţă însă că:

1686.– Râvna este puterea sufletească în continuă desfăşurare pentru realizarea faptelor bune, pentru un ideal. Râvna cea bună porneşte din credinţă şi devotament faţă de poruncile lui Dumnezeu, „în sârguință fiţi fără preget, fiţi plini de râvnă cu duhul, slujiţi Domnului, bucuraţi-vă în nădejde, fiţi răbdători în necazuri, stăruiţi în rugăciune” (Rom. 12,11-12). Râvna rătăcită stăpânește pe omul care se călăuzeşte de idei bune, dar le înţelege greşit şi le aplică rău, înșelându-se de poftele încăpățânării şi ale slavei deşarte, aşa cum au făcut toţi ereticii, dintre care unii chiar şi-au vărsat sângele spre pierzarea lor şi bucuria diavolului (Rom. 1,18; 2, 8; I Tim. 1, 20; II Tim. 3,1-8). Rătăcirea se strecoară mai mult acolo unde este o disproporţie între lumina raţională a adevăratelor dogme şi între râvna împlinirii unor intenţii bune, călăuzite de un sentimentalism needucat şi năvalnic, alimentat de rătăciri tăinuite ale imaginaţiei mintale. Leacul râvnei păcătoase este ascultarea de legea Domnului păstrată de biserică şi supunerea canonică sub oblăduirea ierarhiei canonice, că „Nimeni nu poate să aibă pe Dumnezeu de Tată, dacă n-are Biserica de mamă” (Sf. Ciprian -D. unitatea Bis. 4).

Nu înseamnă că deoarece comunismul apără ateismul, mahomedanismul apără pe Mahomed ar fi mai rele decât papismul, monofizismul care susţin că slujesc lui Hristos. Cu cât o minciună este mai apropiată de adevăr este mai periculoasă deoarece nu poate fi sesizată şi amăgeşte mai uşor şi pe mai mulţi.

Tot în aceeaşi pravilă suntem învăţaţi aşa:

2044.Ocultismul sau esoterismul este falsa ştiinţă cultivată de minţile înfierbântate, prin care ocultiştii spun că posedă un simţ superior celor obişnuite, şi prin care ei ajung să cunoască rădăcinile adevărurilor. în realitate, nu este decît o înşelăciune a diavolului, care a înşelat pe oameni sub diferite forme ale idolatriei, spiritismului şi altor practici, pornind de la anumite realităţi fizice şi psihice, pentru ca pe temeiul unui adevăr parţial, să ducă la o rătăcire şi mai mare a minciunii înşelătoare. Ocultismul se manifestă parţial sub alte nume, osândite de biserică. Orice nume ar purta el, trebuieşte demascat şi osândit, fiindcă orice fel de rătăcire cu cît conţine mai mult adevăr în ea, cu atît este mai periculoasă” (V. Dogmele).”

Desigur că nu trebuie să ne crispăm în a vedea locurile în care este sfinţenie de la Dumnezeu sau Maica Lui sau Sfântul Mina sau orice alt Sfânt din Ţara Sfântă sau Egipt doar pentru că sunt azi administrate de păgâni sau eretici. Nu se spurcă ortodocşii de la eretici decât în două situaţii fie că îi consideră sfinţi (cum fac ecumeniştii) fie că îi alungă cu ură sau groază (cum fac zeloţii). Îi putem primi, le putem arăta dragoste, putem merge la ei. Dar, Doamne fereşte! să nu luăm în deşert Ortodoxia zicând că poate cineva să se mântuiască fără Ea sau că ar putea fi vreun sfânt neortodox.

Atitudinea cu discernământ a Avvei Macarie ne este de mare folos:

„Se spunea despre Avva Macarie egipteanul că a urcat odată de la Sketis la muntele Nitriei; şi când s-a apropiat de loc, îi spuse ucenicului său: ia-o puţin înainte. Şi când a luat-o el înainte, s-a întâlnit cu un popă al grecilor (păgâni), (care alerga ducând cu el un lemn) iar fratele i-a strigat: ai, diavole, unde fugi? Acela s-a întors, l-a bătut bine, şi l-a lăsat aproape mort. Ceva mai departe, i-a ieşit în cale, alergând, avvei Macarie, care i-a zis: sănătate, sănătate, truditorule! El s-a minunat, venind la el, şi îi zise:

– Ce bine ai văzut la mine, de m-ai agrăit?

– Că te-am văzut trudindu-te şi nu ştii că în zadar te osteneşti.

– Şi pe mine m-au răscolit bineţele tale, şi mi-am dat seama că eşti de partea lui Dumnezeu. Alt călugăr rău m-a întâlnit şi m-a înjurat; eu i-am dat o bătaie soră cu moartea.

Bătrânul pricepu că era ucenicul lui. Iar popa îi cuprinse picioarele, spunându-i: nu te las dacă nu mă faci monah. Şi s-au dus până unde era călugărul şi l-au luat în spate de l-au dus la biserica muntelui. Când l-au văzut părinţii pe popa păgân, au fost uluiţi; apoi l-au făcut monah. Şi mulţi dintre păgâni s-au creştinat din pricina lui. Iar Avva Macarie a zis: vorba rea îi face răi şi pe cei buni, dar vorba bună şi pe cei răi îi face buni.”

Nici să urâm sau să dispreţuim (nici măcar în sinea noastră ascunsă) pe eretici cum a făcut ucenicul zelot, dar nici să ne înşelăm sau să îi înşelăm pe eretici că s-ar putea mântui fără Ortodoxie, ci arătându-le dragoste, cu iscusinţă să îi atragem la mântuire, adică la Singur Ortodoxia.

Noi avem şi putem să le dăm cu dragoste sfinţenie dar de la ei nu avem ce lua după cum ne arată tot pravila lui Nicodim Sachelarie:

35.      -…”Fiindcă monahii (M-rii Sinai) întreabă dacă se cade a se da panaghia (pâinea binecuvântată) la masă, închinătorilor armeni [notă adică monofiziţi ca şi copţii aşa zişii creştini din Egipt care nu ţin de Patriarhia Ortodoxă de Răsărit din Alexandria], noi zicem să le daţi lor şi anafora, căci sînt creştini şi pentru aceasta vin de se închină la locurile sfinte din îndepărtări. Pentru noi, deşi sînt schismatici şi, din pricina unor învăţături greşite, sînt eterodocşi, dar sînt creştini cu credinţa şi cer cu evlavie sfinţire de la noi, pe care trebuie să le-o dăm . „Căci” a nu da cele sfinte câinilor” se înţelege despre cei fără credinţă, cum sînt iudeii, mahomedanii şi maniheii şi alţii, care se făţărnicesc a fi creştini, fără a fi cu adevărat creştini, de aceea şi urmează: „ca nu cândva, întorcându-se, să calce în picioare cele sfinte şi să ne rupă şi pe noi, căci sînt porci, iar cei ce caută cele sfinte cu credinţă şi le primesc cu evlavie, nu sînt de soiul porcilor”.

Ascultaţi şi pe Domnul, care zice: „Cel ce nu este împotriva noastră, cu noi este; şi pre cel ce vine la Mine, nu-l voi scoate afară”. Taina cea mare a împărtăşirii să nu le-o daţi; Iar, dacă vreunul s-ar îmbolnăvi şi ar voi să rămână în mânăstire şi s-ar lepăda de învăţătura lor, mărturisind credinţa ortodoxă, să fie învrednicit şi de Sfânta împărtăşanie. Aceasta este credinţa Bisericii soborniceşti… „Voi să nu luaţi sfinţire de la ei, pentru că sînt eterodocşi…”- Scris. Patr. Ghenadie

II, ( + 1456).

Aşadar, în final, vă doresc multe pelerinaje cu bucurie, mi-aş dori să „pelerinez” cu dumneavoastră sau măcar să vă cunosc. Dar vă rog din toată inima şi cu toată dragostea nu mai consideraţi mucenici pe copţi, chiar dacă au fost omorâţi de mahomedani, ca să nu-L mâhniţi pe Duhul Adevărului, Mângâietorul şi să nu vă faceţi vinovată Sfintelor Canoane recunoscute de Întreaga Sfântă Biserică:

D.  Pidalion Neamţ 1844

1.     „CANONUL Apostolic 45

Episcopul, sau prezbiterul, sau diaconul, împreună cu ereticii rugându-se, numai să se afurisească. Iar de au dat lor voie, ca unor clerici a lucra ceva, să se caterisească. [Apostolic, can. 65; Sinod 3,can. 2, 4; Laodiceea, can. 6, 9, 32, 33, 34, 37; Timotei, can. 9]

TÂLCUIRE

Canonul acesta rânduieşte, că oricare episcop, sau prezbiter, sau diacon numai împreună s-ar ruga, dar nu şi împreună ar liturghisi, cu ereticii, să se afurisească. Că cel ce împreună se roagă cu afurisiţii (precum acest fel sunt ereticii) trebuie împreună a se afurisi şi el, după canonul 10 al acestoraşi Apostoli. Iar de au iertat ereticilor acestora să lucreze vreo slujire, ca şi clerici, să se caterisească. Fiindcă oricare cleric va şi liturghisi (împreună liturghisi) cu cel caterisit (precum unii ca aceştia sunt şi ereticii, după canonul 2 şi 4 al soborului 3) împreună se cateriseşte şi el, după al 11-lea al Apostolilor. Că se cuvine pe eretici să-i urâm şi să ne întoarcem feţele despre ei, dar nu cândva şi să ne rugăm împreună cu ei, sau să iertăm lor a lucra vreo slujire bisericească, ori ca nişte clerici, ori ca nişte ierei.

2.     Din Sfintele Canoane ale sinodului de la Laodiceea

CANONUL 9

Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi (neîmpărtăşiţi) până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească. [Apostolic, can. 45]

TÂLCUIRE

Nu numai ereticii nu se cade a intra în Bisericile Dreptslăvitorilor, ci nici cei ai Bisericii, adică mirenii cei credincioşi, să meargă la cimitirele (țintirimele) ereticilor, unde oarecare numiţi ai lor sau îngropat, ori la lăcaşurile, în care mucenici ai ereticilor sunt îngropaţi; că mulţi şi din eretici în vremea goanei şi a idolatriei, până la moarte au suferit, pe care mucenici i-au numit cei de o socoteală cu dânşii. Dar nicidecum ortodocşi creştini, zic, se cuvine a merge la aceştia, ori pentru rugăciune, sau pentru a se vindeca, adică, sau pentru ca să-i cinstească, ori pentru a căuta tămăduire de la aceştia în bolile lor. Iar câţi vor voi a o face aceasta, porunceşte canonul acesta, să se afurisească pe o vreme, până când se vor pocăi, şi vor mărturisi că au greşit. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.

CANONUL 34

Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la pseudomartirii (mincinoşi mucenici) ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema.

TÂLCUIRE

Canonul 9 al acestuiaşi sinod, după Valsamon, numai cât afurisește pe cei ce merg la mormintele minciuno-mucenicilor ereticilor. Fiindcă au mers amăgindu-se, pentru că au nădăjduit, oarecare ajutor la boalele lor de la dânşii, iar acesta anatematiseşte pe cei ce merg la dânsele, fiindcă au lăsat pe adevăraţii mucenicii lui Hristos, şi despărţindu-se de Dumnezeu, sau dus la minciuno-mucenicii aceia, cu tot sufletul, şi plecarea lor. Drept aceea şi după deosebita plecarea sufletului lor, deosebit şi de canoane s-au certat. Vezi şi pe cel 45 apostolesc.”

Şi atenţie!!!

După Pravila lui Nicodim Sachelarie:

3.     „AFURISIREA

11.   – Afurisirea sau excomunicarea este excluderea credinciosului din comunitatea Bisericii, cînd se face vinovat de păcate contra credinţei sau a moralei (Matei, 18,17; Cor. 5, 2-5; I Tim. 2, 20; Tii,3, io). Ea este de două feluri:

a) duhovnicească-internă, cînd credinciosul este oprit de la împărtăşire sau de la alte slujbe pentru o vreme;

b) cînd un credincios devine un necredincios public şi se iau măsuri administrative publice contra lui, înlăturându-l din obştea creştină. Numai cel ce se îndreaptă, este reprimit. (îi Cor. 2, 6-10). Clericul, mai întîi se cateriseşte şi, dacă este cazul, apoi se afuriseşte temporar sau definitiv, iar cînd stăruie în erezie şi în răutăţi, se dă anatemei. Afurisirea publică o face numai arhiereul – şi mai ales sinodul – care are dreptul s-o şi ridice, cînd cel vinovat s-a îndreptat.

2(Const. Ap. VII. 34).

4.     ANATEMA

Anatema este cea mai grea pedeapsă pe care o poate da Biserica. Ea se dă contra celor ce dispreţuiesc şi atacă adevărurile dogmatice, morale şi de cult şi prin aceasta, ei duc la rătăcire şi pierzare de suflet pe cei neştiutori, devenind periculoşi societăţii bisericeşti. Anatema cuprinde blestem, afurisenie şi predare a celui anatemisit pe mîna satanei, de care ascultă şi ale cărui fapte şi misiune o împlineşte, devenind mort sufleteşte şi vrăjmaş lui Dumnezeu. Ceea ce este pedeapsa cu moartea în legile de stat, este anatemisirea în legile Bisericii. (Exod. 8,32; Lev. 20,1-22, Deut. 13,1-10; 17,1-9; 20, 2-15; Mat. 21,18; Rom. 9, 3; I Cor. 5,1-3; 16, 2-12; Gal. 3, 8-9; Const. Ap. II, 28,47-50). Prin anatemisire, „se afieroseşte acela diavolului şi mai mult să n-aibă parte de mântuire şi să se facă înstrăinat de Hristos” Pidal. N. f. 269

Eu sper că nu v-am speriat, iar dacă v-am speriat să mă iertaţi deoarece am încercat cu dragoste şi din dragoste să vă arăt o greşeală (păcat făcut din neştiinţă) ca să nu devină vină (păcat cu ştiinţa). Dumnezeu vede că azi oamenii nu mai au lămurită credinţa şi aşa că nu o să vă certe dacă vă întoarceţi de la greşeală şi vă spovediţi. Noi când încălcăm Sfintele Canoane suntem vinovaţi lor dar până nu se pronunţă duhovnicul nu suntem şi pedepsiţi cu certarea lor. Sfintele Canoane nu sunt sperietori rigide ci nespusa îmbrăţişare a Bisericii pentru noi ca să ne arate de ce trebuie să ne ferim ca să nu-L supărăm pe Dumnezeu.

Aşadar şi eu v-am îmbrăţişat cu ele, aşa, în chip electronic, dar în sufletul meu cu toată inima deoarece v-am îndrăgit de astă iarnă când ne-aţi descris traseul Sfintei Familii în „Lumea Credinţei” şi mai de mult când mi-aţi promis pentru tatăl asistentei mele o sticluţă cu apă de la „potirul nesecat” şi când aţi arătat toată atenţia pentru răspunsul meu în legătură cu Sfânta Icoană de la Tihvin. Tare mult mă bucur când oamenii nu au idei preconcepute şi doresc cu sinceritate adevărul, păstrând blândeţea.

Că spune Sfântul Marcu Ascetul:

„Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea”

Cu dragoste, U.M.®

V.    Despre iad ca bunătatea neînțeleasă a lui Dumnezeu

Pentru a vedea că nu este o duritate a lui Dumnezeu osândirea în iad a ereticilor inclusiv bioterapeuţilor care fac fapte bune să vedem ce înseamnă de fapt focul iadului şi ce rol are libertatea omului în mântuirea şi osândirea sa

http://www.crestinortodox.ro/liturgica/pictura/iadul-diavolul-iconografia-ortodoxa-123778.html

A.  Potrivit invataturii ortodoxe, sufletele ajunse in iad dupa moarte

nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. In acest sens, Sfantul Ioan Damaschinul afirma: „Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute” , altfel spus cand spune ca focul iadului consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface.

Sfântul Isaac Sirul afirma de asemenea ca ”este greșit sa gândim ca păcătoşii din iad sunt lipsiți se dragostea lui Dumnezeu.” Dumnezeu da dragostea tuturor insa puterea dragostei actioneaza in doua feluri: acealasi foc, iubirea lui Dumnezeu, ce arde in inimile credinciosilor, se preschimba in experienta celor care o resping, in focul iadului.

Sfantul Macarie Egipteanul lamureste starea sufleteasca a unora si a celorlalti, astfel: „Precum imparatia intunericului si pacatul stau ascunse in suflet pana in ziua Invierii, cand chiar si trupul celor pacatosi este invaluit in intunericul ce sta inca ascuns in suflet, tot asa si imparatia luminii si chipul ceresc care este Iisus Hristos lumineaza in chip tainic sufletul si straluceste (stapaneste) in sufletul celor sfinti”.

Sfantul Vasile cel Mare explica de asemenea: „Domnul este un fel de loc care cuprinde in Sine pe cei drepti: asa ca dreptul care se gaseste in acest loc in chip necesar se simte bine dispus si vesel. De altfel si dreptul este un fel de foc al lui Dumnezeu, atunci cand primeste pe Dumnezeu in el. Cel pacatos harazeste locul acesta diavolului”.

Iadul in aceasta perspectiva este inteles ca prezenta a lui Dumnezeu experiata de o persoana care, prin libera alegere, respinge dragostea Sa. Este torturat de dragostea lui Dumnezeu, tortura de a fi in prezenta eterna a lui Dumnezeu fara a fi in comuniune cu El.

Dragostea dumnezeiasca este focul care nu se stinge niciodata, iar dispozitia si suferinta sufletului in prezenta lui Dumnezeu, pe care Il respinge, este „viermele neadormit”.

B.  Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern

http://teologie.do.am/news/esenta_iadului_si_posibilitatea_unui_iad_etern/2010-11-21-451

Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern
 

Esenta iadului si posibilitatea unui iad etern

 

In cadrul intelegerii raiului si a iadului, ramane sa se raspunda la intrebarea: de ce, in urma judecatii lui Dumnezeu, cei ce pleaca din aceasta viata fara credinta in El, deci fara o deschidere spre comuniunea cu El si prin El cu ceilalti oameni, trebuie sa ramana vesnic in iad? De ce aprecierea lui Dumnezeu fata de acestia, sau aceasta stare a lor constatata de Dumnezeu, dupa moarte, are drept consecinta permanentizarea lor eterna in aceasta stare?

 

Caci se pune intrebarea: oare cei ce pleaca de aici in aceasta situatie cad intr-o stare de nefericire mai mare decat cea de aici? Nu au posibilitatea sa intre vreodata in comuniune cu Dumnezeu si deci sa fie scosi din iad?

 

Invatatura Bisericii despre putinta scoaterii din iad a unora, in rastimpul dintre judecata particulara si cea universala, permite un raspuns potrivit la aceasta intrebare. Conform acestei invataturi, cei ce se duc in iadul de dupa judecata particulara cu o anumita credinta, deci fara o atitudine total contrara comuniunii cu Dumnezeu, vor putea ajunge in situatia ca virtualitatea capacitatii de comuniune prezenta in ei sa fie actualizata. Deci acest iad implica doua posibilitati: posibilitatea de a fi etern pentru unii si neetern pentru altii.

 

Fara sa se poata spune in mod sigur pentru cine va fi etern si pentru cine nu va fi etern, exista in principiu pentru unii din ei posibilitatea de a nu fi etern.

 

Dar taina libertatii nu permite sa se poata spune ca iadul va inceta pentru toti sa fie etern. Cei care nu vor putea iesi din iad pana la judecata universala nu vor mai putea iesi in veci din iad.

 

Dar pe ce se bazeaza faptul ca cei ce vor fi lasati in iad prin judecata universala vor ramane vesnic in el, odata ce Dumnezeu nu inceteaza niciodata de a fi un Dumnezeu iubitor si odata ce aceia vor pastra in veci o anumita libertate? Se bazeaza pe prestiinta lui Dumnezeu, in baza careia Dumnezeu stie sigur ca aceia nu vor raspunde in veci ofertei Lui de iubire, fie pentru ca nu vor vrea, fie pentru ca si-au creat prin refuzul total al comuniunii din viata pamanteasca si din rastimpul intre judecata particulara si cea universala o astfel de stare, ca nu mai sunt capabili sa accepte o comuniune cu Dumnezeu. Sfantul Ioan Damaschin socoteste ca lipsa vointei de a dori pe Dumnezeu se acopera cu „neschimbabilitatea” patimasa in care se afla cel din iad. Propriu-zis dupa moarte sunt „neschimbabili”: in bine, cei din rai si in rau cei din iad.

 

Taina faptului ca unii vor putea fi scosi din iad pana la judecata universala si ca altii nu vor iesi in veci din el, ci vor trece in iadul vesnic, impreuna cu cei ce vor trece din viata, acolo, in momentul sfarsitului lumii, este o taina a libertatii omului si o taina a putintei de invartosare a lui intr-o libertate negativa imposibil de depasit, si nu o putem patrunde noi.

 

Pentru mintea noastra e tot asa de posibil ca cei din iad sa vrea sa iasa din el, sau sa nu vrea. Numai Dumnezeu poate patrunde si cunoaste de mai inainte aceasta taina si noi nu avem ce face decat sa credem ceea ce ne-a spus El prin Revelatie, ramanand sa aflam numai la judecata din urma care anume dintre oameni vor fi trimisi in iadul vesnic.

 

Berdiaeff admite un iad care consta din refuzul comuniunii cu Dumnezeu, dar el crede ca acesta e un iad subiectiv, nu ontologic, si declara ca e cu neputinta sa dureze vesnic. Dar pe langa faptul ca aceasta inseamna o rationalizare a libertatii umane, afirmarea lui nu tine seama de faptul ca de la o vreme nu se mai poate separa intre subiectiv si ontologic. Un fel stramt de a gandi, de a simti, de a privi lucrurile si pe oameni, creeaza in firea omului o anumita stare ontologica, desfigureaza spiritul profund si nici crestinismul nu spune ca iadul e numai o imprejurare exterioara chinuitoare, nu si o lume de spirite desfigurate, incremenite in rau, intr-un mod sucit de a privi realitatea.

 

Contributia factorului subiectiv – sau chiar imaginativ, fantasmagoric, la sustinerea chinurilor iadului, o indica Sfantul Ioan Damaschin cand spune ca focul de acolo consta in poftele care nu-si gasesc materia pentru a se satisface. Caci pofta nesatisfacuta chinuieste prin neputinta de a da imaginilor placerii o consistenta reala si, pe masura ce se prelungeste neputinta de a le da o realitate, ele isi sporesc aparentele fermecatoare, iar prin aceasta, si puterea chinuitoare, data fiind neputinta de a afla ipostasurile reale corespunzatoare. Lipsa materiilor in stare sa satisfaca poftele este elementul obiectiv al chinurilor iadului. Iar efervescenta fantasmagorica a poftei, intretinuta de aceasta lipsa, este elementul subiectiv.

 

Iata cuvantul Sfantului Ioan Damaschin: „Spunem ca chinul acela nu e nimic altceva decat focul poftei nesatisfacute. Caci nu poftesc pe Dumnezeu cei ce au dobandit neschimbabilitatea in patima, ci pacatul. Dar acolo nu are loc savarsirea reala a raului si a pacatului. Caci nici nu mancam, nici nu bem, nici nu ne imbracam, nici nu ne casatorim, nici nu adunam averi, nici pizma nu ne satisface si nici un fel de rau. Deci poftind si neimpartasindu-se de cele ale poftei, sunt arsi de pofte ca de foc. Dar cei ce poftesc binele, adica numai pe Dumnezeu, Cel ce este si exista pururea, si se impartasesc de El, se bucura pe masura poftirii lor, pe masura careia se si impartasesc de Cel dorit”.

 

Aceasta inseamna ca sufletele ajunse in iad dupa moarte nu suporta chinuri materiale sau un foc material, conform unei invataturi dezvoltate mai ales in teologia catolica. E vorba mai mult de neputinta sufletelor de a-si indrepta dorinta spre comuniunea cu Dumnezeu ca bun spiritual, ramanand intr-un continuu regret ca nu se mai pot bucura de placerile materiale sau ale orgoliului cu care s-au obisnuit in mod exclusiv. Ele nu pot capata gustul bucuriilor spirituale, care au ca esenta comuniunea cu Dumnezeu, realitatea personala si consistenta (ipostatica) suprema.

 

Iadul e un dublu rau: vointa de a savarsi pacatul si durerea neputintei de a-l savarsi. E o atasare la pacatul ce nu mai poate fi savarsit material si deci un refuz de cautare a bunurilor spirituale. Prin neputinta omul e scos chiar si din relatia cu lucrurile, sau dintr-o relatie egoista, trecatoare, cu alta persoana. Toate legaturile lui cu realitatea ii sunt taiate. El duce o existenta fantasmagorica, de cosmar. E inchis total in groapa singuratatii. Numai demonii si poftele sale il musca asemenea unor serpi. Se poate spune, ducand mai departe aceasta idee, ca subiectivitatea sa crescuta monstruos il face sa nu mai vada realitatea altora. Nu mai poate avea nici macar contacte patimase, fugitive, cu ei. Imaginatia sa subiectiva acopera si realitatea obiectelor, caci le socoteste prea modeste pentru imaginatia sa. El cade intr-un fel de existenta de vis in care totul se haotizeaza intr-un absurd fara nici un sens, fara nici o consistenta, fara nici o cautare de iesire din el, fara nici o speranta de iesire.

 

Totul e urmare riguroasa si invartosata a pacatelor facute in viata. Sfantul Maxim Marturisitorul a descris in cateva pagini de mare plasticitate aceasta stare: „Daca nu am obisnuit ochii, urechile si limba sa priveasca, sa auda, sa graiasca dupa fire, ca rezultat vom avea intunericul si tacerea cea mai grea”. Daca nu am dezvoltat comuniunea, vom avea tacerea tuturor. Daca nu am cautat sensul adevarat al lucrurilor si persoanelor, vom avea minciuna si absurdul; vom avea „viermele urii” pe care l-am cultivat. Daca ne-am legat viata de lucrurile trecatoare, aceasta isi va pierde consistenta impreuna cu cele ce au trecut ca fumul. Daca nu am stins focul poftelor cu infranarea, vom arde in el, neavand cu ce sa-l potolim. „Pentru focul placerii vom avea focul gheenei; pentru intunericul nestiintei si pentru ratacirea trecatoare, nestiinta vesnica”. Pentru inaltimea mandriei desarte si a distractiilor, prabusirea cea mai de jos si tristetea continua. Din toate partile ne vor inconjura minciuna si nesinceritatea serpuitoare pe care am cultivat-o.

 

Chinurile nu vor consta atat intr-o singuratate simpla, cat intr-o singuratate impusa de o vecinatate chinuitoare. E o singuratate pe care ti-o aperi de serpii care te asalteaza. Nu consta numai in lipsa unei comuniuni. Caci daca am fost noi serpi pentru ceilalti, vor fi acum ceilalti serpi pentru noi. „Si mai chinuitor si mai cumplit decat orice chin este sa fim pururea impreuna cu cei ce ne urasc si cu cei pe care-i uram… si despartiti de Cel ce ne iubeste si pe Care il iubim”. E singuratatea in care esti tinut de fetele dusmanoase si urate ale celorlalti, fara sa poti sa-ti eliberezi vederea si cugetul de ele. E o singuratate lipsita de interiorizare si de o clipa de pace, intretinuta de lipsa oricarui cuvant de iubire si de intelegere, inconjurata de batjocura si ura tuturor. Toti ii chinuiesc pe toti; toti se apara de toti.

 

Florensky spune ca omul inchizandu-se in sine se altereaza in asa masura, ca nu mai e o realitate obiectiva pentru altii.

 

Obisnuindu-se sa nu mai vibreze cand spune tu, omul nu mai vibreaza nici cand i se spune tu. Se ingroapa intr-o totala indiferenta, intr-o moarte fata de orice relatie. El nu mai spune decat „eu, eu, eu”. „Acela pentru care nu mai exista nici un tu, nu mai e nici el un tu pentru altii”. El nu mai e nici pentru Dumnezeu un tu si nici Dumnezeu nu mai e pentru el un Tu. El a devenit o coaja (Schale), cum isi numeste H.P. Blavatsky spiritele, o „piele”, fara substanta, ceva iluzoriu, pur subiectiv, dar tocmai de aceea se afirma numai pe sine, cu disperare. Cel care nu cunoaste alta realitate si se cramponeaza de eu-ul propriu ca unica realitate, fara sa o poata avea nici pe aceasta intr-un mod satisfacator, e obsedat de eu mai mult ca de o fantasma.

 

El a iesit din realitate „in intunericul cel mai dinafara”, unde nu vede nimic. Un tu adevarat, o realitate obiectiva nu i-o poate da decat comuniunea cu Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat omului puterea pentru ea, dar dezvoltarea ei depinde si de contributia lui. Omul nu si-o poate da singur, tocmai pentru ca aceasta inseamna ca se afirma pe sine, nu vrea sa iasa din sine, uitandu-se pe sine, ca sa existe cu adevarat afirmat de altii, intrucat ii afirma si el pe altii; ca sa existe prin Dumnezeu, afirmand pe Dumnezeu.

 

S-ar putea pune intrebarea: de ce nu li Se arata Dumnezeu acestora in toata lumina Sa, ca ei sa o vada si sa iasa din atitudinea de refuz a comuniunii cu El? De ce ii lasa Dumnezeu „in intuneric”? Prezenta lui Dumnezeu nu e o realitate exterioara, ca sa se impuna ca atare, ci se ofera ca un Tu iubitor; iar ca atare, nu poate fi sesizat decat prin deschiderea smerita si plina de dor la iubire. Dar se intampla fenomenul curios ca cel ce-si apara autonomia se indarjeste mai ales in refuzul de a accepta pe cineva care, prin iubirea cu care se ofera, il face sa-si dea seama ca de oferta aceasta depinde adevarata lui existenta.

 

Nu poate admite cel invartosat in mandrie asa ceva, caci nu poate admite ca cineva il poate iubi cand el nu poate. El ar putea admite realitatea unuia care depinde de el, dar nu pe cineva care i se descopera ca cel care depinde prin nesfarsita lui iubire. Dar cel pe care-l admite, cu orgoliul ca admitandu-l ii da el aceluia existenta, nu mai vrea nici el sa i se daruiasca. Astfel Dumnezeu nu i Se poate face evident ca persoana iubitoare celui ce nu vrea sa-L primeasca in aceasta calitate. Numai celui ce-L doreste pentru iubirea Lui, i Se arata ca iubire. De aceea Sfantul Isaac Sirul a spus ca iadul este o pedeapsa a iubirii.

 

Celorlalti le este prezent sub acoperamantul rigorilor care apar intr-o viata lipsita de iubire, sub urmarile dureroase ale unei astfel de vieti. Chiar lucrurile in care vrea sa-si caute acela placerea isi pierd din ce in ce consistenta, pentru ca si ele sunt un dar al lui Dumnezeu si nu pot fi avute din plin decat de cel ce-L are pe Dumnezeu prin iubire. Amandoua acestea le spune Sfantul Ioan Damaschin: atat ca cei ce doresc pe Dumnezeu il au, cat si ca cei din iad, care s-au invartosat in nedorirea lui Dumnezeu si doresc numai lucrurile care le pot oferi placeri, nu au nici pe Dumnezeu si nu le mai au nici pe acestea. Au cazut intr-un gol total. E ceva ce incepe inca din viata pamanteasca, macar in forma ca cel ce nu mai are pe Dumnezeu nu mai simte de la o vreme placere nici de lucruri. Propriu-zis, cine are pe Dumnezeu are totul, cunoaste adancimea tuturor. „Cel ce doreste primeste. Cel bun dobandeste cele bune… Si dreptii, dorind pe Dumnezeu si avandu-L, se bucura vesnic; iar pacatosii, dorind pacatul si neavand materiile pacatului, sunt chinuiti, ca rosi de vierme si consumati de foc, neavand nici o mangaiere; caci ce este chinul claca nu lipsa a ceea ce se doreste? Pe masura dorului, cei ce doresc pe Dumnezeu se bucura, si cei ce doresc pacatul sunt chinuiti”.

 

Sau: „Aici miscandu-ne pofta spre altele si dobandindu-le macar in parte, ne indulcim cu ele. Acolo insa, cand „Dumnezeu va fi totul in toate”, nemaifiind nici mancare, nici bautura, nici vreo placere trupeasca, nici vreo nedreptate, cei ce nu vor avea nici placerile obisnuite si nu vor avea nimic nici din Dumnezeu, se vor chinui in mare durere, fara ca sa produca Dumnezeu chinul, ci noi insine pregatindu-ni-l”.

 

Avem deci paradoxul ca afirmarea persoanei este un bine, dar afirmarea ei egoista, in afara comuniunii cu Dumnezeu, Persoana suprema, este un rau. Cei din iad se afla in acest paradox. O spune Sfantul Ioan Damaschin, in raspunsul la intrebarea: de ce nu distruge mai bine Dumnezeu pe cei ce vor persista in chinurile vesnice, decat sa-i lase sa se chinuiasca astfel?

 

A fi, oricum, e mai bine decat a nu fi deloc, este raspunsul lui. Iar fiintarea este un dar al lui Dumnezeu. Dumnezeu isi manifesta iubirea Sa oferind etern existenta celor din iad. El arata si in aceasta valoarea indelebila a persoanei umane. Daca i-ar mentine numai pe cei din rai, n-ar arata ca respecta pe om chiar cand I se opune; ca deci ii respecta libertatea. Cei din iad sunt in felul lor si ei o marturie a unei valori ce le-o acorda Dumnezeu. Dumnezeu ii tine prin existenta lor si pe acestia intr-o anumita legatura cu Sine. El lasa in existenta si pe cei ce-L neaga. Prin aceasta El manifesta o chenoza. Pe de o parte Dumnezeu nu-i poate scoate din starea lor de invartosare, dintr-o libertate care-L neaga. Caci pentru aceasta ar trebui sa-i priveze de libertate. Pe de alta, nu vrea sa-i nimiceasca; aceasta ar fi o alta dispretuire a existentei si a libertatii lor. intre aceste doua laturi ale alternativei, care ar manifesta o mai redusa bunatate a lui Dumnezeu si un mai mare dispret al libertatii lor omenesti, Dumnezeu alege sa-i mentina in atitudinea lor de refuz fata de Sine.

 

S-a spus ca o astfel de solutie ar introduce tristetea chiar in viata interna a lui Dumnezeu; de aceea s-a oferit solutia mantuirii universale. Dar aceasta nu s-ar putea realiza fara nesocotirea libertatii umane.

 

Solutia mentinerii lor in starea de eterna neimplinire poate nu ar fi mai rea ca o mantuire fara comuniune in libertate. Dar ea are avantajul ca, acceptand-o, Dumnezeu accepta nu numai tristetea de a nu-i vedea pe toti in fericirea comuniunii cu Sine, ci manifesta si maretia generozitatii daruirii lor cu o existenta intr-o vesnica opozitie fata de Sine si un respect al libertatii care face din om fiinta cea mai minunata.

 

Chiar si existenta diavolului ca existenta este o valoare, in calitatea ei de dar al lui Dumnezeu, va spune cu indrazneala Sfantul Ioan Damaschin. La intrebarea manicheului de ce a mai facut Dumnezeu pe diavol, stiind ca va deveni rau, el raspunde: „Pentru covarsirea bunatatii l-a facut pe el, caci a zis: il voi lipsi si Eu pe el, cu totul, de bine si-l voi lipsi de subzistenta, fiindca se va face rau si va pierde toate bunurile date lui? Nicidecum. Ci chiar de va fi rau, Eu nu-l voi priva pe el de participarea la Mine, ci ii voi da lui un bine: participarea la Mine, prin existenta, ca, chiar daca nu va voi, sa participe la Mine, prin existenta. Caci nimeni altul nu retine si sustine cele ce sunt in existenta, decat Dumnezeu. Caci existenta e un bine si e darul lui Dumnezeu… Toate cele ce sunt au existenta din Dumnezeu… Deci cei ce au macar existenta, au participare partiala la bine, intr-un grad ultim. Deci e un bine in existenta diavolului si prin existenta el participa la bine”. Sau: „Dumnezeu ofera pururea diavolului cele bune, dar acesta nu vrea sa le primeasca. Si in veacul viitor tuturor le da cele bune. Caci este izvorul din care izvorasc cele bune. Dar fiecare participa la bine precum s-a facut pe sine capabil”.

 

Desigur, judecata lui Dumnezeu cu efecte eterne ascunde un mare mister. Un mister la inaltimea realitatii om si Dumnezeu. Misterul cel mare pe partea omului este ca poate sta vesnic in fata atator semne ale existentei lui Dumnezeu si in mijlocul celor mai grele suferinte, in monotonia insuportabila, si totusi sa-L conteste, sa nu incerce solutia iesirii din ele prin acceptarea comuniunii cu El. El poate accepta mai degraba lipsa de sens, absurdul in toate, decat sa accepte sensul prin Dumnezeu. Aceasta, din marea ispita a autonomiei sale. Omul isi apara aceasta autonomie, pentru ca prin ea crede ca poate face orice, isi poate satisface toate dorintele, care l-au robit devenind patimi. Sfantul Ioan Damaschin spune: „Iar de spuneti ca i-ar fi fost mai de folos sa nu fie decat sa se chinuiasca fara sfarsit, spunem ca aceasta nu e nimic altceva decat focul poftei raului si al pacatului. Caci nu doresc pe Dumnezeu cei ce au castigat neschimbabilitatea pacatului ca patima”. Eternitatea iadului indica misteriosul paradox al libertatii celui care nu poate gasi adevarata viata in libertatea comuniunii si de aceea nici nu vrea sa o caute. Iar misterul cel mare pe partea lui Dumnezeu e ca Dumnezeu nu-1 distruge pe cel ce pacatuieste, chiar daca prestie necainta lui vesnica, ci il respecta chiar asa. E o vesnica pastrare a omului in relatie cu Dumnezeu. Nici omul nu poate uita cu totul pe Dumnezeu, nici Dumnezeu nu vrea sa uite pe om, oricum ar fi el.

 

Cele doua mistere nu mai pot fi despartite, sau Dumnezeu nu mai vrea sa fie despartite odata ce l-a creat pe om. Daca Dumnezeu ar distruge pe omul pacatos, ar uita de el pe veci intr-un gest de dispret, omul si-ar pierde adancimea de mister. La fel si-ar pierde o relatia intre Dumnezeu si om. De fericire, iar nu-l poate face partas Dumnezeu fara voia lui, pentru ca ea consta in primirea iubirii Sale de catre om. Dar omul nu vrea sa o primeasca, iar cu sila nu i se poate impune. Aceasta ar fi si ea o golire a omului de misterul sau. Chiar prin iadul vesnic se afirma valoarea si libertatea vesnica a omului”. Daca omul ar sti ca, uzand de libertate impotriva voii lui Dumnezeu, odata si odata va fi distrus, el ar fi ingustat in libertatea lui. Numai daca stie ca el se poate opune vesnic lui Dumnezeu, e cu adevarat liber. El e liber si are o demnitate deplina numai daca stie ca e vesnic neconditionat, adica vesnic liber. Desigur, nu ar fi liber nici daca ar sti ca afirmarea sa libera n-are nici o urmare. in acest caz n-ar pune nici o fervoare in afirmarea libertatii sale. Afirmarea libera asuma si niste riscuri. Dar riscurile adevarate presupun persistenta in existenta a celui ce le asuma.

 

Chiar in atitudinea omului care nu vrea sa stie de Dumnezeu si care totusi nu poate sa uite cu totul de El e o suferinta sfasietoare, pe care omul o detesta, dar din care, pe de alta parte, nu poate iesi. Daca omul ar uita cu totul de Dumnezeu, n-ar mai suferi, dar n-ar mai fi nici om. Chipul dumnezeiesc e desfigurat in el, dar nu distrus. E si in aceasta o adancime pe care riu o poate avea decat acesta. Monotonia, neputinta eterna si tristetea extrema prilejuiesc si ele moduri nesfarsit de variate ale chinurilor, pentru ca sunt o monotonie, o neputinta si o tristete a omului. Existenta de care spune Sfantul Ioan Damaschin ca ramane un dar al lui Dumnezeu chiar si pentru cei din iad, nu poate fi numai o coaja goala, neutra. Chiar ca coaja ea produce reflexiuni in constiinta prin faptul ca produce chinuri. Oricat de incremenita ar fi aceasta tristete, ea e un zbucium, ea e totusi o viata constienta, pentru ca e traita de o persoana.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul afirma categoric o activitate a sufletului dupa moarte, indiferent ca e la bine sau la rau, socotind ca fara o activitate sufletul nici n-ar mai exista, activitatea tinand de realitatea lui. „Daca sufletul e rational si intelegator din cauza trupului, trupul va fi mai de cinste decat sufletul care a luat fiinta pentru el. Apoi, fiind creat pentru trup, de la trup va avea puterea intelegatoare si rationala. Caci daca sufletul nu poate intelege si rationa fara trup, fara indoiala de la acesta are puterea de a intelege si rationa. Iar daca sufletul are de la trup puterea de a intelege si rationa, neputand, cum zic aceia, sa le aiba pe acestea fara trup, nu va putea fi nici de sine existent. Caci cum va mai fi existent, nemaiavand fara trup ceea ce il caracterizeaza?… Deci dupa desfacerea trupului, sufletul nu mai poate exista nicidecum. Si pentru cei ce sunt atat de fara minte nu va mai fi nimic, odata ce neaga nemurirea sufletului”.

 

Socotind ca miscarea sufletului ca miscare e buna, ca si existenta lui, caci e de la Dumnezeu, el spune ca asa cum Dumnezeu nu Se misca, neavand spre ce Se misca, dar le misca pe toate, la fel sufletul isi misca puterile sale. Mai mult chiar, el nu-si misca puterile sale de voie, ci e miscat de Dumnezeu sa le miste. Sufletele ce ajung in Dumnezeu isi misca insa puterile intr-o stabilitate in Dumnezeu. De aici ar rezulta, dupa Sfantul Maxim, ca sufletele din iad trebuie sa-si miste puterile lor, pentru ca n-au in ele infinitatea; dar pe de alta parte nici nu se afla intr-o infinitate in care puterile lor sa se miste stabil, intrucat sunt in afara de Dumnezeu, si nici nu nazuiesc spre El, ci se misca intr-o neodihna chinuitoare, nestabilizandu-se in infinitatea lui Dumnezeu. Sufletul din iad trebuie sa se miste, dar intrucat nu se misca spre adevarata tinta in care miscarea sa se va implini si stabiliza, miscarea sa, de care nu poate scapa, e un chin, pentru ca e fara rost, fara tinta.

 

Mai mult, el se muta ele la una la alta, fara sa inceteze a exista. „Mintea preainteleapta, prin cele ce se petrec in lucruri dupa ordinea universului, mutandu-si facultatile spre ceea ce e pur si nematerial in ea, distinge din cele miscate pe Cel ce misca si intelegand ca e Unul si singur si simplu, existand din Sine si fiind la fel si cauza creatoare in stabilitatea proprie a existentei Lui, stie ca El e inaccesibil prin fire altora, caci e neschimbat, ca nemiscat, neavand spre ce Se misca Cel ce face si plineste cele ce sunt si e mai presus de ele… La fel (mintea), luand in considerare cauza miscarii variate a partilor si componentelor lumii mici, sau a omului, stie ca ea e altceva dupa fiinta decat existenta organica a trupului… ca e simpla si priveste unitar in cele risipite si e indefinita in cele compuse; se schimba pentru ca se misca si se misca pentai ca are spre ce se misca, iar cauza a schimbarii e ca nu-si cunoaste firea, ci judecata, cand aceasta greseste”.

 

Existenta eterna a sufletului chiar in iad echivaleaza cu o viata „spirituala” a lui. Lucrul acesta e atat de important pentru Sfantul Maxim: ca fara suflet, nu mai e nimic care sa dureze. Totul e intr-o continua facere si desfacere. Nici Dumnezeu nu mai e. Caci un dumnezeu care nu mai poate crea fiinte cu o vesnica indestructibi-litate, pentru o vesnica gandire la el (sau contra lui), s-ar dovedi un dumnezeu care e conditionat si limitat la o relatie cu un vesnic proces impersonal, cu o vesnica lege a facerii si desfacerii.

 

Dar misterul intreg al suferintei iadului, sau continutul lui, care poate avea si el chiar in monotonia lui, reflectari continuu variate in constiinta omului, nu ne este dat sa-l intelegem in viata pamanteasca, ci numai sa-l banuim din unele umbre proiectate de el in aceasta.

 

Despre starea celor din raiul comuniunii cu Hristos, ca urmare a judecatii particulare, se va vorbi in alta parte.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

C.  Împreună lucrarea omului cu Dumnezeu

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfintii-ioan-casian-gherman/viata-sfantului-ioan-casian-73047.html

Ca ucenic credincios al marilor invatatori capadocieni: Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie Teologul si , ca si al Sfantului Ioan Gura de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci impotriva  unei separari adanci intre firea omeneasca si harul divin, pe care Fe­ricitul Augustin o stabilise pentru a lupta impotriva ereziei lui Pelagiu. Intr-adevar, desi tot darul desavarsit si tot harul de sus coboara, de la Dumnezeu Parintele Luminilor, libertatea noastra omeneasca, zidita dupa chipul libertatii absolute a lui Dumnezeu si reinnoita in Sfantul Botez, este chemata sa raspunda si sa conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce in suflet roadele mantuitoare ale sfintelor virtuti si intr-o asa masura, incat se poate spune, cu Sfantul Ioan Gura de Aur, ca: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne darui harul Sau, iar cel al omului este de a-I oferi credinta sa”. Caci, asa cum graieste acelasi mare invatator al Bisericii in alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atat pe cat este de deschis vasul credintei pus sub sipot”. O asemenea invatatura isi avea limpede radacina in cuvantul lui Dumnezeu, pentru ca Domnul a aratat: Cel care luase cinci talanti de la stapanul sau, a adus alti cinci talanti, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alti doi (Matei I 25, 20-22). Deci cu adevarat, precum spune si Sfantul Apostol Pavel, suntem impreuna lucratori cu Hristos (II Corinteni 6, 1).

http://www.ziarullumina.ro/articole;1580;0;6874;0;Calugarul-dobrogean-care-a-dus-monahismul-rasaritean-in-Occident.html

 Ioan Casian şi teologia sinergiei

La cumpăna secolelor IV-V, Occidentul a fost tulburat disputa dintre adepţii lui Pelagiu şi cei ai Augustin în problema mântuirii omului. Pelagiu, un ascet originar din Bretania, care se bucura de mare renume în Roma, învăţa că omul are deplină libertate în a alege binele şi răul, prin urmare, se poate mântui singur; harul lui Dumnezeu este numai un ajutor pentru ca binele să poată fi săvârşit mai uşor. Augustin, criticând erezia pelagiană, va ajunge la cealaltă extremă: omul nu poate face nimic bun singur, binele este exclusiv rodul lui Dumnezeu; mai mult, pentru a-şi susţine punctul de vedere, a introdus învăţătura despre predestinaţie: mântuirea nu se acordă tuturor, ci numai acelora aleşi de Dumnezeu din veci.

Sfântul Ioan Casian va răspunde prin intermediul scrierilor sale deopotrivă pelagienilor şi augustinienilor, oferind învăţătura teologică tradiţională a Bisericii: în mântuirea omului există o tainică împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu (sinergie). Dintre dialogurile sale cu Părinţii, în special Convorbirea a XIII cu avva Cheremon tratează această problemă. Iată câteva fragmente din această convorbire:

Cum ne mântuieşte Dumnezeu

„Priceperea omenească nu înţelege uşor cum se face că Domnul, pe de o parte, dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide celor ce bat, iar pe de altă parte, Se descoperă celor care nu-L caută, apare şi răspunde celor ce nu-L întreabă şi toată ziua întinde mâinile către un popor care nu crede în El şi-I vorbeşte împotrivă, îi cheamă pe cei ce rezistă şi stau de-o parte, îi atrage la mântuire pe cei ce nu vor, celor ce vor să păcătuiască le taie putinţa de a-şi îndeplini această dorinţă, li se împotriveşte cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău.

În om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învăţat spunând: «cu frică şi cu cutremur lucraţi la mântuirea voastră», dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mânuirii nu este nevoie de ajutorul dumnezeiesc, adaugă: «căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă». De aceea, sfătuindu-l pe Timotei, îi spune: «nu fi nepăsător faţă de harul lui Dumnezeu, care este în tine», şi, de asemenea: «de aceea, te îndemn să ţii aprins harul lui Dumnezeu, care este în tine». Aşadar, El întâmpină voinţa omului, precum se spune: «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întâmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întâmpinat de voinţa noastră când El întârzie şi aşteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încercare libertatea voinţei noastre, zicând: «Dimineaţa rugăciunea mea te va întâmpina». Ne cheamă şi ne invită, când zice: «toată ziua am întins mâinile Mele către poporul care nu crede în Mine şi Mi se împotriveşte», şi este invitat de noi când Îi spunem: toată ziua am întins mâinile mele către Tine. Ne aşteaptă, când ne spune prin profet: «de aceea aşteaptă Domnul ca să se milostivească de voi», şi este aşteptat de noi când zicem: «cu răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi S-a uitat la mine». Ne întăreşte când zice: «Şi Eu am învăţat şi am întărit braţele lor, şi ei au cugetat împotriva Mea». Strigă Iisus: «dacă este cineva însetat, să vină la Mine şi să bea»; strigă la El şi profetul: «ostenit-am strigând, amorţit-a gâtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu».“

I.    SFÂNTUL CIPRIAN al Cartaginei,  DESPRE UNITATEA BISERICII  ECUMENICe

443

XV.

Căci a profeţi, a scoate demonii, a face multe acte de virtute pe pă­mînt este lucru mare şi admirabil, dar nu dobîndeşte împărăţia cerească cel ce înfăptuieşte toate acestea, dacă nu merge respectînd drumul drept al adevăratei credinţe. Vesteşte Domnul şi zice : «Mulţi îmi vor spune în ziua aceea : Doamne, Doamne, oare nu în numele Tău am profeţit, nu în numele Tău am scos demonii, nu în numele Tău am săvîrşit mari fapte de virtute ? Atunci Eu le voi răspunde : Niciodată nu v-am cunoscut, fugiţi din fata Mea cei ce aţi înfăptuit nedreptatea»

Până aici Sfântul Ciprian al Cartaginei

În concluzie:

Datorită Harului extern

Pot face minuni chiar şi ereticii şi bioterapeuţii în numele lui Iisus

Matei 7:22  Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? 

Matei 7:23 Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea. 

Acestea fiind deosebite de minunile false demonice care se fac cu energiile înşelătoare ale lor

Rostul îngăduinţei lui Hristos de da lăsa la eretici harul extern pentru a face minuni:

Marcu 9:38. Şi I-a zis Ioan: Învăţătorule, am văzut pe cineva scoţând demoni în numele Tău, care nu merge după noi, şi l-am oprit, pentru că nu merge după noi.  

Marcu 9:39. Iar Iisus a zis: Nu-l opriţi, căci nu e nimeni care, făcând vreo minune în numele Meu, să poată, degrabă, să Mă vorbească de rău. 

Marcu 9:40. Căci cine nu este împotriva noastră este pentru noi.

Şi anume ca să se cunoască puterea numelui Iisus şi, văzând această putere să se pocăiască, să caute cu sinceritate pe Hristos şi aşa să poată ajunge la Ortodoxie prin Sfântul Botez.

Faptele bune în afară de Sfânta Biserică, nu numai că sunt zadarnice dar sunt şi împotriva lui Hristos:

Matei 12:30 Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte. 

 

 

Chiar făcătorii de fapte bune sau minuni în numele lui Iisus din cauză că sunt în afara Sfintei Biserici nu se pot mântui fiindcă nu urmează adevărului şi nu se botează în dreapta credinţă:

Marcu 16:16. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi. 

Matei 18:17 Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş

Şi nu numai că nu se pot mântui, nu numai că păcatul lor este ca al idolatrilor şi jefuitorilor de văduve ci sunt şi anatema(coborâţi de vii în fundul iadului):

Gal.1:6. Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, 

Gal.1:7. Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. 

Gal.1:8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar veşti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 

Gal.1:9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! 

Gal.1:10. Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos.  

Aşadar, dacă cei ce fac minuni în numele lui Hristos nu se mântuiesc pentru că nu sunt în ascultare de Biserică cum cred cei ce fac minuni în numele terapiilor ce au la bază credinţe demonice (sau fac minuni în numele puterii speciale care „li s-a dat” lor sau se folosesc ca de un paravan de numele lui Iisus pentru propria lor slavă sau slava demonilor) că vor avea vreodată şansă să se mântuiască? Nu scrie clar:

II.Cor.11:14. Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii. 

II.Cor.11:15. Nu este deci lucru mare dacă şi slujitorii lui iau chip de slujitori ai dreptăţii, al căror sfârşit va fi după faptele lor. 

 

I.    Teoria ramificaţiilor

A.  HOTARÎREA SFÎNTULUI SINOD

al Bisericii Ortodoxe a Georgiei

http://www.angelfire.com/linux/viataortodoxa/sinod_gergia.html

Înainte de a începe analiza critică a acestor învătături eretice , să ne amintim de regulile si practica primirii în sînul Bisericii Ortodoxe a ereticilor si a schismaticilor.

 

Despre regulile privind primirea în Biserică a ereticilor si schismaticilor (după I Epistolă a Sfîntului Vasile cel Mare)

 

Dincolo de granitele Bisericii Ortodoxe, săvîrsirea Sfintelor Taine se limitează doar la îndeplinirea formelor lor exterioare  – însă săvîrsirea lor devine reală doar după întoarcera ereticilor în sînul Bisericii.  Doar Biserica are puterea si dreptul de a lega si dezlega. De aceea Biserica Ortodoxă, cu puterea sa divină, are dreptul să primească în sînul său pe eterodocşi fără repetarea formei exterioare a Tainelor săvîrsite la alte confesiuni creştine (Botez , Mirungere, Cununie , Hirotonie).

 

Întoarcerea eterodocşilor la Biserica mamă se poate realiza în trei feluri : 1. rebotezare 2. Mirungere 3. Pocăintă. Prin săvîrsirea uneia din aceste trei Sfinte Taine mentionate se îndeplineste lucrarea harului sfintilor acolo unde nici nu nu era prezent. Pentru că „toate acestea le lucrează unul si acelasi Duh” (I Cor. 12, 11)  si „Darurile sunt felurite dar acelasi Duh ” (I Cor. 12, 4).

 

În legătură cu acest lucru Sfîntul Vasile cel Mare în a sa I Epistolă canonică scrie următoarele: „Începutul separării a fost schisma, iar prin această despartire ei nu mai au harul Sfîntul Duh care nu li se mai dă din momentul despartirii lor. La începuturi, înnainte de despărtire, aceştia aveau harul preotiei si prin punerea mîinilor transiteau acest har, sfintilor, iar după schismă au devenit laici încît nu mai aveau puterea harului nici pentru a boteza, nici pentru a hirotoni: cei rupti de Biserică au devenit astfel incapabili de a transmite si altora harul Sfîntului Duh. De aceea cei botezati de către ei sunt socotiti ca si botezati de către laici iar dacă revin la Biserica mamă trebuiesc primiti prin rebotezare”.

 

Tot aici acest sfînt părinte explică cum si de ce  de la acest principiu pot apare derogări: ” Iar întrucît cei din Asia au fost primiti fără să fie rebotezati, să fie asa.”

 

Acest lucru este arătat mai clar în referirile la encratiti .Sfîntul Vasile cel Mare este de părere că trebuie rebotezati : „Dacă cineva a fost botezat  la ei (encratiti), el trebuie rebotezat în cazul în care  doreste întoarcerea la Biserică: dacă totusi prin iconomia părintilor s-ar socoti altfel, să fie asa .(…) mă tem să nu smintesc la mîntuire prin încredintarea noastră prea severă.”

 

Prin urmare este preferabilă rebotezarea pentru cei care vin la Biserica Ortodoxă din alte grupări religioase creştine, dar dacă se iau în consideratie anumite situatii concrete, functioneaza principiul iconomiei prin care pot fi primiti în Biserică si prin mirungere si pocăintă. Reamintim că astfel în toate cele trei situatii persoana primeste harul mîntuitor. Este de subliniat faptul că dacă cei care revin la Biserica Ortodoxă nu fuseseră botezati înnainte prin  întreita cufundare (sau turnare) si cu rostirea formulei „…în numele Tatălui si al Fiului  s al Sfîntului Duh ” în Biserica ortodoxă nu îi primeste prin mirungere sau pocăintă, ci numai prin rebotezare. Totodată pentru cei care se pot primi în Biserică prin mirungere sau pocăinta, Biserica are dreptul de a face mai aspră primirea lor în sînul ei – adică prin rebotezare.

 

Concluzii :

 

Astfel chiar din I Epistolă canonică a Sfîntului Vasile cel Mare reies clar următoarele:

–    Afară de granitele Bisericii dreptmăritoare nu există har mîntuitor. Alte grupări religioase sunt lipsite de el. Biserica recunoaste printre eretici diferite grade de rătăcire. De aceea înainte de a primi în sînul ei pe cei rătăciti, Biserica cercetează  eroarea fiecăruia prevăzînd pentru fiecare caz modalitatea de a reveni la trupul Bisericii .

–    Modalitătile de a-i primi pe eretici si schismatici sunt bazate exclusiv pe principiul iconomiei Bisericii  si nici de cum presupune că într-o grupare religioasă sau alta lucrează harul mîntuitor al Botezului al Mirungerii sau al Hirotoniei. Detinatoare a harului este numai una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică ortodoxă.

 

B.  Privire istorică

 

Privind la izvoarele istorice ne încredintăm că în toată lumea creştină, totdeauna si de către toti a fost mărturisită existenta unei singure sfinte, soborniceşti si apostoleşti Biserici, care este constituită pe pămînt sub forma vizibilă a comunitătii de credincisi creştini, cu ierarhia si cu administratia sa proprie.

 

Această încredintare privind unicitatea Bisericii adevărate a fost întotdeauna prezentă la ortodocşi si respectiv la eterodocşi; disputele se purtau doar în jurul problemei privind care este Biserica cea adevărată. Iar convingerea că statutul si cinstea de a fi Biserica cea adevărată a lui Hristos poate apartine doar uneia singure, nici nu se punea în discutie. În acel timpuri nimeni nu vorbea – asa cum se face astăzi de către teologii eterodocşi – că diversele confesiuni creştine sunt de fapt ramuri ale unei singure Biserici a lui Hristos: toate aceste grupări neortodoxe fiind considerate ca schismatice si-au pierdut prezenta harului mîntuitor în Tainele lor odată cu separarea de trupul Bisericii ortodoxe .

 

Asa văd problema din punct de vedere eclesiologic cele sapte Sinoade Ecumenice.  Biserica ortodoxă mărturiseste despre sine exclusiv ca fiind cea adevărată precum si prezenta numai în Tainele sale a harului sfintitor si mîntuitor; numai ierarhia acesteia este purtătoare a harului apostolic prin care are dreptul de a lega si dezlega.

 

Fericitul Augustin spune că :” Ei (ereticii) primesc harul botezului numai  după revenirea lor în sînul bisericii. Afară de granitele Bisericii poti avea orice, cu exceptia mîntuirii. În afara se poate să ai trepte ierarhice, taine, Aliluia si Amin (liturghie), Evanghelie, credintă si să propovăduieşti pe Dumnezeu în trei ipostasuri, dar mîntuire poti să ai exclusiv în Biserica universală dreptmăritoare”.

 

În afara Bisericii dreptmăritoare, săvîrsirea Tainelor chiar în cele mai mici amănunte nu se poate întelege decăt ca formă exterioară lipsită de harul sfintilor si mîntutor. Aceste forme exterioare, golite însă de har, îsi recapătă valabilitatea numai după întoarcerea în Biserica ortodoxă.

 

Să notăm că atitutdinea fată de primirea în Biserică a eterodocşilor de-a lungul veacurilor în diferite Biserici locale a fost variabilă. Dar acele persoane care nu primiseră Botezul după formula corectă (scufundare sau turnare întreită în numele Tatălui si al Fiului si al Sfîntului Duh) obligatoriu, în toate Bisericile si întotdeauna au fost primiti prin rebotezare. In toate celelalte cazuri, fiecare Biserică locală primea pe fostii eterodocti coform iconomiei sale. Vă prezentăm mai jos cum s-a concretizat acest principiu al iconomiei divine în diversele Biserici locale:

 

Despre episcopii nestorieni, Sinodul III Ecumenic precizează că ei sunt ” străini de harul preotiei si sunt depusi din treapta de episcopi”(canoanele 1 si 2); însă sinodul Trulan în canonul 95 statutează că nestorienii sunt primiti în Biserică prin taina Pocăintei, adică nici Hirotonia lor si nici Mirungerea lor nu se repetă. Arienii (Sinodul II Ecumenic, canonul 8; Sinodul IV Ecumenic, canonul 94, s.a.) sunt primiti prin Mirungere – fără rebotezare.

 

La Sinodul Cartagena din 419 si la două sinoade de la Constantinopol a fost stabilit despre copii botezati la donatisti să fie primiti în Biserică prin Mirungere.

Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 statutează că arienii sunt primiti prin Mirungere iar nestorienii si monofizitii prin Taina Pocăintei (prin lepădare în public de eresul lor). Arienii, macedonenii, novatienii ……. si apolinaristii sunt primiti prin Mirungere. Altii – pavlichienii, evdomienii, montanistii si sabelienii – -sunt primiti prin rebotezare.

 

 

1484 – un Sinod Panortodox a hotărît primirea romano-catolicilor prin Mirungere;

 

1620 – un sinod local din Moscova a hotărît primirea romano-catolicibor prin rebotezare;

 

1646 – – mitropolitul Kievului Petru Movilă primea pe romano-catolici prin Taina Pocăintei;

 

1667 – – în timpul patriarhului Nicon al Rusiei, un sinod local a aprobat primirea romano-catolicilor conform procedurii de la 1484, cu acordul patriarhilor Alexandriei – Paisios si al Antiohiei – – Macarios;

 

1672 – – un sinod local din Ierusalim a hotărît primirea romano-catolicilor si a protestantilor prin Mirungere (fără rebotezare);

 

1718 – – după îndemnul patriarhului Constantinopolului, Biserica Rusiei reafirmă primirea romano-catolicilor si lutheranilor prin Mirungere;

 

1755 – patriarhul Constantinopolului Chiril V a promulgat „Orosul” (semnat si de patriarhul Alexandriei – Matei si al Ierusalimului – Partenie) prin care se stabilea primirea ereticilor (intre aceştia si a romano-catolicilor) prin rebotezare.

 

1757 – Biserica Rusiei primeste pe romano-catolici prin Taina Pocăintei;

 

1888 – Patriarhia Constantinopolului a promulgat hotărîrea pentru primirea prin Mirungere a romano-catolicilor;

sec XIX – în Rusia în timpul mitropolitului Filaret, Biserica primea în sînul său pe toti creştinii apuseni prin rebotezare, iar acum pe protestanti îi primeste prin Mirungere si pe catolici prin Pocăintă.

 

În ceea ce priveste primirea în Biserică a ierarhilor – pentru cazul în care confesiunile din care provin ei există succesiunea apostolică si se săvîrseste exact ritualul Hirotoniei – este posibilă primirea lor (a ierarhilor, n.n.) prin Mirungere sau Pocăintă. Acestor persoane li se păstrează aceeasi treaptă ierarhică în care se aflau inainte de revenirea lor la trupul Bisericii celei adevărate.

 

După cum putem vedea si în „Pidalion”, doi schismatici Zonie si Saturmin au fost primti în Biserica mama, păstrîndu-si rangul lor de episcopi: „Să stitii că pe fratii nostri Zonie si Saturnin care au fost schismatici i-am primit în scaunele lor episcopale” (Sfîntul Vasile cel Mare, I Epistolă canonică).

 

Este foarte important în istoria Bisericii universale de cunoscut faptul că în paralel cu diversele Biserici locale existau si există diferite practici de a primi pe eterodocşi, dar aceasta n-au fost niciodată motiv pentru dispute între ele. Astfel, Sinodul din Cartagina hotărăste următoarele: „în legătură cu aceasta (primirea ereticior) fiecare dintre noi trebuie să spună ceea ce gîndeste, dar nimeni nu trebuie să judece pe altul si să respingă unitatea (euharistică) cu cei care gîndesc altfel.”

 

Bazîndu-se pe hotărîrea Sinodului IV Ecumenic aproape toate Bisericile locale primesc pe monofiziti prin Mirungere; Biserica Ortodoxă a Georgiei, prin hotarîrea unui Sinod local de la Ruis-Urbnisi (anul 1103) practică deja de nouă veacuri primirea monofizitilor prin rebotezare.

 

Faptul că în afara Bisericii se pot săvîrsi doar formele exterioare ale Tainelor se confirmă prin aceea că în diferitele Biserici locale există mai multe practici de primire a eterodocşilor, dar aceasta niciodată n-a stîrnit controverse; pentru că dacă într-o Biserică locală se primesc ereticii prin rebotezare în timp ce intr-alta aceeasi sunt primiti prin Mirungere sau Pocăintă, este clar că pe aceste persoane ambele Biserici locale le consideră nebotezate. În prima situatie, Biserica foloseste o practică mai aspră (acrivie), iar în cea de a doua, o altă Biserică locală uzează de iconomie (nerepetînd asupra persoanei primite forma exterioara a Tainei) si, săvîrsind în mod real si deplin cu puterea harului mîntuitor Taina Mirungerii sau Pocăintei, realizează în fapt plinirea Botezului săvîrsit inainte de primirea în Biserica adevărată doar sub aspectul său exterior.

 

Concluzii:

 

Din această prezentare istorică reies următoarele:

 

– Dacă în grupările eterodoxe aspectul Tainelor săvărsite ar fi mai mult decît cel exterior, atunci Bisericile Ortodoxe locale n-ar fi atît de riguroase privind primirea eterodocşilor la dreapta credintă;

 

– În afara granitelor Bisericii Ortodoxe există numai forma exterioară a tainelor, golită de harul divin cel de viată fàcător si mîntuitor. Aceste forme exterioare primesc continutul harului doar după revenirea persoanelor la Biserica  mamă.

 

 

C.  Consideratii de drept canonic

 

Canonul apostolic 46

Episcopul ori presbiterul dacă va admite botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce părtăsie are Hristos cu Veliar; iar ce parte are credinciosul cu necredinciosul.

După învătătura Bisericii oricare eretic este în afară de Biserică, iar afară de Biserică nu poate fi adevărat botez creştin nici adevărată jertfă euharistică, precum nici o altă adevărată sfîntă taină. Această învătătură a Bisericii se expune de canonul apostolic prezent cu referire la Sfînta Scriptură, care nu permite nici un fel de comuniune între cel ce mărturiseste credinta ortodoxă si cele ce învată împotriva credintei ortodoxe după cum citim si în Constitutiunile Apostolice (IV, 15) si tot astfel învată si părintii si învătătorii bisericeşti începînd de la întemeierea Bisericii. Prin urmare ereticii nu au botez adevărat sau altă functiune preotească adevărată si episcopul sau prezbiterul ortodox care recunoaste de corect botezul săvîrsit de preoti eretici sau altă functiune preotească, acel episcop sau prezbiter, după canonul acesta, este a se caterisii din tagma preotească, deoarece prin aceasta arată, sau că nu cunoaste esenta credintei sale, sau că însusi înclină spre eres si cert este că în ambele cazuri este nevrednic de chemarea preotească.

 

D.  Consideratii dogmatice

 

Una din dogmele centrale ale Bisericii este unitatea acesteia. Temelia acestei unităti este regasită în al IX-lea paragraf al simbolului de credintă: „Cred întru una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică”.

 

Această dogmă se bazează si pe cuvintele scripturistice: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Din aceste cuvinte reiese clar că Iisus Hristos întemeiază o singură Biserică si de aceea o aminteste la singular. Sfîntul Apostol Pavel vorbeste astfel despre Mîntuitorul Iisus Hristos: „El este capul trupului, al Bisericii.” (I Col. 1,18), „Care (Biserica) este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate întru toti” (Efeseni 1,23) si iarăsi:

„Caci nimeni vreodată nu si-a urît trupul său, ci fiecare îl hrăneste si îl incălzeşte, precum si .Hristos Biserica.” (Efeseni 5,29).

Granitele Bisericii lui Hristos sunt caracterizate prin două conditii esentiale:

a.    credinta adevărată; b. unitatea euharistică (liturgică,).

Sfîntul Maxim Mărturisitorul vorbeste astfel despre dreapta credintă

„Mîntuitorul si-a numit Biserica Sa sobornicească, dreptmăritoare.”

Despre unitatea euharistică, Sfîntul Ciprian al Cartaginei scrie următoarele:

„Trebuie să stii că episcopul este în Biserică si Biserica în episcop, iar cel care nu este în comuniune (euharistică) cu episcopul, acela nici nu este în Biserică si se însală cei care nu sunt împăcati cu ierarhia instituită de Dumnezeu avînd nădejdea să-si găsească unitatea (liturgică) pierdută, aflînd-o la cei rătăciti. Cînd de fapt Biserica este una, sobornicească si nedespărţibilă si peste toate unită si întărită prin comuniunea (euharistică) a ierarhilor.”

 

De aici rezultă dar că unitatea de credintă si liturgică a episcopilor formează Biserica adevărată a lui Hristos.

 

Prin Sfînta Impărtăsanie, fiecare om se uneste cu trupul mistic al lui Hristos iar această unire constituie Biserica lui Hristos al cărei cap este Mîntuitorul Însusi („Ca o pîine, un trup suntem cei multi, caci toti ne impărtăsim dintr-o pîine.” – I Cor. 10,17; „Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui si din oasele Lui” – Efeseni 5,30).

 

Despre unitatea Bisericii ca trăsătură fundamentală a acesteia, vorbesc toti Sfintii Părinti. Sfîntul loan Gură de Aur scrie următoarele: ” (…) astfel, cum ne învată Scriptura si Sfintii Părinti, Biserica adevărată a lui Hristos este una singură din care în diferite timpuri s-au despărtit diverse adunări eretice si grupuri schismatice.”

 

În acelaşi timp, dogma ortodoxă despre Biserică ne invată că Biserica lui Hristos este singurul loc unde lucrează harul sfintitor si mîntuitor, adică unde sunt valabile cele Sapte Taine ale Bisericii. Biserica este trupul mistic al lui Hristos si numai în ea se poate plini îndumnezeirea omului.

 

Sfîntul Antonie cel Mare spunea următoarele cuvinte: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu.” Pentru aceasta Mîntuitorul a intemeiat Biserica Sa în care începînd cu ziua Cinzecimii lucrează Duhul Sfînt si se săvîrsesc Sfintele Taine.

 

Vrăjmaşul omenirii din ziua infiintării Bisericii a început lupta împotriva ei prin învătături gresite si prin sciziunea Bisericii. Înca din perioada apostolică au apărut primele erezii care prin răspîndirea invătăturilor gresite si înselare luptau impotriva Bisericii dreptmăritoare. Despre ei, Sfîntul Apostol si Evanghelist Ioan spune: „Iar acum multi antihristi s-au arătat; de aici cunoastem noi că este ceasul de pe urmă. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, caci de ar fi fost de ai nostri, ar fi rămas cu noi, ci ca să ne arate că nu sunt toti de ai nostri, de aceea au iesit.” (I loan 2,18-19).

 

Sfîntul Apostol Pavel anatematizează pe toti ereticii din toate timpurile:

„Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decît aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! Precum v-am spus mai inainte si acum vă spun iarăsi: Dacă vă propovăduieste cineva altceva decît ati primit – să fie anatema!”

 

Pe eretici si adunările lor îi anatematizează si sinoadele ecumenice. Sfintii Părinti demascau si înfierau aceste invătături gresite, ucigătoare de suflet iar pe cei care le imbrătisau îi numeau urîtori de Hristos si antihristi.

 

La fel de vinovati sunt si schismatici al căror păcat, după cum scrie Sfîntul Ciprian al Cartaginei „nu se spală nici cu mucenicie, dacă bineinteles dacă nu s-au pocăit si nu s-au întors la Biserica mamă.

 

Concluzii:

 

Din perspectivă dogmatică reies următoarele:

 

– Biserica adevărată este una singură. Membrii ei sunt toti cei ce mărturisesc invătătura ei si participă la viata Bisericii prin comuniunea euharistică.

 

– Biserica este singurul loc al mîntuirii în care se realizează îndumnezeirea omului si unde se infăptuieste unitatea cu trupul mistic al Mîntuitorului.

 

– Toti ereticii si schismaticii se află afară de granitele Bisericii si sunt lipsiti prin aceasta de harul mîntuitor al Sfîntului Duh pe care îl primesc credinciosii prin Sfintele Taine.

 

E.   Consideratii de teologie mistică

 

V.    Lossky scrie următoarele: « Din cuvintele Sfintei Scripturi „Căci încă nu era dat Duhul, pentru că lisus încă nu fusese preaslăvit” (loan 7,39) se vede clar că lucrarea Sfîntului Duh înainte de înfiintarea Bisericii si în afara Bisericii nu se face asa cum se întîmplă în cadrul Bisericii după Cinzecime. Mîntuitorul spune „iar cînd va veni Acela, Duhul Adevărului (…) Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu va lua si vă va veşti. Toate cîte are Tatăl ale Mele sunt; de aceea am zis că din al Meu ia si vă vesteste vouă.” (loan 16, 14-15). Dumnezeirea comună a Tatălui si Fiului se dăruiesăte în Biserică prin Duhul Sfînt credinciosilor iar prin aceasta ei se fac părtasi dumnezeirii. Duhul Sfînt dăruieste credinciosilor focul dumnezeiesc – harul necreat, prin aceasta ei devenind mădulare ale aceluiasi trup -cel al lui Hristos. Trebuie neapărat să purtăm numele Fiului (al lui Iisus Hristos) si să fim mădulare ale trupului Lui (adică ale Bisericii) ca să primim Duhul Sfînt »

 

Sfântul Irineu de Lungdunum (Lyon) scrie: „Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfînt; iar unde este Duhul Sfînt acolo este Biserica si tot harul, iar Duhul Sfînt este Adevărul. Harul mîntuitor al Sfîntului Duh lucrează în Tainele Bisericii, adică exclusiv în Biserică, aceasta avînd granite canonice bine delimitate, vizibile.

 

Prin Botez omul devine mădular al trupului mistic al lui Hristos, adică membru al Bisericii. De aici reiese clar că Botezul (la fel si celelalte Taine bisericeşti) nu pot să existe independent de Biserică (adică în afara granitelor acesteia).

Dincolo de graniţele Bisericii lui Hristos, adică la eterodocşi, „Tainele” săvîrsite de aceştia nu pot să unească în mod real pe primitori cu Biserica lui Hristos cea adevărată (ortodoxă).

Este cu neputintă ca prin Botezul săvîrsit la romano-catolici, monofiziti sau protestanti, omul să devină ortodox, adică membru al unei singure adevărate Biserici a lui Hristos. La fel este cu neputintă ca prin Hirotonia săvîrsită dincolo de granitele Bisericii, omul să primească harul preotiei.

 

 

F.   Sfintii Părinti despre Biserică

 

Toate cele spuse mai sus au fost din totdeauna sustinute de către Sfintii Părinti.

 

Sfîntul Ciprian al Cartaginei:

 

În afara Bisericii nu există mîntuire: casa lui Dumnezeu este una singură si este cu neputintă să se mîntuiască cineva în altă parte decît în Biserică (…) oricine se depărtează de Biserică devine străin de testamentul Bisericii. Cel care strică pacea si unitatea în Hristos lucrează împotriva lui Hristos.”

 

„Episcopia este unitatea în care toti si fiecare în parte slujesc, la fel si Biserica este una.”

 

„Biserica sobornicească este una singură sí nedespărtită; de aici unitatea ierarhior.”

 

Sfîntul Irineu de Lungdunum (Lyon):

 

„Cei care se depărtează de la Biserică(…) ei se pedepsesc pe sine insisi, tocmai despre ei spune Sfîntul Apostol Pavel că după prima si a doua mustrare, indepărtează-te de la ei.”

 

„Unde este Biserica acolo este si Duhul Sfînt. De aceea cei care nu au părtăsie cu ea nu au parte nici de trupul lui Hristos din care izvorăste apa vietii.”

 

Fericitul Teodorit:

 

„Unul singur este trupul plămădit din mai multe mădulare. Trupul unic al Bisericii după spusa Apostolului este al lui Hristos întrucît capul acestui trup este Hristos Însusi.”

 

 

Sfîntul Chiril al Ierusalimului:

 

„Mărturisirea  credintei ne învată despre una, sfîntă, sobornicească  si apostolească Biserică  pentru ca să te păzeşti de stricăciunea adunărilor eretice si  să fi totdeauna îin sfînta sobornicească Biserică.”

 

Cuviosul Teodor Studitul:

 

„Din timpurile apostolice si  pînă acum în Biserică au pătruns mal multe erezii (…). Dar Biserica a rămas neîmpărtită  si neclintită si asa va rămîne în vecii vecilor desi făcătorii de stricăciune s-au smuls din ea.”

 

„Mărturisesc in fata  lui Dumnezeu si a norodului: ei (ereticii, nn) singuri s-au rupt de trupul lui  Hristos -Biserica-    ale cărei chei sunt credinta si pe care n-au înghiţit-o pînă  acum si nici nu o vor face în veci portile iadului, adică gurile ereticilor.”

 

 

Concluzii:

 

Din toate cele spuse mai sus, Comisia Teologică a Patriarhiei Georgiei a stabilit că la începutul secolului XX, în cercul teologilor modernisti s-au formulat următoarele învătături  eretice:

 

– Valabilitatea Sfintelor Taine si în afara graniţelor canonice ale Bisericii lui Hristos celei adevărate.

 

– Aşa zisa „Teorie a ramificaţiilor”.

 

Toate aceste învătături contrazic radical eclesiologia ortodoxă  si sunt absolut inacceptabile pentru ortodoxie.

 

G.  Comisia noastră condamnă categoric ereziile amintite mai sus.

 

Iar  în ceea ce priveste primirea ereticilor si a schismaticilor in Biserica Ortodoxă procedura recomandată se bazează pe principiului iconomiei si nicidecum nu înseamnă că într-o oarecare grupare din afara Bisericii lucrează harul Sfîntului Duh – al Botezului, al Mirungerii sau al Hirotoniei.

 

Detinătoarea harului este exclusiv una, sfîntă, sobornicească si apostolească Biserică Ortodoxă. Amin.


Notă:

 

1.    Ereticii sunt cei care mărturisesc învătătură gresită si în acelaşi timp nu sunt în legătură euharistică cu Biserica dreptmăritoare.

2.    Schismaticii sunt cei care n-au învătătură gresită dar nu sunt în legătură euharistică cu Biserica. (se despart pe motive secundare de ritual)

I.    Fără Sfântul Botez Ortodox nu ne mântuim

Scrisoarea adresata de Sfantul Ignatie Briancianinov unei femei, care nu accepta ca sunt „multi chemati si putini alesi” si ca alesii sunt tocmai adevaratii ortodocşi.

Cititi textul urmator cu atentie … sunt raspunsuri convingatoare pentru multe intrebari pe care le aveam si eu.

CONTINUTUL SCRISORII

Ce spectacol vrednic de plans si de plans in hohote: creştini care nu stiu in ce consta propriu-zis creştinismul! Privirea noastra intalneste acest spectacol neincetat; rareori vedem cate o exceptie, rareori putem intalni, in numeroasa gloata a celor ce se numesc creştini, unul care e creştin nu doar cu numele, ci si de fapt. Intrebarea: „De ce sa nu se mantuie paganii, mahomedanii si asa numitii eretici?” a devenit o intrebare obisnuita astazi. „Printre ei se gasesc oameni cat se poate de buni. A-i pierde pe aceşti oameni buni ar fi contrar milei lui Dumnezeu!… Mai mult, aceasta e contrar chiar ratiunii umane sanatoase! Doar ereticii sunt si ei creştini. Sa te socoti mantuit iar pe membrii altor credinte – pierduti, este o nebunie, este o trufie fara margini!

Creştinilor! Voi vorbiti despre mantuire, dar habar nu aveti ce este mantuirea, de ce au nevoie oamenii de mantuire si, in sfarsit, nu-L cunoasteti pe Hristos – singurul mijloc al mantuirii noastre! Iata adevarata invatatura despre acest obiect, invatatura Sfintei, Universalei Biserici: mantuirea consta in reştituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor. Tot neamul omenesc e o categorie de fiinte pierdute. Pieirea este domeniul tuturor oamenilor, atat a celor virtuosi, cat si a raufacatorilor.

Ne zamislim in faradelegi, ne nastem in pacat. „Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zice sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat. Coborau in iad, dupa sfarsirea pribegiei pamanteşti, nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului TestamentLa atata se limiteaza puterea faptelor bune omeneştiAcesta e pretul virtutilor firii noastre cazute! Ca sa se refaca comuniunea omului cu Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, ca omul sa obtina mantuirea era necesara rascumpararea. Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta dar marginita si creata – ci a fost savarsita de insusi nemarginitul Dumnezeu.

Pedepsele – partea neamului omenesc, au fost inlocuite cu pedeapsa luata de El; lipsa meritelor omeneşti a fost inlocuita de vrednicia Lui infinita. Toate faptele bune omeneşti neputincioase, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: „Ce sa facem ca sa facem lucrurile lui Dumnezeu„, Domnul le-a raspuns: „acesta este lucrul lui Dumnezeu, sa credeti in Cel pe Care L-a trimis El„, dar un singur lucru bun ne e necesar intru mantuire: credinta; credinta ca lucrare. Prin credinta, numai prin credinta, putem intra in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocirea Tainelor pe care ni le-a daruit El. In desert dar, si cu pacat cugetati si ziceti ca oamenii buni dintre pagani si mahomedani se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu!… Nu!… Biserica a recunoscut intotdeauna ca exista un singur mijloc de mantuire: Rascumparatorul! Ea a recunoscut ca cele mai mari virtuti ale firii cazute pogoara in iad. Daca dreptii adevaratei Biserici si facatorii de minuni care credeau in Rascumparatorul ce urma sa vina pogorau in iad, cum va inchipuiti ca paganii si mahomedanii care nu au cunoscut si nu au crezut in Rascumparator vor capata mantuirea numai pentru ca ei vi se par dumneavoastra draguti si buni, cand mantuirea nu se obtine decat printr-un singur, va repet, un singur mijloc si acesta este credinta in Rascumparator!

Creştini! Cunoasteti pe Hristos! Intelegeti ca voi nu-L cunoasteti, ca va lepadati de El socotind mantuirea posibila fara El, pentru niscaiva fapte bune! Cel care socoate o mantuire posibila fara credinta in Hristos este renegat de Hristos si, poate din neştiinta, cade in pacatul greu al hulirii de Dumnezeu. „Caci cugetam” – zice Sfantul Apostol Pavel – „ca omul se adevereste prin credinta fara faptele legii. Caci adevarul lui Dumnezeu prin credinta lui Iisus Hristos in toate si asupra tuturor credinciosilor este: fara deosebire. Toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu: suntem insa iertati in dar, prin harul Lui, cu izbavirea intru Hristos Iisus„. Veti replica poate: „Sfantul Apostol Iacov cere neaparat fapte bune. El invata ca credinta fara fapte e moarta„. Cercetati ce cere Sfantul Apostol Iacov si o sa vedeti ca el cere, ca si toti insuflatii de Dumnezeu scriitori ai Sfintei Scripturi, fapte de credinta, iar nu faptele bune ale firii noastre cazute. El cere credinta vie, invederata de faptele omului nou, si nu faptele bune ale firii noastre cazute!

El da drept exemplu fapta patriarhului Avraam, fapta in care s-a invederat credinta dreptului: iar fapta aceea consta in a aduce jertfa lui Dumnezeu pe fiul sau unul nascut. Sa-ti injunghii fiul spre jertfire nu e deloc o fapta buna dupa firea omeneascae o fapta buna ca implinire a poruncii lui Dumnezeu, ca fapta de credinta.

Adanciti-va in cercetarea Noului Testament si in general a intregii Sfintei Scripturi: veti gasi ca se cere implinirea poruncilor lui Dumnezeu, ca numai aceasta implinire este numita fapta, ca numai prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu credinta in Dumnezeu se face vie, ca una ce e lucratoare; fara aceasta e moarta, lipsita fiind de orice miscare. Si dimpotriva, veti gasi ca pornirile bune ale inimii sunt interzise, lepadate! Dar tocmai dragalasele acestea de fapte bune va si plac la pagani si mahomedani! Pentru ele, macar de-ar fi si cu renegarea lui Hristos, dumneavoastra vreti sa le acordati mantuirea. Ciudata e judecata dumneavoastra despre ratiunea sanatoasa. De unde, cu ce drept o gasiti, o descoperiti in dumneavoastra? Daca sunteti creştini trebuie sa aveti notiuni creştine cu privire la acest obiect si nu altele, dupa capul dumneavoastra sau agatate cine stie de pe unde!

Evanghelia ne invata ca prin cadere noi ne-am agonisit o ratiune pervertita, ca ratiunea firii noastre cazute, oricat de valoroasa ar fi prin natura, oricat de ascutita ar fi prin invatatura lumeasca, isi pastreaza caracterul capatat prin caderea in pacat, continua sa ramana o ratiune pervertita. Trebuie sa o lepezi, sa te dai pe mana calauzitoare a credintei si, sub aceasta conducere, la timpul sau, dupa o insemnata nevointa intru evlavie, Dumnezeu daruieste robului Sau credincios ratiunea Adevarului sau Judecata Duhovniceasca. Aceasta ratiune poate si trebuie sa fie recunoscuta a fi ratiune sanatoasa; ea este credinta capatata din cercetarea lucrurilor, asa de stralucit descrisa de Sfantul Apostol Pavel in al patrulea capitol al epistolei sale catre evrei.Temelia judecatii duhovniceşti este Dumnezeu. Pe piatra aceasta neclintita se nalta ea, si intru aceasta nu se clatina si nu cade. Ceea ce numiti dumneavoastra ratiune sanatoasa noi, creştinii, cunoastem ca este o ratiune atat de bolnavicioasa, atat de intunecata si ratacita, incat vindecarea ei nu poate avea loc decat prin retezarea cu palosul credintei a tuturor stiintelor si cunostintelor care o compun, si prin lepadarea lor. Daca insa vom socoti ratiunea ca sanatoasa, considerand-o astfel pe baza a ceva necunoscut, sovaielnic, nedeterminat, mereu schimbator, atunci ea, ca „sanatoasa”, va renega neaparat pe Hristos. Acest lucru e dovedit experimental. Ce zice judecata dumneavoastra, ratiunea dumneavoastra sanatoasa? Ca a recunoaste pieirea unor oameni buni, care nu cred in Hristos este un fapt potrivnic ratiunii dumneavoastra sanatoase! Si nu doar atat! Ci ca o asemenea pieire a oamenilor virtuosi e potrivnica milosteniei unei Fiinte atat de atotbune ca Dumnezeu. Ati avut cumva o revelatie de sus asupra acestui obiect, asupra a ceea ce e contrar si nu e contrar milosteniei lui Dumnezeu? Nu! Insa ratiunea dumneavoastra sanatoasa va spune asta! Ah, ratiunea dumneavoastra sanatoasa! Atunci, cu ratiunea dumneavoastra sanatoasa, de unde ati scos ca puteti intelege, cu patrunderea omeneasca limitata, ce este si ce nu este contrar milosteniei lui Dumnezeu?

Ingaduiti-mi sa va expun gandul nostru. Evanghelia, altfel spus invatatura lui Hristos, sau Sfanta Scriptura sau Sfanta Biserica Universala ne-a descoperit tot ce poate sti omul despre mila lui Dumnezeu, ce intrece orice cugetare, ce este mai presus de orice capacitate omeneasca de patrundere, ramanand inaccesibila pentru intelegerea oamenilor. Desarta e ratacirea mintii omeneşti cand cauta sa-L patrunda pe nepatrunsul Dumnezeu! Cand cauta sa explice inexplicabilul, sa-L supuna consideratiilor sale… pe cine? Pe Dumnezeu! O asemenea intreprindere e o intreprindere satanica!… Tu, care te numeşti creştin si nu ai habar de invatatura lui Hristos! Daca din aceasta invatatura harismatica, cereasca, nu ai invatat ca Dumnezeu este incomprehensibil, du-te la scoala si trage cu urechea sa auzi ce invata copiii! Lor profesorii de matematica le explica, in teoria infinitului, ca infinitul, ca marime nedeterminata, nu se supune acelor legi carora li se supun marimile determinate – numerele, ca rezultatele operatiilor cu el pot fi total opuse operatiilor cu numerele. Iar tu vrei sa determini legile actiunii milei lui Dumnezeu si zici: asta e conform cu El – asta ii repugna! E conform sau nu e conform cu ratiunea ta! Cu notiunile si cu simturile tale! Urmeaza din aceasta ca Dumnezeu e obligat sa inteleaga si sa simta cum intelegi si simti tu? Dar tocmai asta si pretinzi tu de la Dumnezeu! Iata cea mai nesabuita si mai trufasa intreprindere! Nu invinui dar judecatile Bisericii de lipsa de bun simt si de smerenie: asta e lipsa ta! Ea, Sfanta Biserica, nu face decat sa urmeze neabatut invataturii lui Dumnezeu despre lucrarile lui Dumnezeu, cele descoperite ei de catre Dumnezeu insusi!

Copiii ei adevarati merg dupa ea cu supunere, luminandu-se cu credinta, calcand in picioare ratiunea trufita ce se rascoala asupra lui Dumnezeu! Credem ca putem sti despre Dumnezeu numai ceea ce Dumnezeu a binevoit sa ne descopere! Daca ar exista un alt drum catre cunoasterea de Dumnezeu, un drum pe care l-ar putea deschide mintea, cu propriile ei sfortari, nu ne-ar fi fost data descoperirea dumnezeiasca. Ea ne-a fost data insa pentru ca ne este strict necesara. Desarte sunt dar si mincinoase propriile autocugetari si ratacirile mintii omeneşti. Dumneavoastra ziceti: „ereticii sunt aceiasi creştini ca si noi”. De unde ati scos una ca asta? Doar poate vreunul care se numeste creştin si nu stie nimic despre Hristos, datorita nemarginitei sale ignorante se va arata de acord sa se recunoasca tot atat de creştin ca si ereticii, fara sa deosebeasca sfanta credinta creştina de puii blestemului, de ereziile hulitoare de Dumnezeu. Altfel judeca cu privire la aceasta adevaratii creştini! Numeroasele soboare de sfinti au primit cununa muceniciei, au ales mai degraba cele mai crancene si indelungi chinuri, inchisoarea, exilul decat sa-si dea acordul la partasia cu ereticii in invatatura lor hulitoare de Dumnezeu.

Biserica Universala a recunoscut intotdeauna erezia ca un pacat de moarte, a recunoscut intotdeauna ca omul molipsit de boala groaznica a ereziei e mort sufleteste, strain de har si de mântuire, fiind în comuniune cu diavolul si cu pieirea lui. Erezia e mai degraba un pacat diavolesc decât omenesc; ea este fiica diavolului, născocirea lui, e o nelegiuire apropiata de închinarea la idoli. Parintii numesc adesea închinarea la idoli nelegiuire, iar erezia – rea credinta; în închinarea la idoli diavolul îsi ia siesi partea dumnezeiasca de la oamenii orbiti, iar prin erezie el îi face pe aceşti oameni orbiti partasi ai pacatului sau de capatâi: hula de Dumnezeu. Cine va citi cu atentie „Faptele apostolilor” se va convinge usor de caracterul pe de-a-ntregul satanic al ereticilor. El va vedea îngrozitoarea lor fatarnicie, trufia nemasurata, va vedea un comportament alcatuit din minciuna neîntrerupta, va vedea cât sunt de robiti celor mai diferite si josnice patimi …. Cu deosebire se remarca la ei ura neîmpacata catre fiii adevaratei Biserici ….

Erezia se conjuga cu încrâncenarea inimii, cu o groaznica întunecare si stricare a mintii, erezia se mentine cu încapatânare în sufletul molipsit de ea si cât de trudnica este vindecarea omului de aceasta infirmitate! Orice erezie contine întrînsa hula împotriva Duhului Sfânt: fie huleste o dogma a Duhului Sfânt, fie o lucrare a Duhului Sfânt, dar neaparat huleste Duhul Sfânt. Esenta oricarei erezii este hulirea de Dumnezeu. Sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului, care a pecetluit cu propriul sau sânge marturisirea adevaratei credinte, a pronuntat hotarârea soborului local al Constantinopolului asupra ereziarhului Eutihie în urmatoarele cuvinte:

Eutihie, pâna acum iereu, arhimandrit, fiind întrutotul prins si vadit ca partas al ratacirilor lui Valentin si Apolinarie, atât prin faptele lui trecute cât si prin explicatiile date aici, fiind dar dovedit de urmarea încapatânata a hulirii de Dumnezeu a acelora, nici macar n-a luat în seama sfaturile noastre si povetele catre primirea învataturii sanatoase. Si, de aceea, plângând si suspinând pentru pieirea lui definitiva, declaram în numele Domnului nostru Iisus Hristos ca el a cazut în hulire de Dumnezeu, ca e deposedat de orice cin preotesc, de partasia cu noi si de conducerea asupra manastirii sale, dând tuturor de stire ca de acum încolo, cine va sta la sfat cu el sau îl va vizita, va cadea el însusi sub afurisenie.

Aceasta hotarâre e un mic exemplu al parerii obsteşti a Bisericii Universale asupra ereticilor; aceasta hotarâre e recunoscuta de întreaga Biserica si confirmata de Sinodul Ecumenic de la Calcedon. Erezia lui Eutihie consta în aceea ca el nu marturisea în Hristos, dupa întrupare, cele doua naturi, cum marturiseste Biserica, ci admitea numai o singura natura, natura dumnezeiasca. Veti spune: numai atât!… Amuzant prin ignoranta, si demn de plâns prin caracter si urmari, este raspunsul unei persoane inveştite cu puterea acestei lumi catre sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, despre erezia ariana. Aceasta suspusa fata sfatuia pe patriarh sa pastreze pacea, sa nu porneasca dezbinarea, atât de potrivnica duhului creştinismului, pentru câteva cuvinte, zice el, caci el nu gaseste nimic vrednic de osânda în învatatura lui Arie -care difera întrucâtva în stilul de formulare a cuvintelor si atâta tot! Aceste diferente de formulare a cuvintelor, observa istoricul Fleury, în care chipurile nu e nimic de osândit, nu fac altceva decât ca neaga Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – nu mai mult!

Naruiesc asadar toata credinta creştina – si atâta tot! Remarcabil: toate vechile erezii, sub diversele lor masti schimbatoare tindeau catre un acelasi scop: negau Dumnezeirea Cuvântului si deformau dogma întruparii. Cele mai noi nazuiesc mai degraba sa nege lucrarile Sfântului Duh. Cu hule ei negau Dumnezeiasca Liturghie, toate Tainele, tot, toate aspectele în care Biserica recunostea lucrarea Sfântului Duh. Ei le numeau pe acestea reglementari omeneşti – si înca mai nerusinat: superstitii, ratacire!

Desigur dumneavoastra nu vedeti în erezie nici tâlharie nici hotie! Poate nici nu o socotiti un pacat? E renegat Fiul Iui Dumnezeu, e renegat si hulit Duhul Sfânt – nu mai mult! Cel care a primit si se tine de o învatatură hulitoare de Dumnezeu, cel care huleste pe Dumnezeu cu gura, acesta nu tâlhareste, nu fura, face chiar faptele bune ale firii cazute – ce om minunat! Cum ar putea Dumnezeu sa-i refuze mântuirea?!… Toata cauza ultimei dumneavoastra nedumeriri, ca si a tuturor celorlalte, consta în adânca necunoastere a creştinismului ! Sa nu credeti ca o asemenea necunoastere e un defect lipsit de importanta! Nu! Urmarile lui sunt nimicitoare, mai ales astazi, când în societate umbla nenumarate carti cu titluri creştine si continut satanic. Prin ignorarea adevaratei învataturi creştine, sunteti întrutotul expus sa primiti un gând mincinos, fals, amagitor, hulitor de Dumnezeu, drept gând adevarat, sa vi-1 însusiti si, odata cu el, sa va însusiti si pieirea vesnica. Hulitorul de Dumnezeu nu se va mântui ! Iar nedumeririle dumneavoastra sunt tot atâtea semne de întrebare asupra posibilitatilor dumneavoastra de mântuire.

Esenta nedumeririlor acestora este lepadarea de Hristos! Nu va jucati cu mântuirea, nu va jucati! Caci altfel veti plânge vesnic. Apucati-va de lectura Noului Testament si Sfintilor Parinti ai Bisericii ortodoxe (…) studiati în scrierile Sfintilor Parinti, cum trebuie înteleasa corect Scriptura, ce vietuire, ce gânduri si ce simtaminte se cuvine sa aiba un creştin. Studiati din Scripturi si din credinta vie pe Hristos si creştinismul. Mai înainte sa bata ceasul, ceasul de spaima în care va trebui sa va prezentati la judecata în fata lui Dumnezeu, agonisiti-va îndreptatirea (achitarea) data de Dumnezeu fiilor oamenilor prin intermediul Creştinismului.

Citiți și: Copiii și slugile lui Dumnezeu.

Am pus cândva aici scrisoarea Sfântului Ignatie Briancianinov despre mântuirea ereticilor. Am găsit acum această excelentă adăugire la acea scrisoare:

Odată a venit la el un turc ce i-a spus că stăpânul său, care era cadiu, adică judecător, voia să vorbească cu el. Părintele Ieronim s-a temut ca nu cumva acest lucru sa fie pricină de ispită, așa că s-a dus la cadiu cu strângere de inimă, dar acesta l-a primit cu mult respect și a început să-i vorbească deschis:

— Părinte, eu sunt judecător musulman. Zece la sută din banii pe care-i câștig îi dau săracilor, dăruiesc zestre văduvelor și am grijă de orfani. Atunci când judec, încerc să fiu drept și nu părtinesc pe nimeni, oricât de mare funcție ar avea el. Toate acestea nu sunt, oare, de ajuns pentru a câștiga paradisul despre care vorbiți voi, creștinii?

Părintele Ieronim a înțeles ca era vorba despre un om bine-intenționat și s-a hotărât să-i ofere marturia credinței sale, indiferent de consecințe. Asadar, i-a pus urmatoarele întrebări:

— Ai copii?

— Am.

— Ai oameni supuși?

— Am.

— Copiii tăi îți împlinesc voia?

— Nu totdeauna, pentru că au îndrazneală fața de mine și, uneori, una spun eu, și alta fac ei.

— Supușii tăi îți fac întotdeauna voia?

— Firește. Fac mereu ce le zic eu.

— Când vei muri, cine te va moșteni? Copiii, care nu se supun ție, sau slugile care se supun?

— Copiii mei, desigur, pentru ca ei au drept de moștenire, nu slugile.

— Același lucru se întamplă acum si cu tine. Dreptul la moștenire îl au numai copiii lui Dumnezeu. Si ca să te faci copil al lui Dumnezeu, trebuie sa te botezi și să devii creștin.

Cadiul a fost atât de impresionat de argumentele părintelui Ieronim, încăt nu a întârziat să se catehizeze și să se boteze în Hristos.

[Deși el era un supus al lui Dumnezeu, fără ‘adopția’ prin botez nu era copil al lui Dumnezeu și nu avea drept de moștenire.]

Din Patericul Secolului XX, sursă: Român Ortodox în Franța.

A.  Harul intern – mântuitor

Iconomia specială a Sfântului Duh pentru ortodocşi

Expresia „harul de la Botez”, numit şi „harul eclesial” (bisericesc), ne ajută să înţelegem o distincţie importantă în modul în care Dumnezeu Se împărtăşeşte celor din interiorul Bisericii. Astfel, Sfântul Botez este Taina prin care o persoană este încorporată în Hristos, Care este cap al Bisericii (cf. Ef. 1: 22-23)28. Prin această Taină noi îl primim pe Duhul Sfânt, începând să ne împărtăşim, ca o nouă creaţie şi „biserică umană” (cf. I Cor. 6: 19), de energiile dumnezeieşti sau harul lui Dumnezeu. Această împărtăşire specială de Duhul Sfânt nu poate fi oferită decât de Biserica Ortodoxă.

Dincolo de iconomia Sa generală în creaţie, există şi o iconomie a Duhului Sfânt în cei din Biserică. Pentru o descriere a acesteia, ne îndreptăm din nou către diferiţi sfinţi, începând cu convorbirea Sfântului Serafim de Sarov cu Motovilov:

Dar când Domnul nostru Iisus Hristos a împlinit întreaga lucrare a mântuirii, după învierea Sa, a suflat asupra Apostolilor, a restaurat suflarea de viaţă pe care o pierduse Adam, şi le-a dat lor acelaşi har al Preasfântului Duh al lui Dumnezeu de care s-a bucurat Adam. Dar asta nu a fost tot. Le-a mai spus că este mai bine pentru ei ca El să meargă la Tatăl, pentru că dacă nu S-ar duce, Duhul n-ar mai veni în lume. Dar dacă El, Hristosul, se duce la Tatăl, îl va trimite pe Acesta în lume, şi El, Mângâietorul, îi va îndruma pe ei şi pe toţi ceilalţi ce le vor urma învăţăturile întru plinătatea adevărului, şi le va aminti tot ce le-a spus El pe când era încă în lume. Ce a fost apoi făgăduit a fost har peste har (Ioan 1:16)

Apoi, în ziua Rusaliilor, El le-a trimis în mod solemn, într-un vânt puternic, Sfântul Duh, în chipul unor limbi de foc, care i-au luminat pe fiecare dintre ei, au intrat întru ei şi i-au umplut de puterea arzătoare a harului dumnezeiesc, care adia ca şi cu nişte aripi de rugăciune, lucrând cu bucurie în sufletele care se împărtăşesc de puterea şi lucrările Sale (cf. Fapte 2: 1-4). Iar acest har arzător al Sfântului Duh, care ne este dat nouă tuturor celor credincioşi în Hristos prin Taina Sfanţului Botez, este pecetluit prin Taina Mirungerii pe părţile osebite ale trupului nostru, după cum este rânduit de către Sfânta Biserică, veşnica iconomă a acestui har.24

Vladimir Lossky

scrie:

Pogorând peste ucenici [la Cincizecime] sub forma limbilor de foc, Sfântul Duh coboară în chip nevăzut asupra noilor botezaţi prin Taina Sfântului Mir. (…) Sfântul Duh lucrează în amândouă Tainele. El creează din nou firea, curăţind-o, unind-o cu Trupul lui Hristos. El împărtăşeşte, de asemenea, persoanei umane dumnezeirea, energia comună a Sfintei Treimi, adică harul. Legătura strânsă a acestor două Taine – Botezul şi Mirungerea – este cauza pentru care darul cel necreat şi îndumnezeitor pe care îl dă pogorârea Sfântului Duh membrilor Bisericii este adesea numit „harul de la Botez”. (…)

Harul de la Botez, prezenţa

Sfântului Duh în noi, inalienabilă şi personală pentru fiecare, este temelia întregii vieţii creştine.27În clasicul tom duhovnicesc Războiul nevăzut al Sfântului Nicodim Aghioritul se găseşte o afirmaţie asemănătoare:

Astfel învaţă Sfinţii Părinţi. Sfântul Diadoh este [în această privinţă] cel mai limpede dintre ei atunci când zice că înainte de Sfântul Botez dumnezeiescul har îl îndeamnă pe om din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem [prin Botez], diavolul e scos afară, iar harul intră înlăuntru (Filocalia 4: 76).26

Ceea ce s-a spus până acum – mai ales în privinţa deosebirii dintre harul din afară şi harul dinlăuntru

 ne ajută la oferirea unei explicaţii teologice privind existenţa creştinilor heterodocşi care manifestă în mod evident lucrările harului dumnezeiesc în viaţa lor. Avem nenumărate exemple de credincioşi care par în mod limpede să fi avut relaţii profunde cu Hristos, după cum o mărturisesc cuvintele şi faptele lor.29 Unii dintre cei mai faimoşi şi-au venit cu uşurinţă în sine: C.S. Lewis – un apologet creştin a cărui gândire se apropia în multe direcţii de Ortodoxie – este, pentru mulţimea de creştini de tot felul, un adevărat „erou”. Scrierile lui i-au condus pe mulţi la credinţa în Hristos. Apoi o avem pe Maica Tereza, care este cinstită de mii de oameni ca pildă de filantropie creştină.30 Să ne amintim şi de William Law, care a scris clasica şi provocatoarea lucrare despre viaţa spirituală, A Serious Call to a Devout and Holy Life [O serioasă chemare la o viaţă evlavioasă şi sfântă]. Şi nu-l putem uita nici pe cardinalul John Henry Newman, a cărui dragoste pentru Dumnezeu, ce reiese din biografia sa intelectuală, Apologia pro vita sua, este limpede dovedită. Desigur, creştinii ortodocşi nu vor întârzia să-şi exprime dezacordul faţă de multe lucruri pe care aceşti oameni le-au scris şi le-au făcut. Cu toate acestea – recunoscând în ele o evlavie, o simţire adevărată şi o dragoste de Dumnezeu – pe bună dreptate îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru vieţile şi faptele lor, Dumnezeu. Este evident că în astfel de oameni Dumnezeu a aflat inimi deschise către El. [Nota lui U.M.® Faptul că n-au ajuns la Ortodoxie însă arată că au avut o suficienţă care nu l-a lăsat pe Dumnezeu până la capăt să lucreze în ei şi că dacă ar fi ajuns la Ortodoxie ar fi căzut din această suficienţă într-o mândrie mai mare care le-ar fi adus osândă şi mai mare veşnică.]

Dar creştinii ortodocşi pot de asemenea să spună că această deschidere este în realitate primirea influenţei externe a harului lui Dumnezeu (energiile dumnezeieşti) asupra vieţii lor, ceea ce nu este acelaşi lucru cu lucrarea lăuntrică a harului eclesial ce se dă numai prin Botez. Cu alte cuvinte, se poate spune că creştinii heterodocşi, precum cei pe care i-pomenit – fiind profund motivaţi de o dragoste de Dumnezeu stârnită din lucrarea exterioară a harului dumnezeiesc – „fac din fire cele ale [cerinţele] legii, lucrând ceea ce este plăcut lui Dumnezeu”.

Totuşi, „nici unul dintre ei nu se află pe sine sub lucrarea harului prezent numai în Biserică, mai ales harul care se dă prin tainele Bisericii. N-au fost hrăniţi la masa cea de taină care conduce pe calea desăvârşirii morale”32. Desigur că, în afara Bisericii, este posibil să se ajungă la o admirabilă sporire spirituală şi morală. Dar, cu toate acestea, nu e acelaşi lucru cu participarea la viaţa plină de har a Bisericii – o vieţuire negrăit mai diferită decât se găseşte în creştinismul din afară sau de aiurea33 – şi nici nu poate fi vorba, în această viaţă, de atingerea scopului ultim al credinţei creştine: îndumnezeirea (theosis).34[Nota lui U.M.®: dar nici măcar mântuirea după cum vom vedea mai jos]

”până aici „Non Ortodocşii”

A.  Harul extern – chemător

Iconomia generală Sfântului Duh

Vestita convorbire a Sfântului Serafim din Sarov cu Nicolae Motovilov ne oferă o înţelegere mai profundă a învăţăturii ortodoxe despre har:

Totuşi aceasta [adică faptul că Duhul lui Dumnezeu nu era încă în lume, cf. In. 7: 39] nu înseamnă că Duhul lui Dumnezeu lipsea cu desăvârşire din lume, ci doar că prezenţa Sa nu era atât de vădită. Se manifesta doar exterior, şi doar semnele prezenţei Sale în lume au fost cunoscute de oameni. Astfel, de pildă, multe taine legate de mântuirea ce va veni a neamului omenesc le-au fost descoperite atât lui Adam cât şi Evei, după căderea lor. (…) Harul Duhului Sfânt lucrând exterior se reflecta şi în toţi Proorocii Vechiului Testament şi în Sfinţii Israilului. După aceea, iudeii au întemeiat şcoli prooroceşti anume, în care fiii proorocilor erau învăţaţi să deosebească semnele manifestării lui Dumnezeu sau a îngerilor, şi să distingă lucrările Duhului Sfânt de fenomenele naturale obişnuite ale vieţii pământeşti lipsite de har. Simeon, care L-a ţinut pe Dumnezeu în braţele sale, bunicii lui Hristos, Ioachim şi Ana, şi nenumăraţi alţi slujitori ai lui Dumnezeu au avut parte mereu de diferite apariţii Dumnezeieşti, descoperiri, şi au auzit voci care au fost însoţite de întâmplări minunate vădite. Cu toate că nu cu aceeaşi tărie ca la poporul lui Dumnezeu, prezenţa Duhului lui Dumnezeu a lucrat totuşi şi în păgânii care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, pentru că, chiar şi printre aceştia, Dumnezeu a găsit oameni aleşi. (…) Cu toate că filosofii păgâni au rătăcit şi în întunericul necunoaşterii lui Dumnezeu, totuşi ei au căutat adevărul, care este iubit de Dumnezeu. Din pricina acestei căutări plăcute lui Dumnezeu, ei s-au putut bucura de Duhul Domnului. Se spune că neamurile care nu-L cunosc pe Dumnezeu împlinesc din fire cerinţele legii şi fac ceea ce este plăcut Lui (cf. Romani 2: 14).22

Vedem aici o gamă variată a iconomiei Duhului în creaţie. Legat de aceasta, Sfântul Atanasie cel Mare, în Despre întruparea Cuvântului, afirmă:

Slăvite lucruri lucrează Mântuitorul printre oameni; în fiecare zi El convinge în mod nevăzut mulţimi mari de oameni, atât dintre elini cât şi din afară, făcându-i să creadă în El şi să-I primească învăţătura.20

Sfântul Ioan Cassian face afirmaţii asemănătoare în Convorbirea a ΧΙΙ-a – „Despre ocrotirea lui Dumnezeu”:

Întotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovărăşie cu libertatea voinţei noastre, pe care o ajută în toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerând şi aşteptând şi de la ea unele încercări de bunăvoinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trândav care doarme în adâncă nepăsare. Harul lui Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Tim. 2: 4), chemându-i pe toţi, până la unul, şi zicând: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi eu Vă voi odihni pe voi (Mt. 11: 28).21

Legat de versetul din Evanghelia Sfântului Ioan

Ioan 1:9. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume. 

Sfântul Ioan Gură de Aur comentează:

Dacă El luminează pe tot omul ce vine în lume, cum dar sunt atâţia oameni care nu sunt luminaţi? Căci nu toţi I-au cunoscut slava şi s-au închinat Lui. Cum deci luminează pe tot omul? El îi luminează pe atâţia câţi sunt în El. Dar dacă unii, cu rea-voinţă îşi închid ochii minţii şi nu primesc razele acelei Lumini, întunericul lor nu se ridică din natura acelei Lumini, ci din răutatea lor, care în mod voit se lipsesc de dar. Căci harul este vărsat peste toţi, nu se dă înapoi nici de la iudeu, nici de la elin, nici de la barbar, nici de la scit, nici de la cel liber, nici de la sclav, nici de la femeie, nici de la bărbat, nici de la tânăr, nici de la bătrân, ci îi cheamă pe toţi cu aceeaşi chemare, fără părtinire. Iar cei care nu se învrednicesc să se bucure de acest har, se cuvine ca numai loruşi să-şi impute orbirea; căci atunci când poarta este deschisă tuturor, neînchizându-i nimănui intrarea, cei ce vor să stăruie în rău rămân afară, pierind numai prin păcatele lor.23

Pe scurt, oricine se naşte în această lume este totodată şi un primitor al iconomiei generale a lui Dumnezeu în iconomia Sa mântuitoare. Se poate limpede vedea lucrarea lui Dumnezeu, atât în începutul mântuirii omului – luminarea generală a omului (care este, aşa cum se va arăta, deosebită de luminarea dată numai la Sfântul Botez), care face ca sufletul raţional al omului să fie făcut răspunzător în faţa lui Dumnezeu (cf. Rom. 1: 19-20) – cât şi plinătatea mântuirii acestuia: unirea cu Dumnezeu în lumina neapropiată (theosis). (Mai jos)

A.  NON-ORTODOCŞII

http://www.scribd.com/doc/47773630/Peter-Gilquist-Cum-am-devenit-ortodox-fragment-1

http://www.cartiortodoxe.ro/cartea-carte/1517-cum-am-devenit-ortodox.-o-calatorie-inspre-credinta-crestina-primara-gillquist,-peter-e..html

Citatele de mai jos sunt date din cartea lui Patrick Barnes

„NON-ORTODOCŞII”. Patrick Barnes, convertit la Ortodoxie de la Anglicanism în 1995, este hirotesit citeţ, slujind la biserica Adormirii Maicii Domnului din The Dalles, Oregon, USA (www.DormitionOrthodoxChurch.org). El conduce un popular web site „Orthodox Christian Information Center” la www.Orthodoxlnfo.com. îi puteţi scrie pe adresa patrick@orthodoxinfo.com

Acesta expune în cartea de mai sus nişte citate foarte folositoare pentru lămurirea plină de discernământ mântuirea la Ortodocşi/faptele bune şi facerea de minuni la eretici dar fără posibilitatea de a se mântui. El personal însă, datorită durerii pentru rudele sale anglicane este atins în discurs de forma cea mai subtilă de ecumenism citită de mine şi anume că „Ortodocşii sigur se mântuie, ereticii nu ştim ce se întâmplă cu ei”. Sunt convins că este sincer în afirmaţia că el nu ştie, dar Sfânta Biserică ştie foarte precis: se pot mântui doar ortodocşii, ereticii nu se pot mântui decât dacă vin la Ortodoxie iar cel mai groaznic chin din iad, mai cumplit decât al tuturor ereticilor este tot al ortodocşilor deoarece ei au avut darul Ortodoxiei şi şi-au bătut joc de el prin nelucrare după cuvântul Domnului:

Luca 12:47. Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. 

 

Luca 12:48. Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

„Non ortodocşii”:

IV.    Înfricoșata Judecată

Ca să vedem că cele spuse mai sus sunt adevărate iar nu tot o filozoofie speculativă teologic să vedem cum se va desfășura Înfricoșata Judecată, cine se va mântui și cine nu, după cum Însuși Domnul ne-a descoperit prin Sfinţii Săi:

A.  După Mineiul cel mare

Acelaşi Grigorie, în altă vreme, prin voia lui Dumnezeu, a căzut într-o îndoire de credinţă, pentru că, citind cu dinadinsul cărţile Vechiului Testament, gîndea în mintea sa că bine cred iudeii şi a fost în acel gînd multă vreme. Dar mai înainte văzătorul Vasile, cunoscînd aceasta cu duhul, l-a mustrat şi, după multă sfătuire, a cerut iarăşi de la Dumnezeu descoperire. Atunci Grigorie a văzut în vis o minunată vedenie despre înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, pentru adunarea la judecată a tot neamul omenesc; a văzut pe Hristos, Judecătorul lumii, stînd pe scaun şi avînd de-a dreapta pe toţi drepţii, iar pe păcătoşi de-a stînga, stînd şi fiind judecaţi după faptele lor. A văzut apoi şi pe toţi iudeii, care n-au crezut în Hristos, osîndiţi cu ceilalţi păgîni şi trimişi în focul gheenei. Şi, precum a văzut osîndirea păcătoşilor, aşa a văzut şi preamărirea sfinţilor, pentru care singur Grigorie a scris foarte pe larg scriere, care se află în Mineiul cel mare. Iar aici povestindu-se aceasta mai pe scurt, este vremea a sfîrşi[1].

O DESCOPERIRE A ÎNFRICOŞATEI JUDECĂŢI A LUI DUMNEZEU CU RĂSPLATA FAPTELOR[2]

Priveghind eu —istoriseşte Sf. Gvigore—în rugăciuni, în meditarea dumnezeieştilor învăţături creştine. . . într-o zi stam aşa în chilia mea, îngrijindu-mă de curăţirea păcatelor mele. Atunci, deodată, îmi veni să cuget că evreii cred bine că Avraam este cinstit, Isaac drept, Iacob sfînt, Moisi prieten plăcut lui Dumnezeu. Prin Moisi, Dumnezeu a făcut semne înfricoşate.şi foarte minunate: a

scos pe jidovi din seculara robie grea a Egiptului şi asuprirea Farao¬nului, conducîndu-i în pămîntul făgăduinţei. în pustie i-a hrănit cu mană patruzeci ani, i-a adăpat cu apă din piatră, i-a scăpat ade¬seori din primejdii… Acestea gîndind eu, mi-am zis în sine-mi: ״O cuget viclean. Ce folos poţi trage tu din aceasta? Iată ai pe purtătorul de Dumnezeu, părintele tău duhovnic Vasile. Mergi, spune-i lui acestea şi el îţi va arăta ţie cum trebuie a crede. Au nu-ţi reaminteşti că tot creştinul care nu-şi arată gîndurile lui părintelui său duhovnic, greşeşte?!“

Unele ca acestea cugetînd, m-am sculat îndată şi am plecat la prea Cuviosul, în acel timp era ziua ipodromului, adică alergare de cai. Acolo în ipodrom era adunată mai toată lumea din cetate. Eu, auzind de la Sfinţii Părinţi că cei ce privesc la acestea păcă¬tuiesc înaintea lui Dumnezeu, de multă vreme părăsisem prive¬liştea aceea. Astă dată însă, văpaia ispitei mă împinse la acea păcătoasă privelişte, să văd măcar numai prima alergare a cailor. Neputîndu-mă înfrîna, m-am lăsat biruit de ispită. După aceea am mers la prea Cuviosul Vasile. Ajungînd înaintea lui, am făcut, după obicei, metanie mare pînă la pămînt’. El mă binecuvîntă: aşa cum obişnuia, apoi privind mînios la mine, îmi zise cu asprime ״Iată, cel ce se înţelepţeşte jidoveşte! Iată cel ce învaţă Legea veche care a trecut ca umbra! Iată cel ce zice că evreii cei întu¬necaţi cred bine, cei orbi la ochii sufletelor! Iată un tîlcuitor sluţitor al Scripturilor, care laudă pe Prooroci şi de lucrurile lor cele bune se leapădă! Iată cel ce neîngrijindu-se a־şi plînge păcatele şi a cere cu lacrimi fieibinţi iertarea greşelilor, cu neînţe¬legere făcînd judecată rea zicînd că evreii cred bine! Dar, pe lîngă acestea şi dracului de la ipodrom —alergarea cailor — s-a făcut părtaş!…

Auzind eu aceste certări, îmi zisei mîhnit în sine-mi: ״Mai micule Grigore, iată a sosit ceasul în care vei auzi mustrarea gre- şalelor tale“! După aceea prea Cuviosul iarăşi începu a zice către mine: ״O, cumplită neînţelegere! Cum cineva umblînd pe căi netede, sare pe alăturea şi se împiedică!”… Auzind acestea, mă hotărîi că niciodată nu mă voi mai duce la păcătoasa prive¬lişte a ipcdrcmului. După această hotărîre, Sfîntul Părinte iarăşi zise către mine: „Ia spune-mi cum grăieşti tu că evreii cred bine? Au n-ai auzit tu pe Domnul nostru Iisus Hristos grăind în Dum¬nezeiasca Evanghelie: „Cel ce nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl Care L-a trimis pe El!“ (Ioan 5, 23) 1 Ioan 2, 23). Oare nu vezi că deşteptăciunea aceea vicleană a evreilor nu mai foloseşte la nimic? Mîntuitorul adevereşte aceasta, zicînd acelora!: „Dacă pe Mine nu Mă ştiţi, nici pe Părintele Meu nu-L ştiţi. .. (Mt. 11, 27; Ioan 1, 18) 6, 46) 10, 15).

Evreilor care s-au tot idolatrizat de la scoaterea lor din Egipt pînă la venirea Mîntuitorului, le prezice El: ״Eu am venit în Nu¬mele Tatălui Meu şi voi nu Mă- primiţi pe Mine; de va veni altul (Antihrist) în numele său- pe acela îl veţi primi… Şi în păcatele voastre veţi muri.. . Iată se lasă casa voastră pustie!” … (Ioan 5, 43; 8, 21; MT 23, 38; 12,, 34—37). Vezi cum i-a izgonit pe ei Dum¬nezeu de la Faţa Sa şi i-a risipit pe toţi în toate părţile lumii? Vezi cum numele lor se face urît tuturor oamenilor şi foarte scîrbos la toate neamurile pămîntului ? Au nu vezi cum adunarea lor a căzut în blestem ca smochinul neroditor ? Odinioară cînd Moisi era aproape să adoarmă cu părinţii săi, Dumnezeu i-a zis: „Iată, tu te vei odihni cu părinţii tăi, iar poporul acesta se va apuca să umble desfrînînd după dumnezei străini ai pămîntului aceluia în care va intra, iar pe Mine Mă va părăsi şi va călca legămîntul Meu, pe care L-am încheiat cu el! Pentru aceasta se va aprinde mînia Mea asupra lui în ziua aceea şi-i voi părăsi, îmi voi ascunde Faţa de la ei, vor fi amărîţi şi-i vor ajunge mulţime de necazuri şi greutăţi. Atunci’ Israil va zice: „Aceste necazuri nu ne-au ajuns ele oare, pentru că nu-i Domnul Dumnezeul meu în mijlocul meu? Dar Eu îmi voi ascunde Faţa Mea de la el în ziua aceea, pentru toate fărădelegile lui, pe care le-a făcut el întorcîndu-se la alti dumnezei” (2 Lege 31, 16—18).

Asemenea a zis Domnul şi către Isaac: „Arunca-voi Toiagul Meu cel mare (f) şi voi sparge Legea Mea, a casei lui Israel şi, a casei Iudeii. Cu risipire o voi risipi şi voi întoarce Faţa Mea de către dînşii”. Pentru aceasta vezi, cercetează că de la Hristos nu s-a mai sculat nici un Prooroc, precum zice David: „Lepădaţi fură şi nu vor mai sta. .. Nu voi aduna soborul lor din cei fărădelege şi văr¬sător de sînge, nici voi pomeni numele lor prin buzele Mele” (Ps. 15, 4). Această lepădare a jidovilor o adevereşte şi Sf. Ap. şi Ev. Ioan în Apocalipsa sa, cînd îi spune Domnul: „Cunosc clevetirea din partea celor ce se zic iudei, dar nu sînt, ci sînt adunătura sata¬nei, care se numesc iudei dar nu sînt, ci mint, îi voi face să vină şi să se închine picioarelor tale şi să cunoască că te-am iubit…” (Apoc. 2, 9; 3, 9; comp. Is. 49, 23—26) 60, 14) 11—22). De acum adunarea lor adevereşte: „Nu mai sînt sfinţenie împărătească, nici limbă sfîntă; ci sînt în blestem, în pierzare, adunarea satanei”. Da, că oricînd se adună şi se împreună în adunările lor sîmbăta, nu este Dumnezeu în mijlocul lor, ci satana, care se veseleşte de ei. . .”. Acestea zicîndu-mi, Sfîntul Părinte tăcu.

Eu, ascultîndu-1 cu mare luare aminte —istoriseşte Sf. Gri- gore—îi zisei: „Rogu-te, Sfinte Părinte, iartă-mă! Recunosc că am făcut această mare nebunie. Rogu-te cu ochii în lacrimi, roagă-te lui Dumnezeu să-mi arate ceva bun sufletesc, o vedenie folositoare sufletului“.

Sfîntul Părinte îmi zise: ״Domnul Dumnezeu să fie cu tine, fiul meu, cele bune şi de mare folos sufletesc. Mergi și El îţi va împlini dorinţa ta”. Bucuros•luai binecuvântare şi mă s’ :> ■z cu pace…

După aceasta am plecat la chilia mea foarte mîhnit. Ajur.g.: intrai înlăuntru, mersei la smeritul meu pat, mă culcai şi adormi puţin. Deodată fusei răpit în uimire. M-am văzut pe un cimp : – pajişte verde şi tot felul de flori frumoase. Stînd eu acolo şi vese- lindu-mă, iată veni către mine un bărbat foarte mare, îmbră.. ־ în veşminte albe ca zăpada. El ţinea un toiag de fier în mina sa Apropiindu-se de mine, mă întrebă: „Ce lucrezi aici?“ Eu ii răspun¬sei: „Eu nu ştiu cum am venit aici!“ El îmi zise: „Rugăciuni ־ Sfîntului tău Părinte Vasile te־a adus aici ca să vezi cele dor:־.־ de tine”. Eu îl întrebai: „Dar ce sînt acelea de care doresc eu El îmi răspunse: „Ai cugetat foarte greşit că evreii cred bine!. . Dar robul lui Dumnezeu, Vasile, ţi-a zis că nu crezi bine… Ai ceru: de la dînsul ca să-ţi arate ceva în vedenie, de cele sufleteşti şi iată Domnul s-a făgăduit a-ţi împlini dorinţa ta. Deci, vino după mu¬şi eu îţi voi arăta ţie una după alta şi credinţa fiecărui neam şi ce îndrăzneală are fiecare către Dumnezeu“. Acestea zicînd, mă lui de mina dreaptă şi merserăm spre răsărit…

Acolo iată un nor, de pe pămînt sub noi care ne luă din ace; cimp. Trecurăm în altă lume străină şi minunată. Acolo norul se îndepărtă de la noi. Ne aflarăm stînd intr-un cimp ca de sticlă. De acolo priveam peste toate marginile pămîntului lumii aceleia. Acolo văzurăm mari adunări de tineri, lăudînd şi slăvind pe Dum¬nezeu Cel preamărit în Sfînta Treime. După ce văzurăm vedenia aceasta minunată, am mers cu sîrguinţă mai înainte de acolo. Ajunserăm la oarecare loc pe care era un foc acoperit, dar nu ardea, ci lumina şi strălucea ca soarele. Prin mijloc se vedeau nişte tineri luminaţi umblînd, dar unde mergeau nu ştiu. Eu cugetam că acei tineri purtători de veşminte albe ar fi îngerii lui Dumnezeu care păzesc cu înţelegere Altarul Lui cel de sus. După aceasta, ne mai suirăm cu mare osteneală pe alt deal foarte înalt. De acolo căutînd spre răsărit, văzurăm sub noi alt cimp înfrumuseţat cu aur, stră¬lucind aşa de plăcut, incit multă dulceaţă pica în inima mea. Privând mai departe spre răsărit, iată văzurăm o cetate foarte luminată din acea înfricoşată vedere, îmi ieşii din minte mai multe ceasuri. O vedeam curat stînd pe vîrful dealului aceluia. Apoi suirăm mai departe şi stînd, priveam la acele locuri minunate. Acolo văzurăm o altă cetate foarte mare, înfricoşată şi luminată. Ea era ca rotun¬jimea cerului şi în lung şi în lat. Construirea ei nu era de var sau de marmură, nici de lemn, nici de lucruri putrezitoare, ci era de aur şi slobozea raze ca curcubeul cerului. Frumuseţea zidirii acelei cetăţi nu poate a o spune limba omenească cu de-amănuntul. înăl¬ţimea ei era ca de trei sute de coţi. în zidurile ei erau douăsprezece porţi tari întocmite şi încuiate. Fiecare poartă era tot intr-un chip, cu faţa din cîte o piatră scumpă care dădea nişte străluciri foarte înfricoşate. De vreme ce numai pe dinafară erau unele ca acestea, dar cele din lăuntru în ce chip vor fi, mintea se înfricoşează a le spune, pentru că trup şi sînge împărăţia cerului a o spune nu poate. Acestea văzîndu-le eu, întrebai pe purtătorul meu, Sfîntul înger, zicînd: ״Domnul meu, ce cetate este aceasta? Ce oameni sînt aceia care vieţuiesc într-msa? Cine este împăratul ei? Ce pămînt este acesta? Şi cum am venit eu aicea?׳‘ îngerul îmi răspunse, grăind: ,,Cetatea aceasta este a împăratului Celui mare de care grăieşte David ; iar cele minunate ale cetăţii acestea le-a zidit Domnul nostru lisus Hristos de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34). El a gătit aces¬tea Sfinţilor Săi ucenici şi Apostoli şi tuturor celor ce cred într-însul, care fac poruncile Lui. Aceasta a adeverit-o El însuşi, zicînd în Sf. Evanghelie: ״în Casa Tatălui Meu sînt multe locaşuri…” (Ioan 14, 2—3). Acesta este locaşul cel minunat, pe care l-a pregătit tuturor celor ce iubesc Numele Lui. Aceasta este Mitropolia de sus, noul Sion cu oamenii Lui. Aşteaptă puţin şi vei vedea încă nu numai pe oamenii cetăţii aceştia cereşti; ci şi pe împăratul slavei. Cauza pentru care ai venit aici, peste puţin timp o vei vedea arătat şi vei cunoaşte că tot cel ce crede în Fiul lui Dumnezeu va fi viu în veci. Deci, fericit este cel ce stă în învăţătura Sfîntă a Lui, în a purtătorilor de Dumnezeu Părinţi şi mai în scurt a zice în Bise¬rica lui Dumnezeu sobornică şi apostolică. Cei care însă nu vor crede şi vor nesocoti acestea, nu vor fi vii în veci; ci se vor da matcei focului veşnic…”

Acestea grăind îngerul către mine, iată văd intr-un deal înalt o Cruce strălucind foarte puternic, de a cărei strălucire se aprinsese văzduhul… în acelaşi timp văzui un Porumbel alb ca zăpada, zburînd şi slobozind lumini prea luminoase El se aşeză asupra dumnezeieştii Cruci. Privind noi din acea înfricoşată înălţime, vă¬zurăm că se pogoară la cetate ca un fulger oarecare tînăr care făcea pregătire împăratului care vrea să vină intr-insa. După dînsul alt tînăr luminat veni grabnic în cetate, avînd un Tron înfricoşat în mîini, pe care-1 pregătea împăratului Ceresc. Deodată auzirăm gla- surLputernice grăind: ״împăratul Cel Mare şi înfricoşat vrea să vină în cetatea aceasta cu putere şi cu slavă multă. Privind noi in sus, iată patru tineri din înălţime, veniră cu cîte o făclie de foc în mîini. înfricoşat foc arzînd era acela1 Tinerii aceia strigară: ״Strălucească Darul Tău, Doamne! Veni-va slava Sfinţilor Tăi, Doamne! Veni-va slava Fiului Celui de sus al lui Dumnezeu Celui viu! După acestea văzurăm pe oarecare tineri ce se pogorau în

» cetate, grăind: ״Iată judecata morţilor şi învierea Dreptului Juc – cător a venit cu plata oamenilor!“ Apoi văzurăm un stîlp de ic: pogorîndu־se de sus şi din ele se auzea glas înfricoşat slobozit pes: tot văzduhul. Acel stîlp nu stătu în cetate, ci în oarecare prăpast: a lumii se pogorî şi se săvîrşi peste patru începuturi strălucind luminînd. El se întinsese peste cele patru margini ale lumii; atur.:: se făcu glas peste toată lumea grăind: ״Iată puterea cea străluci¬toare a Celui de Sus s-a atins de toate oasele omeneşti, ca să se adune os către os şi încheietură către încheietură, mădular cătr- mădular, formîndu-se oameni cu acelaş trup de mai înainte (1 Cor 15, 52—53). Mai văzurăm şi un alt înger cu chip alb, ţinînd în miim un sfeşnic de foc. Aceasta era o scrisoare trimisă lui Satana—Anti¬hrist, grăindu-i că s-a sfîrşit împărăţia lui, în care a împărăţit trei ani şi jumătate peste tot pămîntul. îngerul stînd înaintea satanei, citi cartea trimisă de la Dumnezeu. Apoi, apucîndu-1 pe el cu tărie îl trăgea afară din curţile împărăteşti şi-i punea nările lui la mar¬ginea pămîntului, ca să verse toată răutatea şi tot veninul, că s-a apropiat sfîrşitul lui şi va fi ars cu toată oastea lui.

Stînd noi aşa în cimp, văzurăm taberele puterilor cereşti prin văzduh pe cai de foc, Caii lor aveau aripi de foc şi slobozeau din gurile şi din nările lor văpăi de foc. Pe cîndsepogorau, auzirăm vuet mult, ucideri, plînsuri şi tînguiri foarte mari. Cei ce se pogorîse pe cai izgoneau, junghiau şi tăiau pe toţi cei ce se amăgiseră în urma lui Antihrist în vremea împărăţiei lui. Mai văzurăm şi altă voini- ciune, multă cu bune chipuri. Ei se pogorau pe pămînt şi făceau pregătire Domnului. Unul dintre ei foarte slăvit, avînd în mina lui trîmbiţă de aur şi cu dînsul alţi doisprezece purtînd şi aceia trîmbiţe, se pogorîră pe pămînt. Trîmbiţă cea mai dinţii înaintă cu putere mare, aşa de groaznică, incit se cutremurau toate margi¬nile lumii. Acolo se adunară şi trîmbiţară şi ceilalţi doisprezece cîte trei în fiecare latură a pămîntului. Atunci crescu carne vie şi piele peste oasele morţilor care zăceau în morminte din veci, dar duh de viaţă nu era intr-inşii. Trîmbiţînd iarăşi îngerii, se cutre¬murară iarăşi mormintele. Sufletele intrînd în corpurile noastre cu care vieţuirăm în lume. Apoi îndată se deschiseră mormintele oamenilor celor adormiţi din veac şi ieşiră afară scuturîndu-şi ţărîna de pe feţele, frunţile lor, cap şi corp. în acel timp îngerii trîmbiţării cei mai de pe urmă, toată mulţimea fiilor omeneşti din ţărîna pămîntului, din mare, din rîuri şi din toate iazurile şi băl¬ţile, fu aruncată vie pe faţa pămîntului. Din toate părţile: desişu¬rile, apele şi fiarele vărsară mulţime multă de oameni. Ei stăteau deasupra pămîntului, fiind reconstruiţi, bătrîni şi tineri, bărbaţi, femei şi copii în floarea vîrstei. Aşa se sculă Adam şi Eva şi după ei toţi urmaşii lor din toate limbile, neamurile şi seminţiile, precum

fuseseră adormiţi. Toţi stăteau cu luare aminte şi cu o mare frică. Cei ce nu ştiuseră niciodată taina învierii, se־ temeau şi se cutre¬murau foarte mult, cugetînd în sine: cum ţărînă fiind, înviară aşa îndată întregi.

La înviere feţele Sfinţilor se luminează. îndată după învierea

cea de obşte, fetele unora dintre cei înviaţi erau luminate ca soa- * f *

rele, ale altora ca lumina lunei, ale altora ca a luceferilor, ale altora ca ale stelelor, aşa cum adevereşte Sf. Evanghelie şi Apostolul: ״Atunci, drepţii vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor (Mt. 13, 43). Alta-i strălucirea soarelui, alta a lunei şi alta a ste¬lelor. . . Stea de stea se deosebeşte în strălucire” (1 Cor. 15, 40—49). Astfel, feţele unora străluceau ca soarele, ale altora ca luna, ale altora ca stelele, ale altora ca zăpada, ale altora erau ca lina cea curată. Fiecare dintre dînşii aveau scrisoare cu slove în chip de fulger pe frunţile lor. Scrisoarea aceea minunată arăta bunătăţile fiecăruia. La unii scria ״Proorocii Domnului”, la alţii ״Apostolii Domnului”, la alţii ״Ucenicii Domnului”, la alţii ״Evangheliştii Domnului”, la alţii ״Ierarhii Domnului”, la alţii ״Mucenicii Dom¬nului”, la alţii ״Cuvioşii Domnului”, la alţii ״Cei ce au răbdat în pustie pentru Domnul”, la alţii ״Săracii cu duhul”, la alţii ״Sme¬riţii cu inima”, iar la alţii ״Curăţiţi cu plînsul”, ״Blînzii Domnului”, ״Milostivii Domnului”, ״Curaţii cu inima”, ״Făcătorii de pace”, ״Izgoniţi pentru dreptate”, ״Răbdătorii năpăstiilor pentru Dom¬nul”, ״Slujitorii buni în slujba preoţească”, ״Feciorelnicii Domnu¬lui”, ״Cei ce şi-au pus Sufletul pentru aproapele lor”, ״Cei ce au făcut dreptate”, ״Cei ce au păzit patul nespurcat”… în scurte cuvinte, prin scrisoarea aceea de pe frunte, se arăta bunătatea fie¬căruia. în acel chip era arătarea drepţilor.

Cei ce au vieţuit în răutate. Am văzut apoi pe toţi aceia care au vieţuit în păcate fără pocăinţă, că erau schimonisiţi, grozav de urîţi, frumuseţile lor foarte urîte (cumplite). Pe feţele lor era mult amar, viclenie, cărora nu era număr. Feţele unora erau ca ţărîna, ale altora ca nişte tină împuţită. Unora le curgea din trupuri pu¬toare nesuferită şi puroaie, miroseau foarte greu. Feţele altora erau negre ca ale satanei, ale altora ca nişte fum verde. Unii erau plini de puroi împuţit de la cap pînă la picioare, alţii erau sîngeraţi cu sînge foarte urîţi. O! ce groaznică vedere! Toţi aceea grăiau unul către altul: ״V-a-a-i! Amar! Că de această zi a Judecăţii lui Dum¬nezeu pe cînd eram în lume vii, am auzit, dar n-am crezut şi n-am voit să facem poruncile Domnului! Acum, iată ne-am sculat ca să luăm fiecare plata faptelor noastre! O, cumplită ticăloşia noastră a păcătoşilor, cit de spurcaţi şi necuraţi sîntem! Groaznic o să ne :mai ardă pe noi Dumnezeu în focul ce nestins!“ Aşa grăiau ace:_ •unul către altul suspinînd.

Evreii, care mai înainte de întruparea lui Hristos, n-au crez■.-: în Moisi. După aceea am văzut o altă mulţime nenumărată, stinc ׳ca nişte dobitoace necuvîntătoare neştiind pe Dumnezeu. Ei grăiau unul către altul: ״Cine este Dumnezeu ? Care este Hristos ? Noi nu ştim pentru că mulţi dumnezei am avut! O, de ne-ar fi înviat pe noi, aceia, să nu ne mai temem de rău, că mult le-am mai slujit -lor!“

Evreii cei de la Hristos încoace pînă la sfîrsitul lumii. Mergînd mai înainte, am văzut o adunare foarte mare, sluţită şi foarte urîtă Aceia grăiau unul către altul: ״De ne-ar fi înviat pe noi Dumnezeul •lui Moisi, mult bine ne-ar fi nouă, mare har am afla la Dînsul, măcar •de am şi fost risipiţi în toate marginile lumii, însă mai mult deci: pe Acela, n-am ştiut pe altul. Dacă însă va veni Fiul Măriei să ju¬dece lumea, atunci amar va fi nouă?!!! Vai şi amar va fi de noi că foarte mult L-am urît pe El! Acela fiind Om, cum va veni să judece ca un Dumnezeu, că şi El împreună cu noi va fi judecat pentru hula care a grăit, făcîndu-Se pe Sine întocmai cu Dumne¬zeu. Bine ar fi de L-am vedea pe El acum aici, că L-am vădi ca pe un mincinos. El învăţînd m uliţele noastre, Se numea pe Sine Judecător, zicînd: ״Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului…”, făcîndu-se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu! Noi ştim cu adevărat că Dumnezeu a grăit lui Moisi în muntele Sinai; iar acela pe Dumnezeu nu L-a văzut nicidecum!” . . . Acestea grăind unul către altul, aşteptau să vadă pe Judecătorul.

Evreii, cei ce s-au închinat idolilor, israeliteni şi iudei fiind, se tînguiau: ״O, va-a-a-i nouă! Nici în Dumnezeul legii n-am cre¬zut, nici la care se zice Hristos n-am ajuns! Am crezut în Baal, în Astarteia, în boul Apis, în cei doi viţei de aur şi celorlalţi dum¬nezei păgîneşti. Iată, n-am ştiut nimic de năpasta asta care a venit acum peste noi!“ Aşa se întrebau ei pentru cele ce li s-au întîmplat lor în acel ceas. Pe frunţile acelora, parte bărbătească şi femeiascâ ■era scris cu slove roşii, arătînd fiecăruia lucrurile lui. Aşa la unii era scris: ״ucigaş”, ״ucigaşă”, la alţii, ״amestecători de sînge”, la alţii ״preacurvari”, ״preacurve”. La unii ״slujitori de idoli”, la alţii ״furători”, ״furătoare“, la alţii ״mincinoşi”, ״mincinoase”, la alţii ״vrăjitori”, vrăjitoare”, la alţii ״beţivi”, ״beţive”, ״vameşi”, ״răpitori”, la alţii ״sodomeni”, ״curvari cu dobitoace”, la alţii ״aducători aminte de rău”, ״pizmaşi”, mînioşi, la alţii ״cimpoiaşi”, ״măscărici”, ״fluierători”, ״clevetitori”, al alţii ״luptători de duh”, ״manihei”, ״saveliani”, ״papistaşi, ״iacobiteni”, ״origenişti”, ״mar- 

chiani”… şi în scurt tot eresul se arăta tuturor din acele slove ce■ erau scrise pe frunţile lor.

Acestea toate văzîndu-le noi, iată, iarăşi se pogorî.de sus o• mulţime mare de cete îngereşti, cîntînd cîntarea îngerească şi dum¬nezeiască. în mijlocul lor se vedea o Cruce mare de lemn, care- lumina foarte mult şi strălucea. Pe aceea o puseră pe Scaunul pre¬gătit Judecătorului. Crucea era văzută de toţi. Neamul creştinesc văzîndu-o se bucura foarte mult de frumuseţea acelei Cruci. Jidovii, însă văzîndu-o, îndată se spăimîntară, feţele lor se umplură de ruşine şi se văitau, zicînd: ״Oh! Cumplit nouă! Rău semn vedem, că a venit! O, vai nouă ticăloşilor! Acesta e Semnul Răstignitului! De va veni Acela să judece, cum îl vom întîmpina pe El? Unde ne vom ascunde de la Faţa Lui, pentru că mult rău I-am făcut? K Şi nu numai Lui singur; ci şi celor ce au crezut Într-însul!“ Aşa se■ tînguiau evreii. îngerul care mă purta pe mine, îmi zise: ״Oare• vezi pe aceştia cum începură a se cutremura văzînd cinstita Cruce ? !!! Aceasta fiind aşa gătită, iată veni la urechile noastre un glas foarte înfricoşat care zicea: ״Iată! Are să vină Judecătorul!“ Aceasta, îmi spunea şi îngerul care era cu mine. Atunci puterile cerului s-au. pornit cu frică şi cu mare cutremur. îndată am văzut mulţime foarte- multă de înfricoşate puteri, oşti după oşti veneau cu mare grabă la locul de judecată. Această mulţime multă văzîndu-o, eu m-am înspăimîntat foarte tare. îngerul cel ce mă purta pe mine, îmi zise: ״Nu te teme! Aceştia sînt prietenii mei. Socoteşte cu dinadinsul: şi vezi cele ce vor să fie, că tu ai să iei mare folos din aceasta. Şi alţi mulţi, care sînt cu cuget drept, se vor folosi de vor primi pe acestea”. După aceasta s-au făcut strigări mari, fulgere de sus şi un glas mare se auzea, de care s-a înfricoşat tot pămîntul… Cei ce aveau feţele luminate nu se înfricoşau văzînd acestea, ci mai vârtos se veseleau cu bucurie. Apoi iarăşi veniră soli înainte. Pe cînd ve¬neau, fiecare dintr-înşii slobozeau foc înaintea feţelor lor. Ori încotro• mergeau ei şi văzduhul se aprindea.

Aceştia se pogorîră cu tăcere mare şi stătură la locul cel de judecată. De prea multa lor frumuseţe se mirau toţi. Mulţimea oamenilor necredincioşi stăteau cu frică şi în spaimă mare. Jidovii creştinaţi erau întîi veselindu-se. Jidovii credincioşi de la Avraam, pînă la Hristos, nu se temeau de cele ce vedeau; iar cei ce erau de la întruparea lui Hristos şi pînă la sfârşit, care n-au crezut în Hristos,. ci s-au depărtat de El, văzînd Crucea, se întoarseră, avîndu-şi feţele lor ruşinate. Plîngînd ei cu amar grăiau: ״O, vai de ticăloşia noastră! Acela Care a fost răstignit de noi va să vină a judeca pe toţi. Ismailtenii pînă nu văzuseră cinstita Cruce, erau tari la cer- bice. îndată însă ce văzură cinstita Cruce strălucind mai mult decît soarele şi cunoscând a cărei credinţă este semnul, s-au îngrozit foarte tare. ״O, amar” —strigară ei plini de spaimă““ Creştinii vă- zînd Crucea se bucurau ştiind că aceea este Crucea Domnului, p-t care însuşi de bună voie s-a răstignit. Atunci veni de sus un nor foarte luminat şi prin mijlocul lui un fulger foarte strălucitor stătu deasupra cinstitei Cruci şi întinzîndu־se, o acoperi multe ceasuri După aceasta se sui de unde s-a pogorît. îndată se arătă împrejurul Crucii o cunună înfricoşată cu mii de străluciri împestrită, care se vedea deasupra Crucii în văzduh. Aceasta văzîndu-o evreii, se spăi- mîntară şi mai mult. Creştinii însă au fost cuprinşi de o negrăiţi bucurie. Ei ridicîndu-şi mîinile spre înălţime, slăveau pe Hristos Cel ce S-a răstignit pe ^dînsa. După aceasta se făcu de sus un tunet groaznic şi înfricoşat. îngerii şi Voievozii îngerilor se pogorau. De venirea lor se făcu mare frică peste tot pămîntul. Repede se pogoriri înfricoşatele cete de îngeri, care cu sfială venind, stătură la locul cel de judecată.

Scaunul de judecată al lui Hristos Dumnezeu nu stătea pe pă- mînt ci în văzduh cam la 40 de coţi. Aşa şi îngerii, cei ce se pogorîseră, stăteau nu pe pămînt, ci în văzduh. Apoi mai văzu¬răm patru cete de îngeri foarte mari. Una stătu pe pămînt, alta spre austru, a treia spre crivăţ, iar a patra spre apus. După acestea, alte cete nu asemenea una cu alta la chipul lor, ci deo¬sebite feţe avînd, se despărţiră în patru părţi. Ele cuprinseră cele patru margini ale pămîntului. Pămîntul era plin de mulţimea oarrţe- nilor, iar văzduhul dc mulţimea îngerilor. Ridicînd ochii noştri spre cer, de năprasnă văzurăm căruţe de foc mergînd înainte şi îngerii cei cu cîte şase aripi, cu ochi mulţi, strigau: ״Sfînt! Sfînt Sfînt! Domnul Savaot, plin e cerul şi pămîntul de mărirea Lui!, (Is. 6, 7—3; Apoc. 4, 8). De strigarea aceea se cutremură cerul şi pămîntul. Apoi toţi îngerii strigară: ,,Binecuvintează, Părinte Atotţiitorule, binecuvîntat este Cel ce vine întru Numele Dom¬nului!“ La cuvintele acestea se cutremură pămîntul… căruţele de foc se pogorîră pe pămînt şi cei cu ochi mulţi înconjurară înfri¬coşatul Scaun al lui Dumnezeu. Înţelegînd mulţimea evreilor şi a agarenilor lauda îngerilor, că slăviră pe Fiul împreună cu Pă¬rintele şi pe Acela îl chemară Judecător al viilor şi al morţilor. . . plînseră mai cu amar. Atunci un. înger trîmbiţă foarte tare şi groaznic, incit de glasul acela însăşi îngerii se sfiiră şi cunoscură din aceea că vine Judecătorul.

Deodată se arătă un nor luminat şi foarte strălucit, pe care nu-1 puteau privi, că slobozea nişte raze foarte înfricoşate. Pe dînsul venea Domnul nostru Iisus Hristos Dumnezeu-Omul. Tot poporul mergea spre răsărit. Deodată tună un glas de duh de vifor, ca să caute toţi spre El şi aşa purtîndu-L pe El acel nor minunat, veneau spre Scaunul Slavei Sale. Văzîndu-L pe El, se înfricoşară toţi. Atunci îndată strigară Sfinţii îngeri: ״Binecuvîntat este Cel ce vine întru Numele Domnului Dumnezeu. D imnul a venit să judece viii şi morţii”. Acestea zicînd, căzură toţi cu feţele la pămînt şi se închinară Judecătorului universal şi etern. După aceasta, apropiindu־Se Domnul de pe norul pe care şedea, şezu pe Scaunul .Slavei Sale. Văzîndu-1 toţi, au fost cuprinşi de o mare frică. Cerul începu a-şi schimba faţa şi pămîntul a se clătina. îngerii strigară cu glas mare, zicînd: „Să se ruşineze toţi necredincioşii evrei, aga- renii, ereticii şi tcţi cei ce n-au primit propovăduirea Sfinţilor Săi Ucenici şi Apostoli!” Apoi îngerii ziseră: „Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu, pe Care Te-au răstignit evreii. Tu eşti Cuvîntul Cel de sus al lui Dumnezeu, pe Care Te-a născut Părintele mai înainte de veci, fără de patimă şi fără de putreziciune, îndoit cu firea, Care Te-ai îmbrăcat în Trup omenesc şi n-ai schimbat Dumnezeirea. Tu eşti Care ai venit m lume şi ai făcut semne mari şi minuni. Tu eşti Dumnezeu împreună cu Părintele şi cu Duhul Sfînt, afară de Tine, pe altul nu ştim!”

Acestea zicînd îngerii, se înfricoşară. Ana, Caiafa, fariseii, cărturarii, Pilat, Irod şi toată mulţimea evreiască. Se îngrozi Arie şi profetul Mahcmed. Domnul căutînd îndată spre cer se

făcu cer nou. Tăria cerului se făcu nouă, dar lumina soarelui si

7 )

stelele pieiră de pe ea. Sfinţii umplură locul lor; soarele nu mai fu pg cer, pentru că Soarele cel Drept-Domnul nostru Iisus Hristos — strălucea tuturor. După aceasta Domnul căută spre pămînt cu mînie, că era spurcat cu fărădelegile oamenilor. Domnul privi spre locul mării şi în locul apei mării se sui un rîu de foc, a cărui văpaie se înălţă pînă la cer, arzînd totul pînă la pămînt, încît se acoperi tot pămîntul cu revărsarea ei. Domnul căută iarăşi spre toţi oamenii închinători de idoli şi păcătoşi care au petrecut în necre¬dinţă ca şi dobitoacele. Atunci iată o ceată înfricoşată de îngeri de foc veni de la spus şi-şi puseră mîinile pe păcătoşi, aruncîndu-i pe fiecare din ei în marea cea de foc, pe cînd Domnul le grăieşte aşa: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic… Nu vă ştiu pe voi cine sînteţi, că: M-aţi văzut flămînd şi nu Mi-aţi dat să mănînc, însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, M-aţi văzut gol şi nu M-aţi îmbrăcat, străin şi nu M-aţi găzduit, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat…” Atunci păcătoşii începură a striga, zicînd: ,,Judecătorule prea Drepte, cînd Te-am văzut flămînd, însetat, străin, bolnav sau întemniţat şi nu am slujit Ţie?” El le răspunse cu mînie, zicînd: „Dacă nu aţi făcut unuia din aceştia mai mici ai Mei, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Depărtaţi-vă de la Mine, blestemaţilor, că v-aţi supus diavolului şi n-aţi slujit Mie, măcar la suflarea cea mai de pe urmă cu pocăinţă”. Ei, auzind acestea, plîngeau cu jale şi nu era cine să-i miluiască pe ei.

Domnul, căutînd iarăşi peste pămîntul cel nou, iată se arăta ;pe dînsul saduri ca zăpada în multe feluri, pe care limba omenească nu poate să le spună. Eu, văzînd frumuseţea cea nespusă a acelor^ şi minunîndu-mă, întrebai pe Sfîntul înger care era cu mine: ״Sfinte îngere, în ce chip este împărăţia Cerului. Au doară are ceva mai mult decît aceasta?” El îmi răspunse: ״Nu ştii ce grăieşti! Aces¬tea pe care le vezi aici, este pămîntul celor blînzi de câre a zis Dom¬nul în Sfînta Evanghelie’: ״Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul. împărăţia Cerului însă este mult mai frumoasă, mai luminată, incit nu se poate descri, nici grăi!“ Acestea vorbind noi. -Domnul iarăşi privi pe pămînt şi izvorî un rîu de miere şi de lapte. -Rîul de miere era curat şi frumos ca lacrima. El trecea peste tot pămîntul acela şi peste sadurile lui, asemenea şi laptele trecea pe -la rădăcinile acelor pomi şi-i uda. După aceasta, la un semn al ^Judecătorului, veniră păsări frumoase ca norul şi umplură toţi pomii aceia. Ele începură a zbura şi a cînta cu glas mare, incit .:glasurile lor se suiau pînă la cer. Întorcîndu-mă eu şi uitîndu-mâ, ־văzui de-a stingă Judecătorului pe cei osîndiţi, care îşi băteau feţele lor tînguindu-se cu amar. Acelora Domnul le zice: ״Vedeţi, o bles¬temaţilor, de cit bine v-aţi lipsit?“ Acestea zicmd Domnul, Se ־.sculă din Scaunul Său şi venind, stătu lingă porţile cetăţii despre răsărit, care se deschiseră singure înaintea Lui. După aceasta Dom- -nul grăi celor de-a dreapta Lui cu glas blînd: ״Veniţi, binecuvîntaţii: Părintelui Meu, de moşteniţi împărăţia Cerurilor, care este gătită vouă de la întemeierea lumii.. . Veniţi, fiii Mei, intraţi în bucuria .Domnului vostru!”

Întîi veni Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu. După ce Dom- rnul, Dreptul Judecător, rosti aceste cuvinte, veni o Doamnă din partea cea de-a dreapta Lui înveşmîntată cu slavă negrăită. Cînd mergea Ea, foc ieşea de la picioarele Ei, iar faţa Ei strălucea ca •soarele. Venind Ea se închină Domnului. El, vesel şi cu mare bucu¬rie, o primi pe dînsa şi-i grăi: ״Intră, o Maica Mea în bucuria Fiului ־tău, că iată toate îţi slujesc Ţie. Iată odihna Ta, cu prea iubiţii Tăi fii … veseliti-vă!” Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu să- rută preacuratele Lui mîini. Apoi intră în Sfînta Cetate şi Sfinţii Ţngeri începură a cînta cîntări de laudă.

Veniră cei 12 Apostoli. Din partea cea de-a dreapta Domnului, ■se despărţiră 12 bărbaţi, Apostoli luminaţi la feţe ca soarele. Ei veniră către porţile Cetăţii aceleia, îmbrăcaţi în veşminte foarte luminate şi înfrumuseţate. Domnul, privindu-i cu mare bucurie, îi sărută. Ei, închinîndu-se Lui, intrară în Sfînta Cetate. Acolo auziră cîntîndu-se cîntări de laudă de către cei mai din lăuntrul Cetătii cereşti.

i           •

Veniră cei şaptezeci de Apostoli. După cei 12 Apostoli, veniră•, înaintea Dreptului Judecător şaptezeci de bărbaţi Apostoli şi stă- tură înaintea porţilor cetăţii. Feţele lor erau luminate, strălucind ca fulgerul. Ei, închinîndu-se Domnului, intrară cu bucurie în Sfînta Cetate. Păcătoşii cei ce erau de-a stînga, văzînd pe aceştia că se învrednicesc de atîta bine, oftară din adîncul inimii şi se căiau foarte mult de greşelile lor. Tot atunci evreii cei ce erau de la veni¬rea lui Hristos pînă la sfîrşit şi nu s-au botezat, blestemau pe Moisi,. zicînd: ״Unde este Moisi acela, acum, căruia, plecîndu-ne noi, n-am. ascultat pe Hristos?!“ Ei cercau să-l vadă pe Moisi şi nu-1 aflau, pentru că era în partea cea de-a dreapta cu Sfinţii Patriarhi: Avraam״ Isaac, Iacob… şi cu ceilalţi Prooroci.

Vin Sfinţii Ierarhi. Din mulţimea Sfinţilor luminaţi, din. dreapta Domnului, se alese o altă ceată şi veni înaintea Domnului. Feţele lor străluceau ca soarele, iar veşmintele lor erau albe ca lumina, purtînd omofoare pe umerii lor. Acestora Domnul le porunci; să intre în Slava Sa. Aceştia erau: Arhierei, Episcopi, Arhiepiscopi. Mitropoliţi, Patriarhi care au vieţuit, vorbit, lucrat şi păstorit adu¬nările credincioşilor după Cuvîntul lui Dumnezeu. Ceata aceasta mare a Sfinţilor Ierarhi a intrat cu mare bucurie în Cetatea Cerească,, cîntînd şi pentru dînşii Sfinţii îngeri.

Vin Sfinţii Mucenici. După Sfinţii Ierarhi se despărţi din, mulţimea celor de-a dreapta o ceată foarte mare. Feţele acelora, erau ca floarea trandafirului. Ei erau foarte frumoşi luminaţi şi veseli. îmbrăcămintea lor era mohorîtă, rcşie Aceasta era ceata Sfinţilor Mucenici şi Muceniţe, Ei veniră către Domnul cu feţe se¬nine. Domnul vă’zîndu-i pe ei, îi privi cu mare veselie şi-i băgară. în Sfînta Cetate cerească.

Sfinţii Duhovnici curaţilor/ şi vindecători ai sufletelor. După. Sfinţii Mucenici şi Mucenice, iată se depărtă de cei de-a dreapta alt sobor mai mic de Sfinţii Părinţi, Preoţi Duhovnici. Ei veniră., către Domnul. Feţele lor erau foarte strălucitoare. Aceştia intrară., în bucuria Domnului. Noi îl auzirăm lăudîndu-i în lăuntru cu mari şi multe cîntări. Aceştia erau ispravnicii Domnului.

Propovăduitorii şi binevestitorii. La un semn al Domnului., a venit înaintea sa o altă ceată mai mare. Feţele lor erau albe ca zăpada, iar hainele lor străluceau ca aurul. Ei intrară cu mare veselie in bucuria Domnului. Aceştia erau binevestitorii şi propo¬văduitorii Cuvântului lui Dumnezeu.

Călugării curăţiţi prin adevărata pocăinţă. Domnul, făcînd semn. către cei de-a dreapta Lui, a venit către Sine mulţime multă. Aceş¬tia erau călugării care s-au curăţit cu adevărată şi aspră pocăinţă

Ei intrau in Sfînta Cetate cu slavă multă. Ei, ridicîndu-şi mîimle lor, slăveau pe Dumnezeu. Cei din stingă văzînd aceste săltări ale Sfinţilor, se blestemau pe sine şi se tînguiau.

Postitorii. Domnul cheamă o altă ceată din dreapta Sa. îndată veni către Dînsul o altă adunare de bărbaţi şi femei cu feţele lumi¬nate. Chipul feţii lor era ca un crin alb. Domnul cu Faţă veselă îi băgă în Sfînta Cetate Cerească. Aceştia erau postitorii, nu numai de bucate, ci şi de felurite păcate.

Vieţuitorii feluritelor ostroave Domnul, făcînd ־emn, veni către Dînsul o mulţime foarte mare. Toţi erau intr-un chip, strălucind. Domnul îi lăudă foarte mult, pentru că s-au păzit curaţi pe sineşi. Cînd intrară aceia în Sfînta Cetate, Sfinţii îngeri îi întîmpinară şi pe ei, petrecîndu-i cu cîntări foarte plăcute.

Fericiţii care şi-au plîns păcatele. După aceia se alese şi veniră la Domnul o altă ceată curată. Aceştia sînt cei care au petrecut în pocăinţă, spovedanie adevărată, în milostenie, în plîns şi în postire bună.

Ascultătorii şi păzitorii Cuvîntului lui Dumnezeu. După acesta Domnul iarăşi mai cheamă pe alţii din aleşii Săi. Atunci veni la Dînsul mulţime multă de oameni. Feţele lor erau luminate ca luna curată şi capetele lor erau unse cu untdelemn curat, pentru care şi Domnul Se bucură foarte mult. Şi acestora Domnul le porunci să intre în Sfînta cetate. Ei intrară, veselindu-se.

Cei nebuni după Hristos. Domnul cheamă la Sine şi pe alţi plăcuţi ai Săi din dreapta. Atunci veni la El cete, cete mari: săracii cu duhul, blînzii, flămînzii după dreptate, curaţii cu inima, paşnicii, izgoniţii pentru dreptate, ocărîţii, prigoniţii, clevetiţii şi defăi- maţii. Feţele lor erau foarte luminoase. Domnul îi binecuvîntă şi intrară şi aceştia în Sfînta Cetate.

Judecătorii drepţi. Domnul, făcînd semn, veni la El un sobor mic. Feţele lor erau albe ca zăpada, hainele lor străluceau ca lu¬mina. Acestora Domnul le porunci a intra în Sfînta Cetate. Aceştia erau judecătorii cei drepţi, care n-au luat mită, nici nu s-au ruşinat de feţele puternicilor, ci au judecat drept, nici necinstind, nici nedreptăţind pe nimeni.

Milostivii. Domnul mai cheamă la Sine din cei de-a dreapta Lui Şi iată o altă adunare foarte mare veni la El. Ei erau îmbrăcaţi în haine strălucite şi pe capetele lor aveau cununi de stîlpări de măslin. Din feţele lor ieşea rouă ca nişte mir cu bun miros. După acesta văzurăm slavă nespusă în cetatea aceea pregătită lor şi o mare frumuseţe negrăită. Domnul îi binecuvîntă să intre în Cetate Sfîn- tă. Ei intrară înlăuntru săltînd de mare bucurie.

Căsătoriţii care şi-au păzit patul lor nespurcat. După aceasta se aleseră din adunare şi veni la Dînsul o ceată mică frumoşi cu chipul şi rumeni la feţele lor. Hainele lor străluceau, iar pe capetele lor purtau cununi de flori de crin. Acelora Domnul le porunci să intre în Sfînta Cetate. Eu întrebai pe Sfîntul înger, cel ce era cu mine: ״Spune-mi, Domnul meu, oare şi în această viaţă veşnică o să aibă femeia pe bărbatul său şi bărbatul pe femeia sa?” îngerul zise către mine: ״Nu este aici pofta lumii deşarte. Aici făptura fiind în neputreziciune, oamenii nu fac nimic din cele putrede; ei sînt ca îngerii lui Dumnezeu, drept aşa cum a zis Domnul, slăvin- du-L pe El în veci.

Drepţii legii vechi. Domnul, căutînd la cei de-a dreapta Lui» se aleseră toţi drepţii legii vechi. Ei, venind, se închinară Domnului, îmbrăcămintea lor era cu fulgerul. Aceştia au fost trimişi de Dom¬nul în Cetatea Cerească. Ei săltînd cu veselie, intrară în bucuria Domnului.

Adam şi Ev a, fiii şi fiicele lor. Domnul chemă din aleşii Săi pe primii oameni. Atunci veni Adam şi Eva împreună cu fiii lor, parte bărbătească şi femeiască: Abel, Sit, Enos, Cainan, Maleleil, Iared, Enoh, Matusalem, Lameh, Noe. . . Sim. . . Iafet (Fac. 5), toţi strămoşii dinaintea potopului, cu soţiile şi urmaşii lor, care au odihnit pe Domnul şi preamărit pe Dumnezeu. Acestora Domnul le porunci să intre în Sfînta Cetate. Plini de mari bucurii, au intrat cu toţii în Sfînta Cetate, în bucuria Domnului.

Melchisedec, Avraam, Isaac, Iacob şi cei doisprezece Patriarhi. Domnul, căutînd la Drepţii Vechiului Testament din dreapta Sa, iată veni către Dînsul: Melchisedec, Avraam, Isaac, Iacob şi cei doisprezece Patriarhi. Ei erau îmbrăcaţi cu veşminte foarte fru¬moase şi luminate. Domnul le porunceşte cu veselie să intre în Sfînta Cetate. Intrînd ei acolo, auzirăm pe Sfinţii îngeri cîntînd iarăşi laude în Sfînta Cetate şi pentru aceştia.

Moisi, Aaron, Eliazar şi alţi şaptezeci de bărbaţi. Domnul, făcînd semn spre marea mulţime din dreapta, veni la Dînsul: Moisi, Aaron şi Eliazar. Feţele lor erau foarte proslăvite şi îmbrăcămintea lor era ca fulgerul. Cu dînşii veniră şaptezeci de bărbaţi, care luaseră din duhul lui Moisi şi proorociseră pentru Domnul în zilele acelea. Aceştia intrară în Sfînta Cetate, iar Sfinţii îngeri cîntară la pri¬mirea lor.

Judecătorii dreptcredincioşi. David împăratul şi alţi imparaţi ai lui Israil. Domnul chemînd din aleşii Săi pe alţii, veni Proorocul David împreună cu alţi împăraţi care au împărăţit în Israel, jude¬cători pînă Ia Samuil Proorocul, care nu se închinaseră la idoli: ei se curăţiserâ cu pocăinţa cea adevărată. Aceştia şi toţi fiii lui Israil din cele 12 seminţii pînă la venirea lui Hristos, care se ple¬cară bine legii lui Moisi şi nu s-au închinat idolilor, veniră la Dom¬nul. El porunci şi acestora să intre în Sfînta Cetate. Ei intrară cu mare veselie.

Proorocii după Moisi şi Aaron pînă la Sf. Ioan Botezătorul. Domnul chemă din marea mulţime ce stătea în dreapta Sa o altă ceată. Atunci veniră la Dînsul Proorocii cei de după Moisi şi Aaron pînă la Sf. Ioan Botezătorul. Ei veniră şi I se închinară cu adîncă evlavie, luminînd ca stele cerului. Aceştia intrară în Sfînta Cetate . în cîntările Sfinţilor îngeri.

După aceasta, cinstita Cruce ridicîndu-se de la locul cel gătit pe care stătea, veni şi stătu deasupra acelei Cetăţi şi a porţilor ei, unde stătea Domnul. După intrarea tuturor Sfinţilor şi drepţilor in Sfînta Cetate, se închiseră porţile.

Mulţimea cea vicleană a părţii de-a. stingă.

în partea stingă a Dreptului Judecător stătea mulţimea păcă¬toşilor de pe toată faţa pămîntului, ca nisipul mării, din toate lim¬bile şi toate seminţiile, toţi aceia care nu s-au pocăit, nu s-au spo¬vedit cum trebuia, de la rău nu s-au depărtat şi au murit în păca¬tele lor. Toţi stăteau, cutremurîndu-se, cum s-ar clătina frunza de vînt, nimic folosindu-se din numele creştinesc. Ei, deşi s-au chemat creştini, dar cu gîndul, cu cuvîntul şi cu lucrurile n-au făcut nici măcar cît de puţin poruncile lui Dumnezeu. Acum ei vor primi plată precum se cade după viaţa lor. Ei vor fi aruncaţi în marea cea de foc, în care se vor munci în veci. Atunci, întorcîndu-se Dom¬nul către cei de-a stînga şi văzînd feţele lor întunecate şi păcatele scrise pe ele, se mînie foarte rău. îndată văzurăm în mîinile Dom¬nului un toiag de foc pe care-1 aruncă peste faţa tuturor păcătoşilor. Deodată se făcu o mare despărţire între dînşii, care îi făcu tot cete, cete, din toată seminţia, din toată credinţa şi din tot eresul. Dom¬nul îndată întinzîndu-şi mîna spre apus, veniră îngerii de foc, ca un fulger groaznic şi răpiră pe păcătoşi. Aceia îi aruncară în marea de foc, pe cînd ei strigau cu groaznică plîngere: ״Vai! Vai! Vai!”

Creştinii lepădaţi de Hristos în timpul persecuţiilor singeroa.se. După aceasta se despărţi de o lăture un sobor, care fuseseră creştini, dar în vremea muncilor şi a prigonirii Bisericii se lepădară de Dîn¬sul. Pe aceia Domnul îi osîndi… şi îndată îngerii cei de foc venind, îi răpiră pe ei de năprasnă, aruncîndu-i în mijlocul mării de foc. Acolo ei strigau cu glasuri amare: ״Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu!” însă nu era cine să-i miluiască pe dînşii.

Tîlharii. După aceia se arătară înaintea Domnului o mulţime mare. Aceia erau tîlharii, ucigaşii de oameni, cei ce fără de vină au omorit pe pămînt, pe apă, în aer. Feţele lor aveau o groaznică vedere, erau mînjiţi de sînge. îngerii cei de foc năvăliră cu mare furie asupra lor, îi răpiră şi-i aruncară în marea cea de foc. Neferi-ciţii de ei începură a striga cu mare îndurerare, zicînd: ״Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu!” Şi nu era cine să-i miluiască.

Necuraţii preacurvari. După aceasta veni către Domnul o altă ceată Aceştia erau necuraţii preacurvari şi preacurvele. Văzînd ei Faţa Domnului, se ruşinară foarte groaznic. Domnul îi îndepărtă de la Sine. Atunci îngerii cei de foc îi răpiră fără milă şi-i aruncară în marea cea de foc. Aceştia neputînd suporta arderea focului veşnic, începură a striga: ״Miluieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu!” Dar nimeni nu-i putea milui.

Curvarii şi curvele care au făcut curvie peste fire. Din sumede¬niile mulţimilor de păcătoşi, se mai despărţiră o altă mulţime din cei de-a stînga. Un sobor foarte viclean. Aceştia erau cei care au făcut curvie peste fire. Feţele lor era negre ca însăşi a satanei, din care ieşea o mare putoare. Către aceia uitîndu-se Domnul, Se scîrbi foarte mult de ei. El îi depărtă şi pe aceştia de la Sine. Atunci înge¬rii cei de foc îndată îi răpiră şi-i aruncară în iazărul de foc, unde viermele cel neadormit îi roade peste măsură. De la aceia se auzeau mari ţipete, grăind: ״O! Amar, amar!”

Vrăjitorii, fermecătorii şi cei ce au făcut curvie cu mîna. îndată după aceia se mai despărţi din cei de-a stînga o altă mulţime mare. Aceştia erau fermecătorii, vrăjitorii şi cei care au făcut curvie cu mîna. Feţele lor erau afumate, negre ca tăciunele. împrejurul trupu¬rilor lor erau o mulţime de muşte înfricoşate. Pe aceia văzîndu-i Domnul, îşi întoarse Faţa de către dînşii şi-i ameninţă să se înde-părteze. îngerii de foc, venind asupra lor cu lanţuri şi cătuşi, îi legară de grumaji, de mîini şi de picioare şi-i aruncă în marea cea de foc.

Creştinii care au făcut curvie cu dobitoace. După aceea Domnul despărţi o altă mulţime de negri păcătoşi din cei de-a stînga. Aceia erau creştinii care au făcut curvie cu dobitoacele şi nicidecum nu s-au pocăit. Feţele lor erau foarte schimonosite şi puturoase. îngerii nemilostivi îndată îi răpiră şi-i aruncară în marea cea de foc. Acolo arzîndu-se cumplit, strigau: ״O! Amar! Amar!”

Cei ce s-au omorît singuri ori în ce chip. După aceea veni altă

mulţime nenumărată înaintea Domnului. Aceia erau cei ce s-au

omorît singuri, ori s-au sugrumat, ori cu cuţitul s-au junghiat, sau cu orice lucru de moarte şi astfel L-au mîniat pe Dumnezeu, iar pe diavolul care i-a îndemnat la acel lucru, l-au veselit. Feţele lor erau foarte groaznice şi multă împuţiciune ieşea dintr-înşii. Tot trupul lor era pătruns de cuie şi picioarele lor strîmbe. Aceia fiind îndepărtaţi dinaintea lui Dumnezeu au iest răpiţi de îngerii nemilostivi şi aruncaţi şi ei în matca focului veşnic.

Furii şi luăiorii de mită. Din marile mulţimi de partea cea de-a stînga, se despărţi şi veni o altă ceată foarte mare. Aceia erau furii şi cei ce au luat mită. Ei erau cu totul întunecaţi, hainele lor sparte şi picioarele umflate. Pe aceia văzîndu-i Domnul, îndată îi izgoni de dinaintea Sa. Atunci îngerii nemilcstivi şi iuţi, venind, le legară mîinile şi picioarele şi-i aruncaiă în marea cea de foc. Acolo nerăb- dînd usturimea arderii cumplite, strigau amarnic, însă nu era cine să-i miluiască.

Mînioşii, uigisiiorii, aducătorii aminte de rău şi pizmaşii.

După aceea, iacă o altă ceată foarte mare veni către Domnul. Aceia erau cei ce se mînie şi urgisesc, aducătorii aminte de rău, pizmaşii şi călcătorii de jurămînt. Feţele lor erau înfăşurate cu negură, scîrşneau cu dinţii lor şi se muşcau unii pe alţii. Limbile lor erau scoase din gît ca la cîinii cei turbaţi şi cehii le erau înfocaţi. Domnul, căutînd la ei, nu-i suferi şi porunci îngerilor de foc să-i ieie şi pe ei. Aceia, năvălind asupra lor, îi bătură şi-i aruncară în foc.

Mincinoşii, călcătorii jurămintelor, înjurătorii şi clevetitorii. Domnul mai despărţi din cei de-a stînga alt sobor, care stătu înain¬tea Judecătorului. Din gurile lor ieşeau viermi şi împuţiciune. împre¬jurul capetelor lor se încolăceau viermi mari. Hainele lor erau afu¬mate şi feţele lor înfăşurate în negură. Domnul căută cu mînie la ei, că au fest mincinoşi, jurâtori strîmb şi astfel pe mulţi îi păgu¬biseră. El îi depărtă de la Sine. Atunci nemiiestivii îngeri îi luară de păr şi-i aruncară în marea cea de foc, ca să se muncească veşnic.

Cei ce n-au iertat pe cei ce i-au scîibit, beţivii, cei ce se duc la comedii, la jocuri, la priveliştile dracilor, cei ce se măresc, se tru- fesc, femeile ce se sulimencsc şi se împodobesc, cele ce fac deseîn- tece, farmece, cele care nu dau foc in unele zile, care clevetesc în case, chiar şi în Sf. Biserică. Demnul despărţi o altă mulţime mare dintre păcătoşi şi stătu înaintea Lui un sobor foarte mare. Hainele lor erau spurcate de sudoare sîngerată, feţele lor puturoase şi negre, picioarele umflate şi vinete. Acestea dovedeau vicleşugul care era în ei. Domnul, văzîndu-i aşa, le astupă gura, pentru că nu s-au pocăit, nici spovedit, nu şi-au spălat spurcăciunea lor, ci au murit în păcate. Mîniindu-se Domnul asupra lor, îndată îngerii cei răi răpindu-i, îi aruncară în iazărul de foc.

Patriarhii, Mitropoliţii, Episcopii, Arhimandriţii, Protopopii, Preoţii, Diaconii, Ipodiaconii, citeţii şi cîntăreţii. Domnul mai des¬părţi din ceata păcătoşilor o mulţime toarte mare. Ea veni şi stătu înaintea Judecătorului. Aceştia erau: Patriarhii, Mitropoliţii, Epis¬copii, Arhimandriţii, Protopopii, Preoţii, Diaconii, Ipodiaconii, citeţii şi cîntăreţii. Toţi aveau haine sparte şi puturoase. Din mîi- nile lor curgea o materie foarte împuţită. Ochii lor erau afumaţi şi sîngeraţi, din inimilelor ieşeau viermi, iar pe picioarele lor erauspîn- zurate lipitori. Văzîndu-i aşa Domnul, Se scîrbi foarte mult asupra lor. El porunci îngerilor nemilostivi să-i răpească de acolo şi să-i arunce în matca focului. îndată cu cuvîntul acesta ei năvăliră asupra lor şi începură a le lega mîinile şi picioarele. Păcătoşii îngro¬ziţi începură a striga: ״O! vai nouă ticăloşii! Miluieşte-ne pe noi, Doamne! Curăţeşte zidirea Ta, că măcar deşi am greşit, însă afară de Tine pe alt Dumnezeu n-am ştiut”. Atunci un înger trîmbiţă de trei ori şi Domnul zise: ״Aceste lacrimi ale voastre şi pocăinţa se cădea vouă a le aduce Mie mai înainte, fiind voi în lume. Vedeţi că şi diavolul acum în munci se căieşte şi strigă foarte tare către Mine ca şi voi, dar oare îl voi milui pe el? Nu.. . Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor în focul cel de veci”. îndată îngerii învăpăiaţi ca şerpii năvăliră asupra lor şi răpindu-i, îi aruncară cu capetele în jos în marea cea de foc.

Călugării. Domnul mai depărtă din mulţimile cele de-a stînga Sa alt sobor foarte mare. Aceia erau călugării pe care noi văzîndu-i, ne mîhnirăm, căci au fost călugări pentru Hristos, însă pentru nepăzirea făgăduinţelor date, au fost osîndiţi în partea cea de-a stînga! Feţele lor erau întunecate, făcliile lor stinse, iar pe grumajii lor stătea lenea şi nepurtarea lor de grijă. Domnul, căutînd la ei, Se mîhni foarte mult asupra lor, căci se lăsară biruiţi de poftele lumii, lepădară al doilea Botez cel dat lor, minţiră în făgăduinţa care au făcut-o către Domnul şi slujiră patimilor trupeşti. Domnul, privindu-i cu întristare, îi hotărî matcei focului. Ei auzind răspun-sul, începură a striga din adîncul inimii: ״Miluieşte-ne pe noi, Doamne, că numai pe Tine Te-am ştiut de Dumnezeu, Sfîntului Tău Nume am slujit ziua şi noaptea, chemînd Numele Tău, am izgonit dracii şi am proorocit cele ce au să fie.. . “ Pe cînd se rugau ei aşa cu mare tînguire, Domnul le-a zis lor cu glas de trîmbiţă: ״Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor în focul cel veşnic care-i gătit diavolului şi slugilor lui, pentru că n-aţi ascultat cuvîntul Meu ; ci pe tatăl vostru, Satana. Pentru aceasta şi Eu nu vă voi asculta pe voi acum…” Atunci repede veniră îngerii cei nemilostivi şi apucîn- du-i pe ei, îi traseră în marea cea de foc.

Amestecare de călugări, de boieri şi de oameni simpli. După aceasta văzurăm că veni o Doamnă foarte frumoasă şi încuviin¬ţată, căreia îi slujeau îngerii. Venind Ea, stătu înaintea Domnului

şi făcu rugăciune pentru acest sobor. Merse înaintea Domnului cu sîrguinţă foarte mare, ajungînd pe îngerii cei de foc care duceau pe călugări în muncă şi grăi către dînşii, zicînd: ״în numele Tatălui nostru care este în ceruri, al Unuia Născut Fiului Său şi al Duhului Sfînt, acest sobor nu are a se munci!“ îngerii cunoscîndu-o cine este, ziseră către Dînsa. ״Ştiam că tu eşti iubitoare de Dumnezeu, milostivă şi nimeni altul mai vîrtos decît Tine nu are îndrăznire către Domnul, noi însă nu putem trece peste porunca Judecăto¬rului”. Ea le-a zis: ״Ştiu şi eu aceasta, dar eu m-am rugat mult pentru ei şi El mi-a poruncit să vă întorc pe voi împreună cu dîn¬şii“. Atunci ei se întoarseră şi stătură înaintea Judecătorului cu mare frică. Judecătorul grăi către dînşii: ״Iată pentru milostenia voastră, v-am izbăvit pe voi de focul cel veşnic, dar pentru curvie şi pentru alte necurăţii ale voastre, nu veţi vedea împărăţia Mea”. Apoi porunci să le dea loc dinspre crivăţ.

Copiii nebotezaii ai creştinilor. După acestea Domnul mai despărţi din cei de-a stînga o altă ceată. Aceia erau orbi şi se purtau de hotărîrea lui Dumnezeu pentru că nu făcuseră nici bine, nici rău. Domnul, căutînd spre dînşii, nu S-a mîniat. însă pe părinţii lor S-a mîniat foarte mult, că nu s-au sîrguit ca să-i lumineze cu Sf. Botez. Drept aceea, Domnul porunci să le dea loc de odihnă spre miază-zi şi puţintică îndulcire de viaţă pe veci. Ei au zis către Domnul: ״O, Doamne, Stăpîne iubitorule de oameni! De vreme ce am fost lipsiţi în viaţa trecătoare de bunătăţile lumii, mvredni- ceşte-ne măcar aici a vedea strălucirea lumii Tale. Domnul însă nu le dădu nici un răspuns la cererea lor, ci merseră la locul cel orînduit.

Arienii. Domnul mai despărţi din partea de-a stînga altă ceată de păcătoşi, a căror vedere era ca a Satanei, chipul lor era în chip de şarpe şi din gurile lor ieşeau viermi. Domnul văzîndu-i, Se mînie mult asupra lor. îndată fu adus cel ce i-a înşelat pe ei şi Domnul zise către dînsul: ״Oare nu sînt Domnul Iisus Hristos, Cel de o Fiinţă cu Părintele Meu ? Dar tu cum ai mărturisit Dumne¬zeirea Mea a fi făptură? Vezi proclete cum această mulţime înşe¬lată de tine ai dat-o matcei focului de veci ? Acestea zicînd Domnul, i-a lepădat de la Faţa Sa. Atunci îndată veniră îngerii cei de foc, îi răpiră pe ei şi pe cel ce i-a învăţat rău şi-i aruncară în matca fo¬cului.

Macedonienii. Domnul mai despărţi o ceată din mulţimea mare a păcătoşilor ce stăteau de-a stînga Sa. Şi iată o altă mulţime din ale căror guri ieşea o mare împuţiciune. Ochii lor erau întunecaţi. Domnul căuta groaznic spre dînşii. Iată a fost adus înaintea Dom¬nului şi cel ce i-a înşelat pe ei. Domnul a zis către dînsul: “Eu voi 

tăcea ţie, însă Duhul Sfînt Cel hulit de tine nu va tăcea, ci va veni şi te va ruşina pe tine. .. îndată puterile cereşti începură a cînta chemînd pe Duhul Sfînt, zicînd: ״împărate Ceresc, Mîngîietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi dătătorule de viaţă, vino şi Te… arată ca să se lumineze (lămurească) cel ce te huleşte —spurcatul Mace¬donie. După această cîntare începu a lumina şi a străluci raze de ioc. îndată văzurăm un Scaun înfriccşat, cu vedere ca de smaragd şi pe dînsul Duhul Sfînt în chip de Porumbel alb, venind, odihni pe Unul Născut Fiul lui Dumnezeu. în acest timp toţi Sfinţii îngeri cîntară cîntări de laudă. Venind îngerii de foc îi răpiră pe ei şi-i aruncară în adînc. După aceea, Duhul Sfînt S-a suit în înălţime de unde Se pcgorîse.

Nes{01 ienii. După aceia Domnul făcind alt semn, veni altă mulţime înaintea Lui. El, căutînd cu mare mînie asupra lor, porunci să aducă pe cel ce i-a înşelat. .. Aducîndu-I-se fostul patriarh Nes- torie, îi zise: ״Proclete necurat, unde sînt două feţe, care pentru Mine ai bîrfit? Vezi cum ai dat în pierzare pe acest popor? Unde sînt doi fii, pe care fu neîndumnezeitule ai învăţat? Au nu sînt Eu Unul Sfînt, Unul Domn Iisus Hristos în două firi şi într-un Ipostas închinat de toată zidirea”. Nestorie cu partizanii lui cu- noscînd că s-au înşelat, stăteau ca nişte muţi înspăimîntaţi. După aceea am văzut pe Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, venind din Sfînta Cetate ^cu slavă şi cu multe cete de îngeri. Ea stătu aproape de Fiul ei. în acest timp toţi sfinţii îngeri o lăudară şi-i ziseră: ״Bucură-te ceea ce te-ai învrednicit a fi Maica lui Dumnezeu!” Acestea auzindu-le ereticii nestorieni, îşi ieşiră din minte de frică. Atunci venind îngerii de foc şi înhă- ţîndu-1 pe Nestorie şi pe toată mulţimea lui, le-au legat mîinile şi picioarele şi i-au aruncat acolo unde era: Arie, Macedonie, cu Sa¬tana în osîndă veşnică. După aceasta Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria însoţită de Sfinţii îngeri au intrat în Sfînta Cetate de unde veniseră.

Origen, Evergie[EVAGRIE PONTICUL(345-399), n.n.] şi Didim [cel orb, n.n.]. Domnul mai despărţi încă o altă ceată din partea cea de-a stînga. Şi iată a venit o mulţime mare, între care stăteau înainte trei bărbaţi înşelători. Şi erau legaţi cu legături de fier şi îmbrăcaţi cu întunerec peste tot trupul. De urî- ciunea lor Domnul îşi întoarse Faţa dinspre dînşii. Atunci îndată îi răpiră pe ei îngerii de foc şi-i aruncară în matca focului veşnic

Sergie, Onorie, Kir Pir. Domnul mai despărţi încă o mulţime foarte mare. Aceia venind au stat înaintea Domnului, fiind înf㬺uraţi în beznă întunecoasă. Domnul văzîndu-i, le zise cu mînie: „De unde aţi aflat voi că este în Mine o voie şi o lucrare ? Cum aţi 

răstălmăcit aşa de rău învăţătura Mea şi aţi înşelat cu învăţăturile voastre această mulţime ce stă înainte?” Apoi îndată porunci înge¬rilor nemilostivi, zicînd: „Luaţi-i pe ei de aicea”. îndată împreună cu cuvîntul acesta îi răpiră pe ei îngerii şi-i aruncară în focul cel veşnic.

Evreii cei de la Hristos pînă la sfîrşit. După aceasta iată altă ceată din cei de-a stînga, venind au stat înaintea Judecătorului. Feţele lor erau acoperite cu o mare grozăvie şi multă înpuţiciune ieşea dintr-înşii! Uitîndu-se ei unul la altul, singuri se mirau de grozăvia ce era pe feţele lor. Ei, tînguindu-se, strigau: „O! Amar vouă, că pe Care Ana şi Caiafa cu Ponţiu Pilat L-au răstignit pe Cruce, Acela şade acum să judece! O! Cumplită sminteală şi înşe¬lăciune cu care ne-am înşelat! Necrezînd noi Lui, acum iată am căzut în mîinile Lui şi nu este cine a ne milui pe noi! Unde este acum Dumnezeul legii pe care Moisi ni L-a arătat nouă şi ne-a îndemnat a-I sluji Lui, grăind: „Auzi, Israile, Domnul Dumnezeul tău este Unul. Fără de Dînsul altul nu este.. .“ şi iată acum este altul? Unde sînt acum părinţii noştri: Avraam, Isaac, Iacob şi Moisi? Au doară şi ei s-au înşelat? Oare cine dintre ei a cunoscut adevărul ? Au doară basme au fost toate ale lui Dumnezeu spuse atunci? Aşadar, să rugăm pe Judecătorul ca să judecăm cu Moisi, care ne-a dat legea. Dacă aceluia noi am crezut întocmai ca lui Dumnezeu. Rînduielile legii care ne-a dat nouă, fără de călcare le-am păzit. Una din două să fie: ori el împreună cu noi după drep¬tate să fie aruncat în muncă, sau să fim ca unii din părinţii noştri şi ca aceia să dobîndim şi noi mmtuirea. După adevăr aşa este, că de cînd L-am răstignit pe El, neamul nostru n-a mai văzut bi nele. Mii de răutăţi ne-au întîmpinat pe noi pe pămînt şi acum aici, precum vedem, mai mult, mai amară greutate ne-a aflat pe noi decît cele dintîi! Ce vom face? Unde să ne ascundem de la Faţa Celui răstignit ? Veniţi dar să strigăm către Dumnezeul legii şi oriunde va fi, El va veni şi ne va izbăvi pe noi”. Apoi iarăşi ziseră: „într-adevăr, noi sîntem fără de răspuns! De este cu adevărat Acesta Dumnezeul legii nu ne va milui pe noi, că nici un bine nu I-am făcut, ci mai vîrtos multe răutăţi, încă şi ucenicilor Lui! O! De-am fi vrut să credem, să înţelegem mărturisirea Lui şi să ne botezăm precum au făcut şi alţi mulţi dintre noi: Pavel, Gamaliil şi alţii… ne-ar fi primit şi pe noi în împărăţia Sa. Acestea şi alte multe grăiau unul către altul. Atunci se făcu un glas de trîm¬biţă, care grăi către dînşii aşa. „Dar nu sînt Eu Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu —Părintele Meu —Care am plecat cerurile, M-am pogorît pe pămînt, M-am întrupat din Duhul Sfînt şi M-am născut din Maria Fecioara? Nu sînt Eu Acela Care în soboarele voastre v-am învăţat pe voi adevărul cu îndrăzneală, v-am spus că Eu şi Părintele Meu Una sîntem şi de nu credeţi Mie, măcar lucru¬rilor Mele credeţi ? Şi lucrurile Mele sînt acestea: pe morţi i-am înviat, pe orbi i-am luminat, pe şchiopi i-am ridicat, pe stricaţi am curăţit, toate bolile şi toate rănile le-am tămăduit între voi. Dar voi nu numai că n-aţi vrut să Mă ascultaţi pe Mine ca să vă mîntuiţi, ci pentru binele pe care l-am făcut vouă, pe Cruce M-aţi răstignit, cu suliţa în coastă M-aţi împuns. .. Iată mîinile, picioarele şi coasta _ Mea încă au răni şi vătămături, care mărturisesc sălbăticia voastră cea cu chipul de fiară, care Mi-aţi făcut ?! Acestea făcîndu-Mi-le, nu v-am răsplătit; ci v-am trimis printre voi pe ucenicii Mei. Eu v-am chemat la pocăinţă, dar voi n-aţi vrut să vă întoarceţi către Mine, ci mai vîrtos aţi vrut a muri în păcatele voastre”. Acum şi nevrînd credeţi că Eu însumi sînt şi nu Mă voi schimba”.

Unele ca acestea auzind ei, începură a plînge, a se văita şi a-şi smulge perii capului, zicînd: O, Moisi, Moisi! Ce ne făcuşi nouă? Unde eşti acum? Vino, de ai îndrăzneală şi ne izbăveşte pe noi! După aceasta, Domnul zice: „Pentru ca să fiţi mustraţi mai mult şi ruşinaţi, iată va veni la voi Moisi. Acela vă va vădi pe voi”. îndată veni şi Moisi înaintea lor. Ei văzîndu-1, îndată înce¬pură a grăi către dînsul: O, doamne Moisi! Dar nu ne-ai dat tu nouă Legea în care este scris: „Auzi, Israile, Domnul Dumnezeul tău Unul este şi alt Dumnezeu afară de El nu este!” Iată acum este alt Dumnezeu şi Judecător al tuturor, Care va să plătească fiecă¬ruia după lucrurile lui. Noi am păzit legea ce ne-ai dat nouă neschim¬bată şi nestricată. Astfel, pe Acest Judecător de acum, nu numai că nu L-am primit, dar încă I-am fost foarte împotrivitori, încît şi pe Cruce L-am răstignit. Acum grăieşte la arătare, cine este Acesta ? Cum de nu ne-ai arătat nouă în lege pentru Dînsul ? Spu- ne-ne nouă acum de Acesta şi ne izbăveşte pe noi din mîinile Lui! Iată precum vedem, toţi vom fi daţi în munci şi nu are cine să ne scoată pe noi! Moisi răspunzînd, zise către dînşii: „O neam fără de minte şi leneş cu inima, voi nu sînteţi fiii lui Avraam, ci ai dia¬volului. Au n-am scris eu în lege pentru El? Reamintiţi-vă bine că am grăit: „Prooroc vă va ridica vouă Domnul Dumnezeu dintre fraţii voştri ca pe mine. Pe Acela să-L ascultaţi în toate cîte vă va grăi vouă. Tot sufletul care nu va asculta pe Proorocul Acela, se va pierde din poporul acesta” (2 Lege 18, 15, 18—19׳, F. Ap. 7, 37). Oare voiţi a vă da altă mărturie mai grăitoare? Iată, în alt loc zice: „Nu va lipsi sceptru-Domn — din Iuda, nici toiag de cîr- muitor din coapsele sale, pînă ce va veni împăciuitorul, Căruia se vor supune popoarele… îl văd, dar acum încă nu-i, îl privesc, dar nu de aproape. O stea răsare din Iacob, un Toiag se ridică din Israil şi va lovi pe boierii Moabului şi pe toţi fiii lui Sit îi va zdrobi. Lua-va de moştenire pe Edom şi va stăpîni Seirul vrăjmaşilor săi şi Israil îi va arăta puterea. Din Iacob se va scula Cel ce va stăpîni cu putere şi va pierde pe cei ce vor rămîne în cetate“ (Fac. 49» 70—72; Num. 24, 77—79). Acela este aşteptarea neamurilor! Asemenea şi alte proorocii s-au zis pentru Dînsul şi care se citesc de voi în toate sîmbetele! Pentru cine ? Au pentru altul era împli¬nirea acestor Scripturi? Iată că după adevăr v-aţi osîndit”. Ei răspunseră: „Dar cum putem noi să credem într-însul făcîndu-Se pe Sine Fiu al lui Dumnezeu ? Nouă nu ne-ai arătat în acest chip pentru Dînsul; ci numai de Prooroc!“ Moisi zise: „L-am numit pe El Prooroc ca şi pe Mine pentru întruparea Lui; iar El este Dum¬nezeu desăvîrşit şi om desăvîrşit. însă pisma, răutatea şi trufia voastră nu v-a lăsat că cunoaşteţi adevărul şi să credeţi în El. Deci, acum vă aşteaptă pe voi matca focului“.

Acestea zicînd Moisi, se depărtă de la dînşii. Ei chemară pe Dumnezeul legii, zicînd: „Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacob, şi izbăveşte-ne pe noi în acest cumplit ceas, că în afară de Tine nu ştim pe alt Dumnezeu!“ Acestea grăind ei iată că se făcură fulgere mari şi se întinseră peste tot pămîntul. După aceasta un fulger mai înfricoşat, care fulgeră, acoperi şi umbri pe Judecătorul. Atunci toate puterile cereşti îl lăudară pe El împreună cu Părintele şi cu Duhul Sfînt. După aceasta iată se arătă alt Scaun asemenea cu al Judecătorului. Pe acest Scaun stătea Cel vechi de zile Dumnezeu Părintele. împreună cu El şezu şi Fiul Său Unul Născut. Văzînd acestea evreii, se spăimîntară foarte mult. Dumne¬zeul legii zise: „Acesta este Unul Născut Fiul Meu, Cel iubit în Care am binevoit! Acesta este Fiul şi Cuvîntul Meu. Oare pentru ce şi acum Mă despărţiţi voi de Fiul Meu, Care este cu Mine ne¬despărţit. Abia acum cunoaşteţi cu adevărat că v-aţi înşelat că Eu şi iubitul Meu Fiu sîntem una. Că cel ce urăşte pe Acesta mai înainte M-a urît pe Mine? Şi cel ce nu crede Acestuia, nici Mie nu crede? Au nu v-am grăit vouă mai înainte prin Proorocii Mei, zi¬cînd: „O stea va străluci din Iacob şi aceasta este aşteptarea lim¬bilor. .. Un prooroc vă va ridica Domnul Dumnezeu. Iată Fecioara va lua în pîntece şi va naşte Fiu şi se va chema Numele Lui Emanuil ? Deci, după aceste mărturii care s-au zis, de ce nu L-aţi primit? Pentru aceasta nu aveţi voi (este vouă) parte la împărăţia Mea! împreună cu cuvîntul acesta, iată năvăliră grabnic asupra lor îngerii cei de foc şi-i aruncară pe ei în focul cel veşnic. După aceasta, Dumnezeu Părintele se înălţă în înălţimile cerurilor de unde Se

>          t

şi pogorîse.

Muncitorii Diocleţian şi Maximilian. Unul Născut Fiul lui Dum¬nezeu Tatăl, mai despărţi o altă mulţime de păcătoşi din cei de-a stînga. Atunci veni un sobor viclean şi foarte spurcat, mai mult decît celelalte de pînă acum. Ochii lor erau întunecaţi şi înnegu¬raţi. Pe feţele lor aveau scris numele Satanei, iar în mîinile lor drepte ţineau nişte hîrtii, pe care era scris: ״Lepădarea de Hris- tos!” Domnul căutmd spre dînşii, Se scîrbi foarte mult. Cu glas puternic ca de trîmbiţă, zise către ei; O, Blestemaţilor şi cu totul spurcaţilor, pentru ce v-aţi lepădat de Mine şi de Sf. Botez şi v-aţi apropiat de Antihrist? Pentru ce v-aţi dat cu totul pier¬zaniei? Ce bine aţi nădăjduit a lua de la el? Matca focului şi munca de veci împreună cu dînsul ? Drept aceea nu vă voi milui pe voi, ci împreună cu acela pe care l-aţi iubit, vă voi trimite să mîncaţi roada ostenelilor voastre zadarnice”. Atunci îndată îngerii nemi¬lostivi năvăliră asupra lor, luîndu-i de grumaji şi cu toiege de foc bătîndu-i tare, îi aruncară în beznă şi în tartar, ca acolo să se mun¬cească împreună cu Satana. Ei începură a striga şi a se văita foarte tare, încît glasurile lor se înălţau pînă la cer. Deodată veni în ure¬chile mele un glas ce striga mai tare decît ceilalţi. Acel glas era al lui Diocleţian muncitorul. El striga aşa: ״O! Va-a-a-i! Va-a-a-i! Vai! Cumplit! O, cumplită tortură!” Alteori striga: ״O, răstigni- tule Hristoase Dumnezeule! Mulţi se înşelară şi se lepădară de Sfînt Numele Tău, precum şi eu. în lumea deşartă cmd auzeam pomenindu-se Sfînt Numele Tău, mai rău mă sălbăticeam! Acum, Stăpîne, Tu eşti Unul Sfînt, Cel Prea înalt, Domnul lisu ; Hristos! Acum Te mărturisesc eu, vrăjmaşul, pe Tine Domn şi Dumnezeu! Oh! Amar aceluia ce nu Te-a mărturisit şi nu Te־a iubit şi înfrico¬şata Ta pogorîre n-a înţeles-o! Amar acelora care aif socotit aces¬tea ca pe o nimica! Amar mie, ticălosului, că arderea focului nestins îmi mănîncă mădularele mele! O, făcătorule de bine, miluieşte-mă! Moarte, unde eşti acum ca venind, să mă izbăveşti de atîta ustu¬rime! Cine a ştiut că vor fi unele ca acestea! O, vai mie!” Astfel se tînguia Diocleţian şi nu era cine să-l miluiască pe el.

Sfinţii încep a lua daruri vrednice din mîinile Domnului. După ce se isprăvi judecata, Domnul Se sculă de pe Scaunul Său prea slăvit şi intră în Sfînta Cetate. Atunci auzirăm cîntările Sfinţilor îngeri, care lăudară pe Judecătorul. în cîntarea îngerilor se închi¬seră porţile Sfintei Cetăţi. După aceasta văzurăm că iarăşi şezu Domnul pe Scaunul slavei Sale. El porunci să aducă înaintea Sa cereştile daruri. Fiind aduse înaintea Lui, începu a da Sfinţilor din acele daruri. Venind, fiecare din Sfinţi, primea daruri din mîna Domnului după vrednicia sa.

Intîi veni Maica Domnului. Mai întîi de toţi merse Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria către Fiul Său şi Dumnezeu. Domnul îndată luînd de pe prea curat creştetul Său cununa cea înfricoşată, o puse pe capul ei, zicînd: ״O, Maica Mea, primeşte această cunună pe care Mi-a dăruit-o Părintele Meu!

Biruinţa iadului, puterea care am lucrat cu Trupul, care l-am luat din feciorescul tău trup”. Apoi el îi mai dădu şi cea dinţii înfrico¬şată porfiră, ״adică îmbrăcămintea împărătească şi multe alte daruri îi dădu ei, cinstind-o ca pe o Maică. El o duse pe dînsa in locul cel mai înalt şi mai de cinste al Noului Ierusalim Ceresc. Acolo o puse pe Dumnezeiescul Scaun împărătesc. Sfinţii îngeri o lău¬dară cu cîntări, numindu-o pe ea Doamnă, împărăteasă şi Stăpînă tuturor puterilor cereşti.

Ucenicii şi Apostolii ״După aceasta, Domnul a chemat pe Sfinţii Săi ucenici şi Apostoli: Acestora le dădu veşminte împără¬teşti foarte înfrumuseţate şi-i aşezară să stea pe douăsprezece scaune înfricoşate. Apoi luă douăsprezece cununi şi le puse pe capetele lor. încununîndu-i ca pe nişte împăraţi. Apoi, fericindu-i, Domnul a început a-i numi pe ei judecători celor douăsprezece seminţii ale lui Israil. în timpul acesta mulţimea Sfinţilor îngeri îi lăudă cu armonioasele lor cîntări cereşti.

j

Cei şaptezeci de Apostoli. După aceia, Domnul chemă pe cei şaptezeci de Apostoli. El le împărţi şi lor daruri, încununîndu-i pe ei cu daruri Dumnezeieşti înaintea tuturor Sfinţilor Săi. Sfinţii îngeri îi lăudară şi pe aceştia cu cîntări îngereşti.

Ceilalţi Sfinţi. După Sfinţii Apostoli, Domnul a chemat la Sine pe Sfinţii Prooroci, Ierarhi, Preoţi, Mucenici şi Muceniţe, Cuvioşi şi Cuvioase, Drepţi şi Drepte. . . apoi pe toţi care prin Spove¬danie adevărată, canonisirea respectivă şi facerea roadelor vrednice de pocăinţă, s-au curăţit de păcate, au ascultat Cuvîntul lui Dum¬nezeu, împlinindu-1 şi s-au îmbogăţit cu fapte bune. Tuturor, rînd pe rînd, Domnul le-a dat daruri după meritele lor.

Biserica cea cerească, Noul Sion. După aceasta mai văzurăm înaintea Dumnezeieştii Biserici o curte prea slăvită, a cărei con¬strucţie cerească era foarte încuviinţată si luminată. Prin ea umblau

>          f          >

nişte tineri frumoşi ca nişte diaconi, preînchipuind că făceau oare¬care pregătire Bisericii. Lungimea ei se părea a fi ca de trei mii de stadii. Biserica aceea era zidită cruciş, avînd patru vîrfuri. De multa strălucire ce avea, abia puteam căuta asupra ei. Pe dinaintea ei avea pridvoare foarte frumoase şi trei Altare. Zidirea era chiar de mîna Domnului făcută. în ea nu era asemănare de var sau de piatră, ci era tot o materie strălucită. în acel chip era zidirea ei. Astfel cei ce stăteau afară, vedeau ca prin sticlă pe cei ce erau înlăntrul Altarului. Catapeteasma, Masa şi celelalte, ce limbă de om poate să le spună?! Toate erau întocmite de Sf. Duh. în loc de stîlpi norii ţineau Biserica, iar cei mai dinainte zişi tineri în chip de diaconi, pregătind toate, strigară cu glas tare: ״Binecuvîntează, Stăpîne”. în timpul acesta, Domnul şedea pe Scaunul Slavei Sale cel înfricoşat, împreună cu cei doisprezece Apostoli, care stăteau şi ei, deasemenea, pe 12 scaune frumoase, avînd mese de-a dreapta şi de-a stînga. După acestea, Domnul zise către Diaconi: ״Chemaţi încoace pe toţi aleşii Mei“. îngerul îndată trîmbiţă şi zise: ״Veniţi, Binecuvîntaţi Părintelui nostru în Biserica Slavei celei Sfinte, ca să săvîrşim Jertfa cea nouă în veselie !’׳ Atunci degrabă ieşiră toţi Sfinţii îngeri cu frică şi cu mare spaimă stătu înainte. Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, ieşind din prea luminata cămară a slavei sale, a stat de-a dreapta Fiului său şi Dumnezeu, îmbrăcată în veşminte dumnezeieşti, purtînd pe capul său cununa cea de la Fiul ei cu totul împodobită. Apoi veniră cei şaptezeci de Apostoli luminoşi cu totul. După cei şaptezeci de Apos-toli, veniră la Biserică: Proorocii, Ierarhii, Preoţii, Mucenicii şi Muceniţele, Cuvioşii şi Cuvioasele, Drepţii şi Dreptele şi toţi cură¬ţiţii de păcate şi îmbogăţiţi în fapte bune, luminaţi şi proslăviţi. Fiecare merseră către Biserică la Domnul. Căutînd ei unul către altul, se minunau foarte mult de frumuseţea Lui.

După aceasta merseră fiecare la locul său. De lumina aceea a Bisericii cereşti, se aprinseră inimile lor şi de multă bucurie, nu puteau să se oprească, săltînd oarecum că erau acolo în negrăită veselie. Atunci Domnul Se Sculă de pe prea slăvit Scaunul Său, vrînd a săvîrşi slujba Dumnezeieştii Liturghii, iar Heruvimii şi Serafimii cu cutremur zburînd împrejur, îi slujeau Lui. Ei cîntară: ״Sfînt! Sfînt! Sfînt”! cu mare dulceaţă împreună şi cu celelalte cete de Sfinţi îngeri, Domnul începu a săvîrşi slujba Dumnezeieştii Liturghii cu cei doisprezece Apostoli şi cu toţi Sfinţii îngeri şi cetele Sfinţilor răspundeau. Privind eu la această mare şi înfrico¬şată Taină, m-am uimit cu totul. Venind ceasul înfricoşatei împăr¬tăşiri, Domnul cu mina Sa cea Sfîntă îi împărtăşi cu Dumnezeiescul Trup şi Sînge. Apoi îi adăpă pe toţi cu Mirul cel înţelegător al Dum- nezeirii Sale. Domnul dădu aleşilor Săi din învăţătura cea ascunsă. Atunci mulţi se umplură de înţelepciunea cea ascunsă, se îndumne- zciră, se proslăviră, se făcură părtaşi şi fraţi Unuia Născut Fiului, cu bună voirea Părintelui Ceresc şi cu ajutorul Sfîntului Duh. Jertfa aceea nouă nu are sfîrşit.

Mesele Sfinte. De acolo ieşind toţi Sfinţii împreună cu Domnul, intrară în palatele cele înfricoşate, care erau spre răsăritul cetăţii Sionului. Heruvimii şi Serafimii stăteau înlăuntru lîngă porţile■ Sfintei Cetăţi. Acolo erau palate frumoase şi cămări împodobite cu podoabe duhovniceşti. în acele înfricoşate palate era o masă foarte încuviinţată, avînd pe dînsa bunătăţile cele duhovniceşti,, cărora nu era număr. Acolo era şi o masă alăturea, luminată şi plină de negrăite bunătăţi dumnezeieşti. Acestea erau pregătite 

Fericirea Sfinţilor în cer

 

Sus în înălţimile cerurilor odihneşte pe nori Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Treimea cea de o Fiinţă şi nedespărţită. De jur împrejur stau miriade de miriade de îngeri: Serafimi, Heruvimi, Tronuri, Domnii, Puteri, Stă- pînii, începătorii, Arhangheli, îngeri. înaintea Tronului Dumnezeirii o mare de sticlă şi 24 de bătrîni stau în strălu¬cită slavă: ceata feciorelnicilor curaţi la suflet, ceata prun¬cilor luminaţi, sfinţiţi prin Sf. Botez, Mir-Ungere şi Dum¬nezeiasca împărtăşire, gloata cea mare şi mulţimea celor ce prin adevărată pocăinţă, spo¬vedanie şi facerea roadelor vrednice de pocăinţă s-au ales de partea Dumnezeirii în viaţa lor. în mările de capete ale Sfinţilor, străluceşte cu mare tărie preamărirea Dumnezei¬rii, Care se proslăveşte în aleşii Săi!

celor doisprezece Apostoli. Altă masă era gătită Proorocilor, aproape de aceasta a Arhiereilor. La fiecare ceată de Sfinţi după numărul lor, mesele erau pline de binele cel veşnic. Meselor acelora slujeau oarecare tineri cu părul de aur, foarte frumoşi. Domnul ieşi din Dumnezeieştile şi prea slăvitele palate şi veni ca să şadă la acel prînz duhovnicesc cu prietenii Săi. După Dînsul mergeau celelalte cete sfinte care s-au ales de partea Lui în viaţa lor, din toate semin¬ţiile şi limbile pămîntului. ]Domnul chemînd pe toţi Sfinţii la acea nespusă veselie a Sa, El şezu cu dînşii la masă. Toţi Sfinţii se vese¬liră împreună cu El. îngerii stăteau cu cutremur înaintea Dom¬nului, pe cînd Heruvimii şi Serafimii cîntau o cîntare heruvimică- serafimică minunat de plăcută, încît nu se poate descri, nici povesti. După dînşii răspundeau toate puterile cereşti. Pe cînd Sfinţii mîn- cau şi beau din acele fructe nestricăcioase, se îmbătau cu oarecare beţie duhovnicească, umplîndu-se de înţelepciune şi de Darul dum¬nezeiesc. în acel timp se vedeau oarecum săltînd cu trupurile lor şi oarecum sfinţindu-se de vederea Domnului. Sfinţii mîncînd şi săturînau-se din destul de acele nemuritoare bucate, nu se vedeau 

că se sfîrşesc cum sînt bucatele cele putrezitoare; ci tot aşa întregi rămîneau.

După ce se sculară de la acel înfricoşat prînz, Domnul luă pe toţi Sfinţii şi intrară cu dînşi în Raiul care este aproape spre răsărit. Acesta este Edenul, grădina cea slăvită, făcută de Dumnezeu din care Adam şi Eva, călcînd porunca, au fost izgoniţi. îngerii, cîn- tăreţii nu încetau cîntînd cîntări de veselie. După aceasta Domnul se întoarse cu Sfinţii Săi în Sfînta Cetate de unde ieşiră, dar în acest timp, Sfinţii începură a ruga pe Domnul, zicînd: ״Dă-ne nouă, Stăpîne, şi acest dar, ca, precum în lumea deşartă am ridicat Biserici spre slava Sfîntului Tău Nume, în care adunîndu-ne cîntam şi slăveam puterea Ta, aşa să fie nouă în această veşnică şi fericită viaţă“. Domnul le împlini cererea lor. Întinzîndu-Şi Dreapta Sa, însemnă cruciş spre răsărit, spre apus, spre miază-zi şi spre miază-noapte, tot pămîntul şi tot văzduhul care este de la margini pînă la margini. Totul se aprinse cu ardere de foc, care ţinu îndelung. După aceasta îndată se potoli, iar faţa acelui pămînt se făcu curată şi foarte înfrumuseţază. Dar iată pe tot pămîntul acela se arătară: palate, cîmpii, bisericuţe şi alte zidiri înfricoşate, fiind unite una de alta. încă şi copaci şi pomi roditori. Acestea făcîndu-se aşa cu puterea cea A-tot-lucrătoare. Sfinţii se bucurară foarte mult şi începură a slăvi pe Domnul. După aceasta îndată trîmbiţară din trîmbiţa cea mare şi împărătească a lui Hristos Dumnezeu. Toată făptura se bucură de glasul ei. Deodată văzurăm că se deschiseră porţile cele cereşti şi ieşind Domnul din cămara Sfintei Sale Slave,

Se înălţă în sus spre cer împreună cu toţi Sfinţii îngeri şi oarecare dintre Sfinţi se vedeau că merg la altă înălţime. înaintea Sfinţilor mergea Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu, înfrumuseţată, ca un fulger, împreună cu Fiul ei. Ajungînd la porţile cele cereşti, intrară înlăuntru. Nu ştiu bine unde merseră şi unde odihniră, îngerul care mă purta prin acele strălucite locuri îmi spuse că intrară în împărăţia Cerului. Unii din Sfinţi rămaseră jos, pentru care £׳» lucru mă minunam foarte mult. Deci, întrebai pe cel ce era cu mine, ■ zicîndu-i: ״Pentru ce nu intrară cu Domnul toţi Sfinţii ?” El îmi răspunse: „Numai cei ce au intrat împreună cu Domnul au fost ^ vrednici, ceilalţi cîţi au rămas jos, aceia sînt cîţi în chip mirenesc, ! în lege şi în căsătorie au slujit lui Dumnezeu”. Acestea vorbind noi, văzurăm că iar se pogoară Domnul cu toate puterile cereşti şi cu toţi Sfinii care se suiră la cer. El odihni cu dînşii în locaşurile cele ׳’ mai sus zise. Privind eu acestea, iată Domnul stătu în părţile Sfintei Cetăţi. Se părea că priveşte spre noi cu ochi lini şi blînzi şi ne cheamă către Sine. Noi în grabă ne coborîrăm din acel deal înalt din care priveam toate acestea şi căzînd îr .־’Utea preacuratelor Sale picioare, ^ ne închinarăm pînă la pămînl \ mar, frică. Domnul zise către

mine cu glas blînd şi lung: ״Iată, Grigore, pentru rugăciunile sluji¬torului Meu, Vasile, fiind rugat, ţi-am arătat toate acestea care îţi vor fi spre folos şi spre mîntuire şi ţie şi multora. Dar, mai ales ţie, că ai zis pentru evrei că fac bine că ţin legea lui Moisi. încă vei auzi de la Mine aceasta că tot cel ce nu va urma Sfintei Mele Evan-ghelii, nu va fi viu în veci, ci urît şi lepădat de Părintele Meu şi fiu matcei focului se va afla. Toţi cei ce nu intră prin uşa Sfintei Mele Evanghelii sînt furi şi tîlhari. Tu înţelege toate cele arătate ţie şi îngrijeşte-te pentru ele, că mare folos vei lua şi pe mulţi îi vei întări spre mîntuirea lor. Pentru aceasta am vrut a-ţi arăta acestea toate, ca să faci neguţătorie duhovnicească cu dînsele, ca de multe ori să înmulţeşti talantul care îti este încredinţat. Deci,

f t        t          >          ‘

nu le ascunde, ci vesteşte acestea tuturor Sfintelor Mele Biserici, că mulţi auzindu-le cu toată inima le vor primi,se vor înfricoşa, se vor teme de bunătatea Mea, care este pentru neamul creştinesc, cu tot sufletul vor urî lumea cu dulceţile şi deşertăciunile ei, care sînt într-însa, vor asculta şi păzi învăţăturile Mele \i vor dori mai mult binele de veci”. Eu cu multă smerenie şi cu mare luare aminte ascultînd, am grăit către Domnul: „Dar cum va fi mie aceasta, Doamne, că sînt păcătos şi neputincios? Oare cum voi putea eu pune acestea în necurata mea minte şi cu buzele mele cele spurcate a spune nişte taine negrăite şi nepricepute ca acestea? Măcar de aş avea gură de Heruvim şi minte de Serafim şi tot e greu a arăta acestea oamenilor…”

Domnul zise către mine: „Ştiu şi Eu aceasta că ţie ţi se pare a fi cu neputinţă. Pentru aceia se va sălăşlui în tine Darul Meu şi-ţi va da putere de pricepere, ca să le mărturiseşti acestea la toate Bisericile Mele, spre mai mare folos tuturor limbilor. Fericit va fi acela care va primi acestea cu inimă înfrîntă, cu minte dreaptă şi se va sili a împlini poruncile Mele. Acela va scăpa de muncile de veci. Vai şi amar însă acelora care nu le vor primi; ci vor vicleni pentru dînsele. Ştiu că mulţi din cei necredincioşi la vor socoti ca pe nişte basme şi ca nişte poveşti deşarte şi vor zice: „Cine este acest făcător de basme şi de cuvinte semuitor, care a luat descope¬rire asupra unor cuvinte ca acestea ascunse, pentru care nimenea din Prooroci care sînt din veac, aşa ceva nu le-a spus niciodată? Au doară acesta este mai mare decît Petru şi Pavel, Verhovnicii Apostolilor? Au doară acesta este mai mare decît Moisi văzătorul ie Dumnezeu, decît Ilie şi Daniil şi decît toţi slăviţii Prooroci, ;are au strălucit în legea veche şi cea nouă, şi decît purtătorii de Dumnezeu Părinţi şi Dascăli a toată lumea? Deci, de vreme ce • nimenea dintre aceştia nu ne-au învăţat, nici nu ne-au spus nouă anele ca acestea, apoi cine este acesta care a ştiut tîlcul celor ascunse mai mult decît aceia ? Cine-i acesta care să ne înveţe unele ca aces¬tea pe noi ? Cine־i acesta care ne tot spune acestea, care pînă acum n-au intrat în auz de urechi de om?” Tu însă pentru acestea să nu te leneveşti a le mărturisi, ci spune-le pe toate. Dă-le Bisericilor Mele şi tuturor acelora care le vor primi cu credinţă. Iată Eu —׳zice Domnul —nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu în veci. Ridicaţi-vă privirile în sus, luaţi aminte de toate acestea, nu vă temeţi căutînd spre păcatele voastre, că Eu sînt blînd şi bun. Izbăviţi-vă, pocăiţi-vă, plîngeţi-vă păcatele, daţi lipsi¬ţilor din averile voastre, lăsaţi-vă de acum înainte de vicleniile voastre şi îndeletniciţi-vă la rugăciune în Bisericile şi casele voastre. Iertaţi celor ce v-au greşit vouă şi Eu Dumnezeul vostru cu bucurie vă voi primi pe voi, şi nu numai că voi ierta păcatele şi fărădelegile voastre; ci şi în veşmîntul neputreziciunei şi al dreptăţii la înviere vă voi îmbrăca pe voi şi vă־ voi duce în împărăţia Cerurilor, sătu- rîndu-vă de tot binele cel veşnic. Sculaţi-vă, lepădaţi poftele voastre cele necurate, ca să nu vă afle pe voi moartea fără pocăinţă, căci credinţa voastră în Mine fără îndreptare şi fapte bune, nimic nu vă va folosi pe voi la Judecata Mea. Adevăr, adevăr grăiesc vouă: Cerul şi pămîntul vor trece; iar cuvintele Mele nu vor trece”.

După ce Domnul grăi acestea, îndată Sfinţii îngeri începură să intre în Sfînta Cetate cu ostile îngereşti care erau în jurul Său. Poarta Cetăţii o văzurăm deschisă ; iar eu îndată mi-am adus aminte de Cuvîntul Proorocului Isaia, care zice: „Porţile tale Ierusalime vor fi deschise ziua şi noaptea şi nu se vor închide!” (Is. 69, 11). Plin de mari bucurii, m-am rugat foarte mult Sfîntului înger, pur¬tătorul meu, ca să intru şi eu în Sfînta Cetate. El însă nu mă lăsa, a intra în această Cetate Sfintă!

Acestea descoperindu-mi-se mie nevrednicului cu Darul şi milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, pentru rugăciunile Cuviosului meu Părinte, îndată m-am deşteptat din acel somn adînc. Făcîndu-se dimineaţă am mers la Prea Cuviosul Părintele Vasile ca să-i vestesc toate cele ce am văzut. Cuviosul văzîndu-mă, zîmbind puţin, îmi porunci să şed. Stînd eu cu capul plecat în pă- mînt, începui cu lacrimi a-i spune despre toate cele ce am văzut în vedenie. Cinstitul meu bătrîn începu a-mi zice: „Fericit eşti fătul meu Grigore, că te-ai învrednicit unei vederi ca aceasta. însă să ştii că de cînd ai început a vedea acestea, eu n-am mai contenit rugîndu-mă lui Dumnezeu, ca El să împlinească o cerere ca aceasta a ta. Iată că ai văzut lucruri minunate şi preaslăvite! Nevoieşte-te dar a săvîrşi, toate cele grăite ţie de la Domnul, pentru că eşti aproape lîngă uşi. După ducerea mea din lumea aceasta, ai să scrii şi a mea smerită viaţă, spre folosul multor credincioşi. Deci, nu te lenevi a arăta această descoperire Dumnezeiască, care ţi-a dat-o Domnul şi cu îngrijire să treci zilele tale, ca să nu cazi în munca

mai grea. Păzeşte-te cu tot dinadinsul de orice rău. Ia seama cum

umbli. în toate zilele ispiteşte-te pe tine ca un bun străjer. Frica

lui Dumnezeu s-o ai în tine neîncetat. Păzeşte poruncile Domnului.

Mai presus de toate acestea, păzeşte-te a nu osîndi pe nimenea şi a

nu-ti aduce aminte de răul celui ce te-a osîndit cîndva si te-a > *

scîrbit. Aşa făcînd, vei fi înlăuntru împărăţiei cerului. Doreşte acelea pe care ţi le-a arătat Domnul, ca să scapi de muncile care aşteaptă pe cei păcătoşi. Cugetă mereu la acelea pe care abia le-ai văzut, şi de vei ieşi din trup te voi primi acolo (de voi avea îndrăz¬neală la mila lui Dumnezeu) şi vei fi cu mine acolo veselindu-te în veci. Du-te cu pace în chilia ta că de acum nu mă vei mai vedea pe mine de faţă în această viaţă. împreună cu cuvîntul acesta cuprinzîndu-mă, mă sărută cu multă dragoste. Eu auzind acestea am plîns foarte mult şi zisei: ״O, bunul meu Părinte! Oare cum voi răbda eu despărţirea ta! Oare pe cine voi avea în locul tău aju¬tor neputinţei mele ? Amar mie ticălosului… “ El îmblînzind plîn- sul meu şi mîngîndu-mă, îmi zise: ״Nu plînge aşa fără mîngîiere, o fiul meu! Pentru mîngîerea mea mai vîrtos bucură-te şi te vese¬leşte, că Domnul m-a chemat din această lume vremelnică la viaţa | cea veşnică. Tu ai pe Domnul povăţuitor şi ajutător, dar nici eu după acestea pînă la-sfîrşit nu te voi lăsa pe tine, ci în somn şi ori unde mă vei chema, mă voi arăta ţie. Tu iubeşte calea cea strimtă, nu te lăsa amăgit de dulceţile şi deşertăciunile trupeşti şi lumeşti. Dragostea Sfîntă să n-o stingi. Ia aminte că precum apa stinge para focului, aşa se stinge dragostea cea duhovnicească de grijile lumeşti, se înneacă şi se sugrumă”.

După ce isprăvi cuvîntul, eu luînd blagoslovenie am mers la chilia mea. Fiindcă era Postul cel Mare al Sfintelor Paşti, intrînd în chilie şi îndeletnicindu-mă cu cele duhovniceşti, n-am ieşit tot postul afară. Venind Sfintele Paşti, m-am dus să cercetez mai vîrtos pentru blagoslovenie pe Părintele meu, Prea Cuviosul Vasile, nădăjduind că-1 voi afla viu. Afla-i însă cu durere că în luna martie în ziua 25, după ce săv-îrşise Praznicul Bunei Vestiri şi-a dat Sufle¬tul său în mîinile lui Dumnezeu. Cercetînd eu ca să aflu de Moaş¬tele Sfîntului unde l-a îngropat, îmi spuse Ioan, ucenicul Sfîntului cel după mine, că l-au îngropat în Biserica Sfinţilor Mucenici Fior şi Lavru din Constantinopol pentru că la sfîrşitul vieţii sale Sfîntul lăsase ca acolo să-i ducă Moaştele sale. Mergînd eu acolo şi aflînd mormîntul Sfîntului am plîns mult deasupra lui. Zăbovind acolo o zi m-am întors cu pace la chilia mea, rugîndu-mă mult Milosti¬vului Dumnezeu, ca să mă învrednicească a fi şi eu în locaşul unde Prea cuviosul Părinte Vasile se veseleşte în Iisus Hristos Domnul nostru Căruia I se cuvine slavă şi stăpînire, împreună cu Cel fără de început al lui Părinte şi cu Prea Sfîntul Duh în vecii vecilor. Amin.

B.  După cartea Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț: Din Ierihon către Sion

VEDENIA UNUI CREŞTIN – CU NUMELE DUMITRU – LA ANUL 1580

partea a II-a – cuprins

În apropiere se Sf. Munte Athos din Grecia era în vremea veche un sat cu numele Isvoros, care astăzi se cheamă Stratonica. În acest sat, pe la anul 1580, se afla un creştin cu numele Dumitru.Era un om simplu şi smerit, care se păzea la toate cele care vatămă sufletul, iar la cele bune îşi da silinţa să le împlinească. Pentru aceasta s-a învrednicit ca să-i descopere Dumnezeu acestea pe care le veţi auzi mai jos:

Robul acesta al lui Dumnezeu, Dumitru, avea un băiat în vârstă de 12 ani şi foarte mult îl iubea el şi cu femeia lui. Însă a voit Dumnezeu să le moară băiatul. Iar tatăl lui de prea multă scârbă a căzut în boală grea şi zăcea la pat. După 15 zile, într-o seară, i-a venit lui Dumitru un fel de leşin şi a murit. Atunci femeia lui şi cu soacră-sa, cari îl îngrijeau, au început a plânge cu glas mare, cum este obiceiul în lume.

Când au auzit vecii, au alergat îndată şi plângeau împreună. Trebuiau acum să-l îmbrace cu haine de îngropare. În vremea când l-au dezbrăcat de hainele vechi, au văzut că toate mădularele erau reci, însă pieptul lui era cald. Deci s-au hotărât să mai aştepte până când se va răci desăvârşit şi atunci să-l îmbrace. Aşteptând ei 2-3 ceasuri, l-au aflat iarăşi cald. Deci stând în aşteptare multe ceasuri, a venit noaptea şi toţi cei din casă au mers la culcare.

Însă femeia şi soacra răposatului dimpreună cu unele rudenii au rămas să privegheze lângă mort. Dar din multa oboseală au adormit cu toţii. Când a început să se lumineze de ziuă (o, minune) a suspinat din greu mortul şi s-a ridicat pe şezut. Iar cei cari şedeau de pază lângă el, auzind suspinarea lui, s-au trezit îndată şi văzând pe Dumitru viu se mirau cu toţii, căutând să-l întrebe cum a murit şi iarăşi a înviat. Însă el nu răspundea nimic, ci ţinea mâna la gură şi tăcea privind în pământ. A stat aşa vreme de trei zile, fără să mănânce ori să bea ceva, iar femeia lui, aducându-şi aminte de răposatul lor băiat, sta alături şi plângea.

Auzind Dumitru pe femeia lui plângând, a deschis gura, zicând către ea: “Pentru ce plângi ticăloasă, socotind că fiul nostru a murit? Să ştii că fiul nostru trăieşte şi se află la mare bucurie, în loc luminos şi slăvit. Măcar de-am fi şi noi acolo unde este el şi să trăim şi noi asemenea viaţă fericită”.

A auzit femeia lui vorbele acestea, însă de multă plângere nu l-a mai întrebat nimic. Dar soacra lui care şedea alături i-a zis:

“De unde ştii tu, Dumitre, că trăieşte fiul tău şi se află la aşa de mare bucurie şi odihnă?” Iar el a răspuns:

“Am văzut eu singur cu ochii mei unde se află băiatul meu”.

“Şi ce anume ai văzut?”, a întrebat iarăşi soacră-sa.

Atunci el a început să povestească astfel:

“Cum eram eu bolnav la pat odată, deschizând ochii, am văzut un om prea luminat, a cărui frumuseţe nu pot s-o spun prin cuvinte. Şi îndată ce l-am văzut, mi s-a răpit mintea şi nu mai simţeam nimic din lumea asta, ci numai la dânsul priveam şi nu-mi puteam dezlipi ochii de la el. Mi s-a părut însă că m-am despărţit de voi şi mă aflam în braţele lui, iar el apucându-mă a zburat în sus.

Cum urcam noi aşa, mi s-a părut că am trecut şapte ceruri şi după ce le-am trecut, ne aflam în altă lume.

Lumina lumii de acolo era mult mai strălucitoare, şi pământul de acolo era mult mai frumos ca pământul acesta. Era ca un câmp prea frumos, împodobit cu 3 soiuri de copaci înfloriţi, iar mireazma lor şi frumuseţea nu poate omul ca s-a povestească. Un soi de copaci îmi părea că sunt migdali înfloriţi, alţii semănau cu trandafirii roşii, iar alţii păreau niste crini vărateci. Tot pământul acela este plin cu asemenea copaci.

Deci mergând noi pe locul acela, am văzut două porţi de fier închise şi pecetluite. În faţa porţii din dreapta stăteau de pază o mulţime de oameni tineri în veşminte albe. Iar la cea din stânga păzeau nişte uriaşi negri.

Când am ajuns în faţa porţilor a zis către mine călăuza cea minunată:

“Pleacă-te în jos repede şi te închină”.

Atunci eu m-am aplecat şi m-am închinat cu frică, rămânând întins pe pământ. Acolo am auzit un glas din depărtare, zicând:

“Pentru ce l-ai adus aici pe acesta? Nu ţi-am zis să-l aduci pe el, pe vecinul său Nicolai să-l aduci. Acesta are încă a mai trăi pe pământ.”

Cum a auzit glasul acesta, călăuza mea m-a ridicat îndată şi ne-am pornit către răsărit. Şi iată că ne-am aflat într-un câmp mare şi frumos şi prea plăcut. Acolo erau mulţime de copaci prea frumos înfloriţi. Şi fiecare copac avea câte un om care şedea la umbra lui. Oamenii aceia erau de aceeaşi statură şi grosime, dar înfăţişarea lor nu era la fel: unii aveau chipul luminos şi vesel, alţii erau negri ca arapii şi chipul lor întristat. Fiecare cunoştea orice altul a făcut în lumea asta, fie bine fie rău, căci aveau nişte semne cari arătau tot ce au făptuit în lume: ori furtişag, ori desfrânare, ori preacurvie, ori beţie, ori alte păcate. Şi cum mergeam noi pe câmpul acela, uitându-mă eu într-o parte şi în alta, am cunoscut pe mulţi din cei cari au trăit la noi şi acum sunt morţi.

Am văzut acolo într-o livadă 4 copii luminaţi şi frumoşi, cari şedeau împreună la un copac înflorit şi prea frumos. Şi cum i-am văzut la atâta veselie, m-am oprit cugetând la frumuseţea acelor copii. Privind mai bine am cunoscut că aceştia erau copiii mei. Acolo se afla băiatul meu care a murit de curând (în vârstă de 12 ani). Şi când i-am cunoscut s-a veselit inima mea. Atunci mi-a zis călăuza mea:

“Poate ştii ai cui sunt copiii aceştia?”, iar eu am zis:

“Da, Stăpânul meu, ei sunt copiii mei şi eu mă scârbeam că au murit, iar acum când îi văd aşa de frumoşi, mă bucur şi aş dori să ramân cu ei”.

Şi zicând acestea ne-am depărtat îndată. Eu însă văzând podoaba locului aceluia am cutezat să zic către cel care mă însoţea:

“Stăpânul meu, oare acesta este raiul, pe care l-a sădit Dumnezeu?” Iar el mi-a zis:

“Nu-i acesta Raiul, ci este pământul drepţilor şi locul de odihnă al binecredincioşilor creştini. În locul acela a rânduit Dumnezeu ca să stea sufletele lor până va face judecată şi răsplătire. Iar bunătăţile cele veşnice pe cari le dobândesc cei drepţi, precum şi muncile pregătite pentru chinuirea celor păcătoşi sunt acolo unde ai văzut două porţi de fier şi acestea vor fi la sfârşitul lumii, în ziua înfricoşată a judecăţii, la a doua venire a lui Hristos. Atunci vor merge păcătoşii în munca cea veşnică, iar drepţii în viaţa cea veşnică”.

Auzind eu acestea de la călăuza cea minunată şi mergând către Amiază, am ajuns într-un loc întunecos şi urât, care era murdar şi avea mulţime de oameni înlăuntru cu feţele foarte întristate. Atunci am întrebat pe călăuză, cine sunt aceştia. Iar el mi-a zis:

“Acesta este neamul iudeilor cari n-au crezut în Hristos”.

Şi mai mergând puţin am ajuns la un loc mai întunecos, care avea noroi şi putoare multă. Acolo erau o mulţime de oameni în chip de copii mici, alţii în chip de căţei mici fără ochi, iar alţii ca viermii cari mişună în murdărie. Întrebând despre ei, mi-a răspuns călăuza:

“Acesta este neamul ismailiţilor şi al ereticilor”.

După ce am mai mers puţin, am dat de neamul faraoniţilor (egiptenii vechi) şi erau întunecaţi la faţă şi negri. De aici am trecut prin multe locuri şi am văzut multe neamuri de oameni. Fiecare credinţă şi erezie avea un loc deosebit. Şi întrebând eu pe călăuză mi-a lămurit toate.

Cum îmi povestea el multe şi felurite, am auzit o detunătură mare sub picioarele noastre şi îndată s-a făcut clocot mare şi a ieşit ţipăt amar şi scârbos ca de balaur mare, sau ca de fiară sălbatecă care loveşte şi fluieră. Auzind eu acest ţipăt necurat, m-am speriat şi căutam să mă ascund în sânul călăuzei mele întrebându-l cu frică:

“Domnul meu, ce este ţipătul acesta înfricoşat?” Iar el mi-a zis:

“Acesta este iadul care înghite pe toţi păcătoşii şi pe cei necredincioşi cari n-au crezut în Hristos, şi niciodată nu se satură”. Atunci am auzit un glas de sus, care zicea:

“Ce strigi şi te frămânţi? Mai aşteaptă puţin şi te vei sătura de mulţi arhierei nevrednici, de preoţi şi de monahi”.

Şi pe când era încă în urechile mele glasul acela, m-am aflat numaidecât aici, pe patul meu.

Văzându-mi trupul cel urât, nu voiam să intru. Iar călăuza mea m-a silit şi fără voia mea să intru în trup. Şi atâta m-a durut trupul meu, încât mi s-au zdruncinat toate oasele şi încheieturile”.

Când a auzit soacră-sa aceste cuvinte de la Dumitru, le-a vestit în toată eparhia aceea. În vremea asta se afla pe acolo şi Părintele Duhovnic Mitrofan Ritorul, bărbat învăţat şi cuvântăreţ, care auzind despre asta, a mers acasă la Dumitru şi l-a întrebat cu de-amănuntul despre vedenia lui. Iar Dumitru a spus Duhovnicului toate câte s-au scris aici.

Spune Părintele Mitrofan Duhovnicul că a mers în trei rânduri la el acasă şi l-a descusut pe Dumitru cu multă scumpătate şi s-a încredintat că adevărată este vedenia (descoperirea).

S-a încredinţat mai ales din împlinirea cuvintelor cari s-au zis către călăuză (la începutul vedeniei), adică când a strigat:
“Lasă-l pe acesta şi adă-l pe vecinul său Nicolai”.

În adevăr Nicolai acesta era sănătos în vremea aceea şi după două zile de la vedenia lui Dumitru s-a îmbolnăvit şi a murit. Şi cele care au fost pregătite pentru îngroparea lui Dumitru, acelea au fost folosite la îngroparea lui Nicolai.

Acestea le-am aflat cu adevărat şi le-am scris pentru folosul oamenilor credincioşi.

În Mânăstirea Lavra Sf. Atanasie, codicile No. 55 din Sf. Munte Athos[3].

 

 

 

 

Sfârșit și lui Dumnezeu laudă!


[2] Protos. Nicodim MĂNDIŢĂ (după Sfântul Atanasie al Cretei), Calea sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, Volumul 2, Ed. Lumină din lumină, Bucureşti, 21992, pp. 747-778

[3] P385 – P389

A.  Modelul pluralismului hristocentric

Pasul următor care trebuie făcut  în argumentarea interreligioasă constă în

A)        RAPORTAREA PERSONALĂ A APARȚINĂTORILOR AL-TOR RELIGII LA HRISTOS.

Nu putem rezolva problema aceasta decât dacă găsim posibilitatea ca oamenii de alte credință, inclusiv cei nereligioși, să se raporteze la Hristos într-un cadru dialogal și pe această bază să audă chemarea lui Hristos pe care să o accepte sau să o refuze[1].

Am zice că gata, prin aceasta se revine la Ortodoxie și că pluralismul hristocentric este de fapt Ortodoxia.

Dar, din păcate, explicațiile ulterioare ne arată că Persoana Hristos, Mântuitorul este Una, prezentată în Ortodoxie pe când persoanele numite Hristos în Pluralism sunt cu totul altele, sunt hristoși minicinoși deci nu pot mântui.

De fapt după cum spune Mântuitorul, trebuie să luăm aminte:

Mar 13:21 Şi atunci dacă vă va zice cineva: Iată, aci este Hristos, sau iată acolo, să nu credeţi. 22 Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, pe cei aleşi. 23 Dar voi luaţi seama. Iată dinainte v-am spus vouă toate.

Deci nu tot ce pare sau se numește hristos este Hristos Mântuitorul și nu trebuie să urmăm pe nici unul, ceilalți fiind rătăcitori:

B)    Premisă revelațională – raportarea la Răscumpărător.

Ne-am referit în capitolul anterior la pluralismul spațiilor teocosmice, arătând că acestea beneficiază de o legitimitate relativă, în ciuda unor inevitabile procese de parțializări și false valorizări care le frământă. Nu este vorba, sub nici o formă, de o inconsecvență a lui Dumnezeu ci de viitoarea lor raportare la un Răscumpărător, vestit în Geneză 3,15: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei; Acela îți va ținti ție  capul, iar tu îi vei ținti lui călcâiul”. Semnificația excepțională a acestui text rezultă din locul unde apare: încă înainte de alungarea din Paradis a protopărinților Adam și Eva. Conținutul lui se va repercuta din acest motiv asupra lor și a tuturor urmașilor lor. Asupra tuturor spațiilor teocosmice în care vor trăi acești urmași. Asupra tuturor religiilor, care sunt spații teocosmice de factură religioasă. În consecință, afirmăm legitimitatea relativă a tuturor religiilor, din toate timpurile; raportarea tuturor religiilor fie la un Răscumpărător, fie la o lucrare sau situație a cărei efecte să fie similare cu lucrarea unui Răscumpărător; posibilitatea concretă a aparținătorilor tuturor acestor religii de a se raporta la Răscumpărător, de așa manieră, încât el să fie la fel de semnificativ pentru aceștia ca pentru proprii săi contemporani, indiferent în ce moment al istoriei ar fi plasați aceștia și el însuși.

Remarcăm faptul că aceeași raportare la Răscumpărător apare și în cazul necredincioșilor de orice fel, al celor lipsiți de orice convingere religioasă, cu alte cuvinte, al tuturor oamenilor. Ea se realizează în virtutea creării omului după chip și asemănare, care implică o dinamică permanentă spre bine. Răscumpărătorul  se grefează pe ea, se înscrie în comuniunea interumană constitutivă și se manifestă ca o permanență a ei.

Pe de altă parte dorim să subliniem faptul că și așteptarea Răscumpărătorului este supusă parțializărilor și falselor valorizări, ceea ce face ca persoana lui să fie uneori greu de identificat. Astfel, prin parțializare, existența lui poate  fi relativizată până la dispariție, proces al cărui punct culminant îl reprezintă omul prometeic, care se consideră absolut independent față de sacru și față de orice alt om. În cealaltă extremă  îi duce pe mulți falsa valorizare a Răscumpărătorului. Ei așteaptă totul de la el, îl transferă din zona umanului  în cea a sacrului, ceea ce este iarăși ilegitim, pentru că restaurarea trebuie să se producă din interiorul acestei lumi.

În final nu trebuie uitată condiționarea tuturor manifestărilor umanului de către voia lui Dumnezeu. El este cel care hotărăște ce descoperă oamenilor din fiecare spațiu teocosmic individual, în funcție de specificul acestuia[2].

Așadar, cu alte cuvinte, toți se vor mântui în Hristos. Revenim la Origen și apocatastază, dar într-un mod exprimat mai modern introducând posibilitatea a două feluri de mântuiri:

Comuniunea personală cu Hristos. După ce s-a constatat că identitatea dintre Răscumpărător și Domnul Iisus Hristos are un caracter universal vom aborda situația particulară a creștinilor, în mod special a celor ortodocși. Introduc această din urmă subliniere, pentru că tocmai aici se evidențiază o trăsătură specifică a Ortodoxiei. Creștinismul occidental a accentuat latura juridică a acestei relații,

Răscumpărarea este în primul rând comuniune a lui Hristos cu cei pe care îi răscumpără. Această comuniune se realizează în Biserică sub forma unei legături personale, exprimată mai ales în Sfintele Taine. Cei care o experiază sunt creștini.

În cazul necreștinilor este evident că trebuie să aibă și ei parte de comuniune cu Hristos, pentru că altfel nu s-ar mântui, ceea ar fi nedrept. Dumnezeu însuși ar fi nedrept, ceea ce este inadmisibil. O primă comuniune a fost evidențiată în contextul inclusivismului, când s-a arătat că Hristos,  întrupându-se,  lucrează automat asupra oamenilor în virtutea regulilor de comuniune/comunicație care operează la nivelul întregii lumi. Se realizează o comuniune subconștientă cu Hristos (aici își are locul acel „…păgânii fac din fire ale legii…” pe care îl găsim la Sf.Pavel), însă această comuniune subconștientă nu este suficientă.[3]

Se vede că nu ne putem mântui decât prin Sfintele Taine și pocăință personală față-n față cu Hristos, dar fiindcă neapărat se dorește mântuirea nonortodocșilor se trece la invenția unui alt mod de mântuire, inexistent dar necesar pentru a finaliza circuitul vicios al gândirii origeniste „dacă nu-i silește pe oameni să se mântuiască cu toți înseamnă că Dumnezeu este nedrept și nemilos”. Această invenție este: împărătșania neliberă, fiindcă e subconștientă cu Hristos prin tot felul de hristoși mincinoși. Dar fiindcă aceasta anulează caracterul rațional, liber, iubitor al omului se inventează mai apoi o altă idee: că așa cum prin Pogorârea la Iad Hristos a mântuit din trecut așa va mântui pe toți printr-o propovăduire înainte de Înfricoșata Judecată, numind drepți oameni pe care chiar Sfânta Scriptură îi numește nedrepți iar pe drepții adevărați numindu-i nu chiar așa de drepți, relativizându-se în felul acesta dreptatea:

Răscumpărarea drepților prin Coborârea la Iad[4]

În calitate de creștini trebuie să realizăm o comuniune personală cu Hr. ce se realizează în biserică prin sf. taine. Singurul moment în care se face o asociere între Domnul Hristos și cei deja decedați este cel dintre moartea pe cruce și Înviere. El este marcat terminologic în viața creștină ca „pogorâre la iad” (descensus ad inferos). În acest context se vorbește despre „mântuirea drepților Vechiului Testament. Se pune problema: cine sunt drepții Vechiului Testament. Din analiza care urmează rezultă că termenul se referă la categorii diferite de complexitate a comuniunii dintre aparținătorii unor spații teocosmice diferite și Dumnezeu.[…]

În contextul conturării deciziei lui Dumnezeu de a anula spațiul teocosmic radical deficitar, apare prima delimitare explicită a celor drepți de cei ne-drepți/răi, care va duce la încheierea unui legământ cu valabilitate perenă. Contrastul dintre răi și drepți apare în capitolul 6 al Genezei: 5. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ și că toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele….8. Noe însă a aflat har înaintea Domnului Dumnezeu. 9. Iată viața lui Noe: Noe era om drept și neprihănit între oamenii timpului său și mergea pe calea Domnului.

În versetul 5 nedreptatea apare ca înclinare a întregii persoane spre rău – toate cugetele și dorințele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, departe de calea Domnului. Ne confruntăm aici cu o evaluare a unui întreg spațiu teocosmic, sau, mai corect, a tuturor spațiilor teocosmice existente la acea dată. Criteriul de evaluare este cel deja cunoscut, respectiv comuniunea omului cu Dumnezeu și cu lumea. Dumnezeu a dat o serie de porunci, menționate explicit în text sau prezente doar implicit, și a fixat astfel cadrul existențial al unor spații teocosmice. Versetul cinci din capitolul 6 al Genezei reprezintă verificarea modului în care s-a îndeplinit porunca (… văzând însă Domnul …), evaluarea rezultatelor și enunțarea unei anumite acțiuni.

Legământul este precedat de o reflexie a lui Dumnezeu (Gen.8,21), care decide să nu mai distrugă viața de pe pământ în viitor, deoarece toți oamenii au în ei și o sămânță a răului: „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului, pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinerețile lui și nu voi mai pierde toate vietățile, cum am făcut”. Termenul folosit, omul, are un caracter generic și indică o  incapacitate de acum constitutivă de a ocoli răutatea, parțializările și falsele valorizări, de a reveni la curățenia paradisiacă.[fals, ca să dăm un exemplu: Maica Domnului, n.n.] […]

Dreptatea relativă a lui Noe. Constatările acestea negative nu trebuie să ducă însă la concluzia că nici unul dintre ceilalți contemporani ai lui Noe nu participa într-o oarecare măsură la dreptatea specifică propriului spațiu teocosmic. Lămuritor este în această privință cuvântul Sf.Apostol Petru, care vorbește despre „cei înlănțuiți încă de pe vremea lui Noe” și cărora le-a propovăduit Domnul  Hristos în timpul celor trei zile petrecute în ținuturile adânci ale creației, identificate mai târziu cu iadul. Din moment ce Domnul Iisus a avut acolo ascultători, pe unii dintre ei înviindu-i odată cu el, înseamnă că și contemporanii lui Noe înecați în timpul potopului realizau în oarecare măsură dreptatea, era niște drepți ai propriului spațiu teocosmic.[fals 1Pe 3:19 Cu care S-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor ţinute în închisoare, 1Pe 3:20 Care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu aştepta, în zilele lui Noe, şi se pregătea corabia în care puţine suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă. 2Pe 2:4 Căci dacă Dumnezeu n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci, legându-i cu legăturile întunericului în iad, i-a dat să fie păziţi spre judecată, 2Pe 2:5 Şi n-a cruţat lumea veche, ci a păstrat numai pe Noe, ca al optulea propovăduitor al dreptăţii, când a adus potopul peste cei fără de credinţă, 2Pe 2:6 Şi cetăţile Sodomei şi Gomorei, osândindu-le la nimicire, le-a prefăcut în cenuşă, dându-le ca o pildă nelegiuiţilor din viitor;] […]

În consecință se poate afirma că dreptatea lui Noe se înscrie în primul rând într-o continuitate  a dreptății constitutive omului, iar în al doilea că se referă la respectarea regulilor de comuniune ale propriului spațiu teocosmic, așa cum apare el înaintea potopului și după acesta. Această dreptate are înnsă și o încărcătură negativă semnificativă, datorată elementelor Adam și Cain pre-zente între oameni, în virtutea cărora Noe însuși este predispus la parțializări și false valorizări proprii.[…]

După cum se vede, fiecărui urmaș menționat i se asociază nu doar un popor ci o pluralitate de popoare care se răspândesc în teritorii noi, după cum se afirmă în cazul lui Canaan, fiu, al lui Ham (v.18: …Mai pe urmă neamurile canaaneiene s-au răspândit…). Constatarea finală este cea din Geneză 10.32: Acestea sunt neamurile, care se trag din fiii lui Noe, după familii și după nații, și dintr-înșii s-au răspândit popoarele pe pământ după potop.

Se poate observa că textul îi asimilează pe membrii acestor popoare cu cel din care se trag, de unde rezultă  că  se actualizează în cazul fiecăruia și calitatea de drept specifică legământului Noe. În consecință numărul drepților Vechiului Testament participanți la acest legământ a fost extins la toate neamurile pământului, la toată omenirea, care se trage tipologic din acest protopărinte. de remarcat este și faptul că afirmația include, fără îndoială și dimensiunea strict religioasă a spațiilor teocosmice reprezentate de națiile amintite, ceea ce face ca drepții despre care vorbim să fie aparținătorii tuturor religiilor cunoscute în lumea antică, cel puțin.[fals, de exemplu Fac 9:25 A zis: „Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie la fraţii săi!”][…]

După cum a rezultat și din episodul întâlnirii cu Melchisedec, Avram nu este în nici un caz un drept desăvârșit, așa cum nu fusese nici Noe, cum nu aveau să fie mai târziu nici Iacob, Moise, David și mulți alții pe care-i asociem îndeobște termenului „drept al Vechiului Testament”. Comportamentul și cuvintele sale dovedesc în general o înaltă ținută morală – dovadă stăruința sa de a-i salva pe locuitorii Sodomei și Gomorei. Alteori îl vedem însă fragil, ca în momentul abandonării Sarei, pentru a-și salva viața în primă instanță și a duce apoi o viață îndestulată pe seama ei.[fals Gal 3:6 Precum şi Avraam a crezut în Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate. Iac 2:21 Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Iac 2:22 Vezi că, credinţa lucra împreună cu faptele lui şi din fapte credinţa s-a desăvârşit? Iac 2:23 Şi s-a împlinit Scriptura care zice: „Şi a crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui ca dreptate” şi „a fost numit prieten al lui Dumnezeu”. Iac 2:24 Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă.] [5]

Trebuie însă să specificăm că în Sfânta Scriptură și deci în Ortodoxie dreptatea este legată de credința în Dumnezeul cel adevărat. Numai acei oameni care credeau Ortodox în El, chiar dacă păcătuiau dar apoi se căiau, erau numiți drepți. Iar Dumnezeul din Vechiul Testament este însuși Sfânta Treime din care face parte Hristos. Deci în afară de Hristos nu este mântuire, în afară de Sfânta Biserică Ortodoxă nu este nici dreptate nici mântuire având în vedere că drept slăvitori adică Ortodocși au fost și Adam și Eva și Abel și… Noe și Avraam și … Moise și … David și … Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul dintre Proorocii din Vechiul Testament și printre primii din Noul Testament.

⨁⨁⨁

Pe lângă combaterea din paranteze a relativizării dreptății, ideologia de mai jos că analog cu Pogorârea la Iad[6] ar mai fi vreo propovăduire – după moarte până la sfârșitul lumii sau după învierea morților până la înfricoșata judecată – a fost combătută la capitolul I pp. 4-6, așa că nu vom mai reveni aici.

În acest context extindem ideea inclusivistă a comuniunii subliminale cu Hristos și asupra celor din iad, ceea ce ne permite să constatăm că și cei înlănțuiți acolo comunică subliminal cu Hristos și primesc un răspuns, astfel și cei înlănțuiți pot comunica cu Hr. Pe această bază pot recepta propovăduirea lui și intra în comuniune cu el.[fals cu aceasta se va contrazice autorul singur mai departe când va vorbi de dialog și propovăduire, deci rațională, conștientă][…]

Învățătura despre pogorârea la iad este receptată și de sfinții părinți. Cateheza a patra a Sf. Chiril al Ierusalimului întrebările sale lămuresc faptul că Hristos nu e venit doar pentru mântuirea creștinilor.

Sf.Chiril al Ierusalimului, Catehezele,  Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Cateheza IV  113-114: S-a pogorât în cele mai de jos ale pământului, ca să răscumpere și pe cei drepți de acolo. Spune-mi: Voiai oare ca cei  vii să se bucure de har, cu toate că cei mai mulți nu erau cuvioși, iar cei închiși de la Adam de multă vreme să nu dobândească libertatea? Profetul Isaia a propovăduit cu mare glas atâtea despre dânsul. N-ai fi David și Samuil și toți profeții și însuși Ioan, care l-a întrebat prin trimișii săi: „Tu ești cel ce vine sau pe altul să așteptăm?” (Matei XI, 3) N-ai fi voit să se pogoare spre a libera pe unii ca aceștia?

Descendenții lui Adam amintiți implicit sau explicit sunt drepții, mai cuvioși prin faptele lor, specifice propriului spațiu teocosmic, decât contemporanii care îl aud pe Hristos și îl acceptă, deși sunt mai puțin virtuoși decât înaintașii. Concluzie: drepții vor fi mult mai dispuși să îl accepte!

A nu accepta răscumpărarea drepților ar constitui o lipsă de coerență internă. Predica este realizată inițial de SF. IOAN Botezătorul ca înainte vestire (cf. Origen, 235, Troparul Sf.Ioan).

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1943, ediția II-a,  III, 29 – Despre pogorârea în iad, p.273 – 274: „Sufletul îndumnezei se pogoară în iad, ca după cum celor de pe pământ a răsărit soarele dreptății (Maleahi, IV, 2), tot astfel s strălucească lumină și celor de sub pământ și care stau în întuneric și în umbra morții (Luca I, 79; Isaia IX,2); ca după cum a binevestit pacea celor de pe pământ, slobozenie celor robiți, vedere celor orbi (Isaia LXI, 1; Luca IV, 18), și celor care au crezut a devenit pricina mântuirii veșnice, iar celor care n-au crezut, mustrare a necredinței, tot astfel și celor din iad. „Pentru ca  lui să se plece tot genunchiul celor cerești, celor pământești și celor dedesubt” (Filipeni II, 10). Și astfel a slobozit pe cei legați din veci și iarăși a revenit dintre morți, deschizându-ne calea către înviere.”

Avem imaginea unei propovăduiri complete a Mântuitorului în iad care presupune adeziune, convingere.[din citatele de la Sfinţii Părinţi se vede clar că nu e vorba de ceva inconștient și nici de mântuirea vreunuia care n-a fost creștin, fiindcă și drepții din Vechiul Testament sunt creștini ai așteptării. Din ele se vede și libertatea credinței celor din iad, după cum a fost sădită din viața de pe pământ, și faptul că toate acestea s-au petrecut numai înainte de învierea lui Hristos. După aceasta se schimbă abordarea mântuirii în sensul că nu va mai fi o Pogorâre la Iad.][…]

Pogorârea la iad și oamenii care au trăit după Înviere.

Această situație vizează trecutul. În momentul în care Sf. Pavel abordează problema păgânilor care fac din fire cele ale legii el se situează dincolo de momentul pogorârii la iad, are în vedere o situație de după moartea și învierea Domnului. El extinde lucrarea despre care am vorbit asupra unui moment ulterior fără a-i preciza termenul limită. Păgânii vor fi judecați după legea spațiului teocosmic propriu, iar drepții spațiilor respective vor fi în comuniune cu Hr. în condițiile în care toți vor auzi propovăduirea lui Hristos această situație va fi deci extinsă asupra tuturor timpurilor până la sfârșitul timpului; toți vor avea ocazia să asculte propovăduirea lui Hristos după trecerea lor la cele veșnice și răspund atât drepții cât și unii dintre creștini.

Iată aici 3 învățături contrare Ortodoxei:

  1. Judecata păgânilor va fi făcută după credința lor. Cu alte cuvinte un terorist musulman care a fost învățat că dacă va omorî ghiauri va primi munți de pilaf și multe femei, chiar va primi așa;
  2. Diferențierea între drepți și creștini[7];
  3. Propovăduirea lui Hristos după moarte.[8]

Multe locuri din casa Tatălui înseamnă diferite grade de comuniune, particularizarea personală pluralități ale comuniunii și pluralități ale receptării Lui ca Mesia. Personalismul creștin ne confruntă așadar nu doar cu un dialog a lui Hristos cu fiecare om, ci și cu o specificitate a acestui dialog cu fiecare spațiu teocosmic.[9]

Iată o altă învățătură neortodoxă:

Multele lăcașuri ale Tatălui înseamnă multele feluri de credințe mântuitoare sau faptul că în casa Tatălui ar fi oameni proveniți din mai multe religii fără să fi trecut la Ortodoxie.

Dar să vedem cuvântul Mântuitorului ce vrea să spună:

Ioan 14:1 Cuvântarea de despărţire. Făgăduinţa Duhului Sfânt. Să nu se tulbure inima voastră; credeţi în Dumnezeu, credeţi şi în Mine. 2 În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. 3 Şi dacă Mă voi duce şi vă voi găti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu.

Așadar numai cei ce cred în Tatăl și în Fiul Său Iisus Hristos netulburat, adică Ortodocșii aflați în pacea pocăinței, vor avea loc în casa Tatălui, gătit de Hristos în care vor locui cu El.

Că aceasta este înțelesul real al acestui fragment se confirmă și din următorul:

Ioan 17:6 Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. 7 Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; 8 Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis. 9 Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt.

Oamenii lui Hristos, drepții sau creștinii care se vor mântui sunt numai aceia care păzesc cuvântul Tatălui, cunoscând cu credință adevărată (adică Ortodoxia de Răsărit) pe că Hristos ieșit de la El. Numai pentru aceștia mijlocește Hristos rugându-se și luându-i din lume, adică toate spațiile teocosmice neortodoxe care nu se vor putea mântui în veac dacă nu se vor întoarce la Hristos. Pentru ceilalți nu se roagă din delicatețea de a nu-i sili. Dacă și în rugăciune are aceeași delicatețe când ei n-au cum să-și dea seama dacă Hristos se roagă sau nu pentruei, cum să-i silească să fie împreună cu El dacă nu-L vor?

⨁⨁⨁

Se mai aduce tot timpul ca un fel de susținere a noului origenism, în cazul de față numit personalism hristocentric (cu nimic diferit decât celălalt personalism fiindcă hristos din centrului lui nu este Hristos ci poate fi oricine și orice, inclusiv antihrist), un referat scripturistic, un citat din Sfântul Apostol Pavel, rupt din context:

Rom 2:14 Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege,15 Ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără.

Iată cum este acesta interpretat:

Constatăm, cu alte cuvinte că, fără a-i mai aminti pe contemporanii lui Noe și înaintașii lor, în același moment istoric, coexistă trei categorii fundamentale de drepți ai Vechiului Testament, fiecare dintre ele raportându-se la câte un Legământ și beneficiind, în consecință, de toate posibilitățile de comuniune și, implicit, de virtuțile soteriologice ale acestuia. Aceste trei categorii cunosc apoi subdiviziuni numeroase, corespunzătoare fiecărui spațiu teocosmic care se dezvoltă din cele trei Legăminte și care are fiecare o lege proprie, adică o structură teocosmică și un mod de relaționare legitimat de Dumnezeu până la venirea Răscumpărătorului. Atunci când trimite la legea proprie păgânilor,[10] Sf.Pavel se referă la această relaționare specifică cu Dumnezeu a fiecărui neam, a fiecărei religii, deci a fiecărui spațiu teocosmic.[11]

Cu alte cuvinte că Hristos i-ar judeca după legea lor, religia lor, spațiul teocosmic al lor. Nicidecum nu este adevărat. Este vorba de legea conștiinței (glasul nemitarnic pus de Dumnezeu în orice om, indiferent de religia lui, datorită chipului de judecător pe care îl are de la El) care va fi avocat de apărare sau de acuzare. Judecata lor însă se va face tot după Sfânta Evanghelie după cum spune Sfântul Apostol Pavel exact imediat, în continuarea citatului de mai sus:

Rom 2:16 În ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor.

Spune Evanghelia mea, nu ca să credem în Pavel în locul lui Hristos ci tocmai ca să ne arate că la Înfricoșătoarea Judecată se vor judeca și iudeii și păgânii și hindușii și sataniștii și toți nu numai Ortodocșii după înțelesul Ortodox al Sfintei Evanghelii nu după răstălmăcirile celor ce spun că se conduc după Sfânta Evanghelie dar o hulesc, adică după înțelesurile eretice.

Gal 1:6 Mă mir că aşa degrabă treceţi de la cel ce v-a chemat pe voi, prin harul lui Hristos, la altă Evanghelie, 7 Care nu este alta, decât că sunt unii care vă tulbură şi voiesc să schimbe Evanghelia lui Hristos. 8 Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 9 Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema! 10 Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea însă oamenilor, n-aş fi rob al lui Hristos. 11 Dar vă fac cunoscut, fraţilor, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om; 12 Pentru că nici eu n-am primit-o de la om, nici n-am învăţat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos. 13 Căci aţi auzit despre purtarea mea de altădată întru iudaism, că prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi o pustiiam. 14 Şi spoream în iudaism mai mult decât mulţi dintre cei care erau de vârsta mea în neamul meu, fiind mult râvnitor al datinilor mele părinteşti. 15 Dar când a binevoit Dumnezeu Care m-a ales din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul Său, 16 Să descopere pe Fiul Său întru mine, pentru ca să-L binevestesc la neamuri, îndată nu am primit sfat de la trup şi de la sânge, 17 Nici nu m-am suit la Ierusalim, la Apostolii cei dinainte de mine, ci m-am dus în Arabia şi m-am întors iarăşi la Damasc. 18 Apoi, după trei ani, m-am suit la Ierusalim, ca să-l cunosc pe Chefa şi am rămas la el cincisprezece zile. 19 Iar pe altul din apostoli n-am văzut decât numai pe Iacov, fratele Domnului. 20 Dar cele ce vă scriu, iată (spun) înaintea lui Dumnezeu, că nu vă mint. 21 După aceea am venit în ţinuturile Siriei şi ale Ciliciei. 22 Şi după faţă eram necunoscut Bisericilor lui Hristos celor din Iudeea. 23 Ci numai auziseră că cel ce ne prigonea pe noi, odinioară, acum binevesteşte credinţa pe care altădată o nimicea; 24 Şi slăveau pe Dumnezeu în mine.


[5]            Gen.12, 3 – 9: Zi deci că-mi ești soră, ca să-mi fie și mie bine pentru trecerea ta și pentru trecerea ta să trăiesc și eu!“ … au văzut-o și dregătorii lui Faraon …și au dus-o în casa lui Faraon;…  pentru ea i-au făcut bine lui Avram … Pentru ce ai zis: Mi-e soră? Și eu am luat-o de femeie: Acum dar iată-ți femeia! Ia-ți-o și te du!

După cum tâlcuiește Sfântul Ioan Gură de Aur, Avraam n-a fost aici laș ci credincios în pocăință adevărată. Adică știind mentalitatea păgânilor nu i-a înfruntat direct ci le-a spus adevărul (fiindcă Sarra îi era soră, adică vară, și neavând copii – Fac 11:30 Sarai însă era stearpă şi nu năştea copii –  trăiau ca frații în curăție). Păgânii au răstălmăcit adevărul în sensul la care se aștepta și Avraam dar care prin credința lui minunată a știut că va rezolva problema Dumnezeu cum el n-ar fi putut s-o rezolve expunându-se și pe el și pe sora lui la asasinat, deci vârându-se cu întrăzneală într-un pericol ce i s-ar fi socotit chiar de Dumnezeu păcat. Iar Sarra l-a și iubit pe el și pentru aceasta (înțelepciunea și credința lui), netemându-se de consecințe, fiindcă știa trecerea lui Avraam înaintea lui Dumnezeu 1Pe 3:6 Precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic.

[6] Unde oricum numai cei ce așteptau pe Mesia lucrând pocăința au crezut fiind adevărații drepți iar nu strâmbii enumerați mai sus ca „drepții” Vechiului Testament.

[7]Nici măcar diavolul nu îndrăznea să numească pe altcineva drept decât pe creștini:

Sceptrul împărăţiei Romei luîndu-l cu nevrednicie păgînul Diocleţian, foarte mult se silea la necurata slujbă idolească. El mai întîi cinstea pe Apolon vrăjitorul, ca şi cum i-ar fi fost mai înainte vestitor de cele ce vor să fie. Pentru că diavolul petrecînd în acel idol neînsufleţit, dădea răspunsuri la cei ce-l întrebau, cu minciună proorocind despre cele ce vor să fie, deşi niciodată nu se împlineau proorociile lui. Odată, întrebînd Diocleţian pe Apolon despre un lucru, diavolul i-a dat un răspuns ca acesta: „Nu pot cu adevărat, ca mai înainte să-ţi spun cele ce vor să fie, căci împiedicare îmi fac oamenii cei drepţi pe pămînt şi pentru aceea mint Tripoadele cele de farmece în capişti; pentru că drepţii sleiesc a noastră putere”.

Deci, a întrebat Diocleţian pe slujitori: „Cine sînt drepţii aceia de pe pămînt, din pricina cărora zeul Apolon nu poate să proorocească?” Iar slujitorii i-au răspuns: „Creştinii de sub cer sînt drepţii aceia”. Aceasta auzind-o Diocleţian, s-a umplut de mînie şi de iuţime asupra creştinilor şi prigonirea cea de deasupra lor care abia încetase, a ridicat-o iarăşi. Şi îndată a trimis sabia sa prigoni-toare asupra oamenilor lui Dumnezeu celor drepţi, nevinovaţi şi fără prihană, cu poruncă ucigătoare, în toate părţile stăpînirii sale.

<http://www.vietile-sfintilor.ro/vieti/aprilie/04-23-sf_gheorghe.html>, 21.06.2013 1:12:10

[10]          Rom. 2, 14 (…când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege…)

A.  Modelul pluralismului religios

Conținut. Pluralismul afirmă că toate religiile au aceleași calități soterio-logice. Ele sunt egale, nici una nu se bucură de nici un fel de avantaj soteriologic față de celelalte. Temeiul acestei egalități îl constituie infinitatea lui Dumnezeu, care nu poate fi percepută și receptată ca atare de omul finit. În consecință, fiecare religie reprezintă o modalitate perfect legitimă de accesare a infinității dumnezeiești.[1]

Adică satanismul este la fel de legitim ca Ortodoxia. Să nu fie!

Infinitatea lui Dumnezeu și finitatea omului nu înseamnă ca omul să ia minciuna sau adevărul la fel, ca pe tot una, că oricum nu-L poate cunoaște în întregime pe Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ne apropiem cu sfială de Dumnezeul cel adevărat Hristos, pe măsura înțelesurilor și spre o nesfârșită înaintare în ele, Persoana lui Hristos fiind aceeași și dacă o gustăm un pic și dacă ne unim deplin cu El. Nu înseamnă că dacă El este infinit să ne mulțumim cu labirintul de idei căzute întunecate din care să nu mai ieșim niciodată fiindcă ne punem nădejdea în persoane finite (cum sunt întemeietorii de religii, demonii care i-au inspirat sau propria noastră încântare de sine și de ideile noastre căzute și finite. Dacă tot nu putem să primim tot infinitul să ne mulțumim cu orice este finit, ar zice cei ce gândesc pluralist).

Psa 33:8 Gustaţi şi vedeţi, că bun este Domnul; fericit bărbatul carele nădăjdueşte spre dânsul.

Ioan 6:53 Şi au zis lor Iisus: amin, amin, grăesc vouă. De nu veţi mânca trupul Fiului Omului, şi nu veţi bea sângele lui, nu veţi avea vieaţă întru voi. 54 Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are vieaţă veşnică, şi eu îl voiu învia pre el în ziua cea de apoi. 55 Că Trupul meu adevărat este mâncare, şi Sângele meu adevărat este băutură. 56 Cela ce mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu, întru mine petrece, si eu întru el. 57 Precum m’au trimis pre mine Tatăl cel viu, şi eu viez prin Tatăl; şi cela ce mă mănâncă pre mine, şi acela va fi viu prin mine. 58 Aceasta este pâinea care din cer s’a pogorât, nu precum au mâncat mană părinţii voştri, şi au murit; cela ce va mânca pâinea aceasta, va fi viu în veac.

Chiar și exemplul dat de iubitorul de pluralism ne ajută să înțelegem aceasta:

Există și la Sf. Părinți elemente de pluralism religios. Exemplul clasic în această privință îl oferă Sf. Justin Martirul și Filozoful, care afirmă că în toți oamenii se găsește un așa numit logos spermatikos, un cuvânt semnial, temei al comuniunii universale cu Dumnezeu, care este realizată însă deplin doar în creștinism. Și mai înrudită cu pluralismul actual este cunoscuta istorioară po-vestită de Fericitul Augustin despre copilul care caută să mute întreaga mare într-o groapă pe care a săpat-o pe malul mării. În fața imposibilității acestei în-treprinderi, acest sfânt  părinte exclamă că infinitul nu poate încăpea în finit.[2]

Copilul – înger i-a arătat că nu poate băga toată marea în groapă dar pentru asta nu punea în loc de apă venin de viperă. Cu alte cuvinte chiar așa finită cunoștiința noastră despre infinit să fie totuși Ortodoxă. Pe de altă parte cunoaștrea Persoanei Hristos în iubire nu este finită fiindcă și Persoana este izvorul infinitului și persoanele noastre chiar dacă sunt cu început, prin harul lui Dumnezeu și fiind icoană a Lui sunt infinite, iar pe iubire nu o poate opri nici moartea. Numai ura sau iubirea nerațională o poate opri.

Așadar împreună cu Sfinţii Părinţi spunem și credem și trăim, că unele le putem ști și altele nu despre Dumnezeu, dar numai în Ortodoxie aflăm numai adevărul, în alte religii fiind adevăr amestecat cu minciuni. Chiar dacă este infinit (apofatic) este și bun (catafatic) și ne aduce la adevăr pe înțelesul nostru finit, dacă îl dorim, fără să ne silească. Măcar cele care le știm să fie Ortodoxe iar celelalte pe care nu le știm să le dorim și să credem că le vom afla când vom trăi cu Hristos față către față și mintea noastră va fi mintea Lui:

CAPITOLUL II

Despre cele exprimabile şi cele inexprimabile. Despre cele cognoscibile şi cele incognoscibile

Cel care vrea să vorbească sau să audă despre Dumnezeu trebuie să ştie în chip clar că atât cele cu privire la doctrina despre Dumnezeu, cât și cele cu privire la doctrina întrupării, nu sunt toate inexprimabile şi nici toate exprimabile, nici toate incognoscibile și nici toate cognoscibile. Altceva este cognoscibilul și altceva exprimabilul, după cum altceva este vorbirea şi altceva cunoaşterea. Pentru aceasta nu pot fi exprimate cu claritate multe din acelea care se înţeleg în chip obscur despre Dumnezeu, ci suntem siliţi să exprimăm lucrurile, care sunt mai presus de noi, în felul nostru omenesc de a vorbi, după cum spunem că Dumnezeu doarme, că se mânie, că nu ne poartă de grijă, că are mâini, picioare şi cele asemenea.

Noi cunoaştem și mărturisim că Dumnezeu este fără de început, fără de sfârșit, veşnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, ne-compus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpînitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor și judecător.

Cunoaştem şi mărturisim că este un singur Dumnezeu, adică o singură fiinţă; că este cunoscut și este în trei ipostase, adică Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh; că Tatăl și Fiul şi Sfântul Duh sunt unul în toate, afară de ne-naştere, naştere și purcedere; că Fiul, Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu și Dumnezeu, din pricina îndur ării milei Sale pentru mântuirea noastră, a fost zămislit, fără de sământă, prin bunăvoinţa Tatălui şi prin conlucrarea prea Sfântului Duh, şi s-a născut prin Sfântul Duh, fără stricăciune, din Sfânta Fecioară şi Născătoarea de Dumnezeu Maria și s-a făcut din ea om desăvârşit; că acelaşi este, în acelaşi timp, și Dumnezeu desăvârșit și om desăvârşit, din două firi, din Dumnezeire și omenire, și în două firi, care au facultatea de a înţelege, de a voi, de a lucra și de a acţiona liber, şi ca să spunem într-un cuvânt, fiind desăvârşite, potrivit definiţiei şi raţiunii fiecăreia din firi, adică a Dumnezeirii și a omenirii, dar într-o singură ipostasă compusă; că a flămînzit, a însetat, a obosit, a fost răstignit, a primit încercarea morţii şi a îngropării de trei zile, s-a înălţat la ceruri, de unde a și venit la noi, şi iarăşi va veni în vremea de apoi. Şi martoră a acestora este dumnezeiasca Scriptură şi toată ceata sfinţilor.

Ce este însă fiinţa lui Dumnezeu, sau cum este întru toate, sau cum Fiul, Unul-Născut și Dumnezeu, golindu-se pe El însuşi, s-a făcut om din sângiuri feciorelnice, fiind plăsmuit după o altă lege decât cea firească, sau cum a umblat pe ape, fără să-și ude picioarele, nu cunoaştem şi nici nu putem spune. Aşadar, nu este cu putinţă să spunem ceva despre Dumnezeu și, în general, să înţelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus și revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale Vechiului și Noului Testament.[3]

1Co 2:12 Iar noi n’am luat duhul lumei, ci duhul cel din Dumnezeu; ca să ştim cele ce sunt de la Dumnezeu dăruite nouă. 13 Care şi grăim, nu întru cuvinte învăţate ale înţelepciunei omeneşti, ci întru cele învăţate ale Duhului Sfânt; cele duhovniceşti cu cele duhovniceşti asemănându-le. 14 Iar omul cel sufletesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului lui Dumnezeu; că nebunie sunt lui, şi nu le poate înţelege; căci duhovniceşte se judecă. 15 Iar cel duhovnicesc le judecă toate, iar el de nimeni nu se judecă. 16 Că cine a cunoscut gândul Domnului, ca să’l înveţe pre el? Iar noi avem mintea lui Hristos.

A.  Modelul exclusivismului[1]

Conținut; apariție. Formula exclusivistă afirmă că unica mântuire posibilă este în Biserica Lui Hristos (Extra ecclesiam nulla salus – aceasta este formularea exclusivistă consacrată a Sf.Ciprian al Cartaginei). Ea a fost promovată cu mare intensitate de Părinții Apologeți, aflați în dispute foarte concrete cu evreii fideli exclusivismului Vechiului Testament și cu aparținătorii diferitelor culte politeiste (grecești, egiptene), așa cum era specific Imperiului Roman la vremea respectivă.[2]

Vedem aici o confundare gravă între noțiuni o asimilare între un așa zis exclusivism creștin și evreiesc.

Această confundare se continuă mai detaliat:

Exclusivismul subliniază în același timp importanța și unicitatea Întrupării. Creștinismul, împreună cu celelalte două religii avramite, iudaismul și islamul, consideră că între planul de ființare al sacrului și cel de ființare al mundanului, între Dumnezeu și Lume, există o prăpastie imposibil de depășit, motiv pentru care Întruparea este taina cea din veci[3].

Creștinismul autentic crede că lumea este făcută după semințele raționale ale Logosului, ale lui Hristos, și deci în firea ei (adică ontologic), Îl mărturisește și e pregătită spre a-L primi în ea, scop pentru care a și fost făcută. Nu este prăpastie ci punte rațională între nimicul din care a fost făcută către Dumnezeu și care lucrează în ea pregătindu-o de îndumnezeire după cum vrea și omul care este chipul lui Hristos.

Iudaismul n-a înțeles și islamul nu crede în Întrupare.

Dacă se admite că oamenii pot fi drepți înaintea lui Dumnezeu prin respectarea Legii, indiferent care sau cât de aspră ar fi ea, înseamnă că Întruparea nu mai este necesară pentru aceeași, ceea ce o relativizează, ceea ce nu este admisibil[4].

Acesta este exclusivismul iudaic, islamic și ortodoxist (!atenție! nu Ortodox), numai că între cele trei legi există diferențe…

Din motivele arătate, creștinismul nu se consideră o religie între alte religii, ci ca fiind absolut necesar pentru depășirea distanței ontologice dintre om și Dumnezeu, prin Hristos. Aspectul acesta este foarte important, chiar astăzi, în era globalizării, asemănătoare cu situația Imperiului Roman, în care se promovează sincretismul religios. Putem interacționa cu celelalte religii, însă fără a abandona o clipă creștinismul și convingerea că mântuirea oamenilor este posibilă doar prin Hristos[5].

Cu aceasta suntem și noi de acord, doar că nu numai creștinismul se consideră ci chiar așa este realitatea: creștinismul nu este religie ci asemănarea cu Dumnezeu sau mai bine spus Hristos Dumnezeul Întrupat care a luat în Sine persoanele tuturor celor ce vor.

Spre deosebire de exclusivism, Ortodoxia crede că această punte între Ea (Sfânta Biserică Ortodoxă luptătoare este Trup al lui Hristos în lume) și lume este aceeași punte care mai înainte făcea legătura mai de departe cu Dumnezeu. Dumnezeu trimite prin Ortodoxie harul său chemător extern sau din afară (din afară nu ca loc căci Dumnezeu și Ortodoxia se află peste tot ci ca stare de delicatețe nesilnică), la toată lumea, indiferent de religie, timp și loc, tainic și rațional, dar nu silește. Care este acel loc unde nu se află Ortodoxia știind bine că Ortodoxia este Hristos? Nu că Trupul lui Hristos este omniprezent dar Dumnezeu Cuvântul este și este unit prin Persoana Sa cu Trupul Său și de aceea din Trup (adică din Ortodoxie) izvorăsc razele harului de pe Tronul Sfintei Treimi. Iar Trupul Său fiind duhovnicesc, prin Sfântul Duh, Hristos și ca Om este atent la toți și neîncetat sau oriunde s-ar afla și gata de a îmbrățișa pe cine Îl primește.

Să nu ne mire că am spus că Ortodoxia este Trupul lui Hristos dar Sfinţii Părinţi ne arată că adevărata slăvire (Ορθο- dreapta δοξία- slăvire) a lui Dumnezeu nu s-a putut face decât de Hristos, adică de Fiului lui Dumnezeu întrupat:

1Co 12:13 Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat.   14 Căci şi trupul nu este un mădular, ci multe.  27 Iar voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte.   28 Şi pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor.

Vedeți că Sfânta Biserică Ortodoxă este Trupul lui Hristos, deci Ortodoxia?

Dacă cineva însă caută din toată inima lui Adevărul, adică pe Dumnezeu, are Hristos putere, înțelepciune și iubire ca să-l facă să înțeleagă și să ajungă la Ortodoxie, oricât de mult s-ar lenevi misonarii Ortodocși și indiferent de cât de imposibile pentru mântuire sunt, din punct de vedere al rațiunii omenești căzute, condițiile obiective în care bietul om se află. Atunci harul îl cheamă cu mai multă intensitate pe el, persoanal, prin înțelesurile lui unice și-l duce la Sfântul Botez Ortodox cu apă sau cu sânge (prin mucenicie). Același har care mai înainte îi era extern, în afară, doar chemător, de data asta primit de libertatea omului îi devine centru dinlăuntrul inimii, har intern sau mântuitor. Adică i se dă omului marele dar: Nunta cu Hristos.

⨁⨁⨁

Limitele exclusivismului. Prin raportare la situația religioasă actuală, constatăm că nici o treime din populația globului nu e creștină. Analizată în profunzime, această simplă informație permite două constatări:

a.) Prima se referă la locul și timpul nașterii noastre, a fiecărui om în parte. Gândirea religioasă pornește de la ideea că nu suntem doar rezultatul întâmplător al întâlnirii unui spermatozoid cu un ovul ci, în primul rând, al hotărârii lui Dumnezeu de a ne crea și de a ne așeza într-o anumită familie și într-un anumit moment. În consecință, majoritatea oamenilor trăiesc în spații teo-cosmice religioase creștine sau necreștine nu din proprie voință, ci pentru că așa a hotărât Dumnezeu[6].

Pentru binele lor (cel mai potrivit mod al lor de a ajunge la Ortodoxie) și tocmai în scopul de a ajunge la Ortodoxie prin luptă și a lua o cunună în plus pentru străbaterea distanțelor.

Născuți în alte religii, cei mai mulți nu au auzit niciodată mesajul creștin. Dacă mântuirea este posibilă doar în spațiul teo-cosmic creștin, înseamnă că toți ceilalți, care nu beneficiază de ea, vor suferi o damnare veșnică pentru o opțiune pe care nu au făcut-o niciodată. Responsabil pentru apartenența lor la un spațiu necreștin îi aparține lui Dumnezeu, în consecință el ar trebui socotit vinovat pentru damnarea lor. Altfel spus, Dumnezeu ar fi nedrept, însă o astfel de concluzie este inacceptabilă pentru un om religios[7].

Omul este vinovat fiindcă nu L-a căutat. Inima omului este făcută din zămislire să nu aibă liniște dacă nu-L găsește pe Dumnezeu și are conștiința care îi spune când a găsit pe Adevăratul Dumnezeu[8]:

Ioan 7:15 Şi iudeii se mirau zicând: Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?  16 Deci le-a răspuns Iisus şi a zis: Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis.  17 De vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.  18 Cel care vorbeşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel care caută slava celui ce l-a trimis pe el, acela este adevărat şi nedreptate nu este în el.

Dacă viclenește în egoismul său și-și face alt dumnezeu din minciună, omul însuși este vinovat iar nu Dumnezeu.

Ioan 5:41 Slavă de la oameni nu primesc; 42 Dar v-am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu. 43 Eu am venit în numele Tatălui Meu şi voi nu Mă primiţi; dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi. 44 Cum puteţi voi să credeţi, când primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o căutaţi?

⨁⨁⨁

b.) La fel de multe dificultăți prezintă o eventuală replică a exclusivismu-lui, potrivit căreia cei născuți într-o altă religie pot accepta fără nici o dificulta-te mesajul creștin, în momentul în care le este propovăduit. Ea nu ține seama de faptul că la fel de importantă ca nașterea este și socializarea fiecăruia dintre noi. Ea fixează niște elemente de identitate care rămân pentru totdeauna și blochează sistematic tot ce o pune pe aceasta sub semnul întrebării. Blochează în mare măsură și sensul mesajului creștin, care își pierde astfel aproape toată forța de penetrație. În acest caz mai putem afirma că cei aflați în această situa-ție nu se mântuiesc?[9]

Socializarea fiind ceva pământesc îngreunează dar nu face imposibilă primirea lui Hristos. Nimeni și nimic nu poate sili pe om să facă o faptă rea sau să ia o învățătură greșită. De aceea diavolul se străduiește să convingă mai întâi că acestea sunt bune. Dacă Dumnezeu Atotputernicul nu poate să treacă peste libertatea omului (fiindcă nu vrea) cum ar putea trece diavolul sau orice spațiu teocosmic, societate sau religie? Cum să-i lase Dumnezeu 1Ti 2:4 Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină? Sunt acestea mai puternice decât Dumnezeu? Aceasta este o blasfemie. Dimpotrivă Dumnezeu rânduiește pentru acele suflete să ajungă în locuri (crezute de oameni a fi fără Ortodoxie) tocmai ca dacă nu caută Ortodoxia să se osândească mai puțin (cei ce se nasc în Ortodoxie și nu o caută sunt pedepsiți mai mult[10]) dar tot veșnic din cauza lenei personale, că dacă L-ar fi căutat și ei L-ar fi găsit și ei, iar dacă o caută să o găsească și să aibă plată mai mare pentru mulțimea pașilor până la Ea.

Concluzia ar fi din nou că Dumnezeu este cel vinovat pentru lipsa lor de ade-rență la mesajul evanghelic, care duce automat la damnare, potrivit tezei exclu-siviste. Impresia este că Dumnezeu îi pune în imposibilitate de a accepta comu-niunea cu Domnul Iisus Hristos și că tot el îi condamnă pentru aceasta, ceea ce nu permite decât o singură concluzie: Dumnezeu este nedrept. Însă o astfel de afirmație este total inacceptabilă, de-a dreptul blasfemică.[11]

Da aceasta este o afirmație blasfemică dar blasfemia nu provine din faptul că nu se mântuiesc decât Ortodocșii ci de la afirmația de mai sus că Dumnezeu îi pune în imposibilitate de a accepta comuniunea cu Hristos. Că ar exista adică vreo condiție care să-l facă pe omul care vrea cu adevărat să se mântuiască să nu-L poată primi pe Hristos. Blasfemia cea mare este anularea libertății omului și a pune în cârca lui Dumnezeu neputința de a lucra în vreo condiție. Mai este ascunsă printre rânduri și acuzația că El a îngăduit astfel de condiții în care oamenii să nu se poată mântui, să nu poată ajunge la Ortodoxie zicînd cam așa: „de ce a greșit Dumnezeu și a lăsat să trăiască pe cei ce nu-L vor și-L hulesc împietrit”[12]. Nelămurirea de mai sus este datorată convingerii că mântuirea se face printr-un proces pământesc, psihologic sau sociologic în care libertatea ori nu există ori este neputincioasă. Este ispita veacului de acum de a se rupe de realitate văzând lumea ca o mașinărie psihică și în evoluție autonomă iar pe Dumnezeu undeva trântit într-o transcendență neputincioasă și rece. Cu alte cuvinte această mentalitate juridică îl face pe Dumnezeu după chipul omului și spre o hulitoare asemănare cu el.

Pentru a înțelege corect acest punct de vedere ne putem întreba ce se întâmpla cu Saul din Tars, dacă nu era convertit prin intervenția directă a Domnului Hristos? Fără îndoială că, deși era evreu practicant, îi erau familiare principalele elemente ale mesajului lui Hristos, altfel nu l-am putea compara decât cu teroriștii de astăzi, pe care nu-i interesează decât propriul adevăr. În consecință, putem presupune că era în cunoștință de cauză, dar că nu era convins, sistemul său de protecție identitară îl împiedecase să opteze în favoarea mesajului evanghelic. Modelul exclusivist i-ar bloca orice cale la mântuire, ceea ce este extrem de problematic.[13]

Tocmai acest exemplu este foarte ziditor. Fiindcă Saul nu numai că era crescut într-un mediu ostil lui Hristos dar și fanatizat împotriva Lui. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur că păzea hainele ucigașilor Sfântului Apostol și Întâi mucenic Ștefan[14], deși era rudă cu el și ucenic al aceluiași învățător Gamaliil, tocmai fiindcă avea râvnă să-l ucidă nu cu două mâini ci cu toate mâinile celor ce-l ucideau. Deci nu era într-un mediu indiferent ci în cel mai urâtor mediu față de Hristos, adică tocmai acel mediu care L-a răstignit. Dar fiindcă Sfântul Apostol Pavel chiar așa făcând avea ca și cauză nu o viclenie ci o râvnă pentru adevărul lui Dumnezeu Însuși Adevărul Hristos i s-a descoperit pe înțelesul lui și l-a prefăcut în cel mai râvnitor Apostol. Negreșit dacă nu era viclenie în An a și Caiafa și pe ei i-ar fi întors la creștinism, și la fel ar face cu toți oamenii, dacă și ei ar vrea, că la Dumnezeu nu sunt discriminări. Chiar modul de convertire al Sfântului Apostol Pavel, tocmai când plecase să ucidă pe creștini, arată mijloacele de mântuire nu sunt psiho-sociale căzute ci minunate, radicale din afara acestei lumi. Ortodoxia nu este o filozoofie[15] convigătoare ci o nebunie pentru această lume. Nu i-a dat Dumnezeu broșuri „Turnul de veghe” ca să-l convingă ci i-a zdruncinat și dărâmat turnul său de veghe lumească, construit după falsa ideologie (spațiul teocosmic) iudee și i S-a dat punându-i-se față în față. Luptă Corp la corp, Persoană cu persoană, începutul Nunții celei veșnice.

Iar apoi l-a dus să se învețe prin mijloacele apostolice omenești-dumnezeiești recunoscute și totuși necunoscute de lume (fiindcă lumea le reduce pe acestea tot la psihologie și sociologie uitând că de fapt și ele sunt minuni ale lui Hristos prin Sfinţii Apostoli cu împreună lucrearea Sfântului Duh):

Fap 9:1 Chemarea lui Saul. Iar Saul, suflând încă ameninţare şi ucidere împotriva ucenicilor Domnului, a mers la arhiereu, 2 Şi a cerut de la el scrisori către sinagogile din Damasc ca, dacă va afla acolo pe vreunii, atât bărbaţi, cât şi femei, că merg pe calea aceasta, să-i aducă legaţi la Ierusalim. 3 Dar pe când călătorea el şi se apropia de Damasc, o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. 4 Şi, căzând la pământ, a auzit un glas, zicându-i: Saule, Saule, de ce Mă prigoneşti? 5 Iar el a zis: Cine eşti, Doamne? Şi Domnul a zis: Eu sunt Iisus, pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă. 6 Şi el, tremurând şi înspăimântat fiind, a zis: Doamne, ce voieşti să fac? Iar Domnul i-a zis: Ridică-te, intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci.

Sfântul Apostol Pavel, fiind insuflat de Sfântul Duh, având mintea lui Hristos și din propria experiență ne-a arătat că nu putem primi credința prin mijloace omenești ci doar prin minunea împreună lucrării înțelegătoare dintre omul care vrea din toată inima să-L primească și Dumnezeu-omul care vrea din toată inima Să i se dăruiască. Credința este nebunie pentru înțelepciunea omenească și înțelepciunea este nebunie pentru adevărata înțelepciune care este credința (care nu se poate trăi prin simpla cunoștiință de jos, fiindcă aceasta îngâmfă, ci doar prin iubirea de sus[16]):

1Co_1:18 Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.

1Co_1:23 Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie.

1Co_1:25 Pentru că fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor şi ceea ce se pare ca slăbiciune a lui Dumnezeu, mai puternică decât tăria oamenilor.

1Co_2:14 Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.

1Co_3:19 Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea lui Dumnezeu, pentru că scris este: „El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor”.


[1] Exclusivismul nu este Ortodox fiindcă, deși noi credem că numai prin Ortodoxia Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit ne mântuim, totuși Dumnezeu nu-i exclude pe ceilalți de la mântuire în sensul că îi cheamă neîncetat cu harul lui la Ortodoxie, indiferent în ce timp s-ar afla, în ce loc, în ce îngustare de minte și în ce religie. Unii dintre sărmanii oameni  (Mat 22:14 Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi) se exclud ei înșiși fie prin lenevirea căutării, fie prin vicleșugul punerii mâinii la urechi ca să se prefacă că nu aud nimic, fie prin însuși refuzul Ei fiindcă nu le convine Ortodoxia deoarece nu le acceptă patimile (simțite sau gândite, senzuale sau inteligibile, trupești sau sufletești, plăcerea prin trup sau plăcerea de sine) pe care le iubesc mai mult decât pe Adevăr. Așadar exclusivismul nu este al Ortodoxiei ci al celor ce nu vor să devină Ortodocși excluzându-o din ei.

[8] Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Şi neliniştit este sufletul meu până nu-şi va afla odihna întru Tine.

Fericitul Augustin în Confesiuni, 1,1

[10] Luc 12:47 Iar sluga aceea care a ştiut voia stăpânului şi nu s-a pregătit, nici n-a făcut după voia lui, va fi bătută mult. 48 Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere.

[12] Vezi nota 27.

[14] Fap 7:56 Şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! 57 Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. 58 Şi scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. 59 Şi îl băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: Doamne, Iisuse, primeşte duhul meu!

[15] Ortodoxia este o filosofie (iubire de înțelepciune adevărată) nu este o filozoofie (numim filozoofie – adică iubire de animalitate sau zoofilie sufletească – ceea ce se numește în general azi ca filozofie. Aceasta este de fapt un produs snob al cugetării trupești afundate în plăcerea de sine ca într-un desfrâu sublimat, în care mintea omului, despărțindu-se de Dumnezeu, deși simplă prin fire, devine compusă prin șovăirea între bine și rău, între a fi cu Dumnezeu adică a fi și a fi fără Dumnezeu adică a nu  fi. Această alegere a răului este o cădere din simplitatea firii minții în compunerea alegerii ei, fiind de fapt ca o descompunere, ca o moarte, ca o îndobitocire: Psa 48:12 Şi omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor. 13 Această cale le este sminteală lor şi celor ce vor găsi de bune spusele lor. 14 Ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va paşte pe ei.).

[16] 1Co 8:1 Poveţe pentru mâncarea jertfelor idoleşti.Iar pentru cele ce se jertfesc idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Însă cunoştinţa face semeţ, iar dragostea zideşte. 2 Iar de i se pare cuiva că ştie ceva, încă nimic n’a cunoscut precum se cade a cunoaşte. 3 Iar de iubeşte cineva pre Dumnezeu, acela cunoscut este de dânsul.

A.  Mântuirea și mântuirismul (ideologia ei)

Sufixul –ism reprezintă o ideologie iar –ist reprezintă aparținătorul acelei ideologii.

Ideologia este o idolatrie a unor idei.

În ea idolii nu sunt chipuri cioplite senzuale ci ideile înțeles care stau la baza creației acelor chipuri cioplite, izvorâte tot dintr-o credință greșită, adică o ideologie păgână. Adică sunt idoli nu senzuali ci inteligibili.

Pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu în lumina Sa necreată avem nevoie de a dărâma 4 idoli(după Sfântul Siluan Athonitul): idolii patimilor prin simțuri, idolii imaginației, idolii falsei voințe a lui Dumnezeu, idolii teologiei speculative (când avem speculații despre Dumnezeu și credem că acelea sunt chiar Dumnezeu). Se ajunge la „întunericul despuierii” de orice prejudecăți și mai avem atunci un ultim și mare pericol a confunda lumina creată a preafrumoasei minți, chipul lui Dumnezeu cu lumina necreată. Dacă o confundăm cădem în cea mai de nevindecat adorare a căpeteniei tuturor idolilor: idolul plăcerii de sine.

Sfinţii Părinţi au reușit să-i biruie și în lumina necreată au aflat adevărul. De aceea Ortodoxia nu este o ideologie ci o apocalipsă sau revelație a realității totale cu privire la Dumnezeu și făptură, adică descoperirea Adevărului – Hristos.

Ortodoxia este firea adevărată a lucrurilor.

ortodoxismul însă este tot o ideologie care vrea să spună că dacă împlinim toate ale Ortodoxiei ne mântuim magic, neînțelegător, automat, fără lucrarea cea vie și puternică a schimbării minții în smerita iubire rațională, aplicată cu luciditate la condițiile autentice ale fiecăruia.

Din acest motiv noi nu primim în Ortodoxie nici un model făcut de oameni cu rațiunea lor căzută (trupească cum o numesc Sfinţii Părinţi) că ar deveni kakodoxie sau ideologie, și nici o mântuire printr-un model Ortodox dar fără libertate, tehnologică, fiindcă ar deveni ortodoxism, sau idolul plăcerii de sine a Ortodoxiei. Ortodoxia este Ortodoxie pentru că Mintea Ei este Hristos și dorul inimii Ei este să-i ducă pe toți la Hristos. De aceea singura neidolatră și mântuitoare este Ea, fiindcă singur Ea nu are în centru său persoane căzute sau ideile lor ci se pune chiar și pe Sine ascunsă, jertfită și iubitoare rațional-descoperit în brațele răstignite ale lui Hristos.

Psa 113:12 Idolii neamurilor sunt argint şi aur, lucruri de mâini omeneşti: 13 Gură au şi nu vor grăi; ochi au şi nu vor vedea; 14 Urechi au şi nu vor auzi; nări au şi nu vor mirosi; 15 Mâini au şi nu vor pipăi; picioare au şi nu vor umbla, nu vor glăsui cu gâtlejul lor. 16 Asemenea lor să fie cei ce-i fac pe ei şi toţi cei ce se încred în ei.

Noi Ortodocșii ne străduim să aflăm cele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit referitor la un subiect sau la altul prin Sfinţii Părinţi, adică aceia care sunt numiți așa de Sfânta Biserică Ortodoxă prin Gura Sa fără de greșeală Sfintele Sinoade Ecumenice:

Psa 16:4 Ca să nu grăiască gura mea lucruri omeneşti, pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre.

Modelele prezentate mai jos nu aparțin nici măcar ortodoxismului în sensul că nu este prezentată nici măcar dogma corectă privind mântuirea. În cazul acesta ce pretenții putem avea ca ele să intre în realitatea înfricoșător de liberă și subtilă a pocăinței? Mântuirea nu poate avea rețete, modele automat-magic mântuitoare, însă are legile ei tainice, apofatice, negrăite, adică înțelesuri pentru mireasa minte ca să știe unde și cum îl poate găsi pe Mirele ei, fără de care nu poate nunti feciorelnic ci cade în adulter cu antihrist:

2Ti 2:5 Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.

Dar Nunta de Taină, la care nu se poate ajunge fără de lege, fără de joc, în sine este mai presus de regulile lui, fiind iubirea nesfârșită și neînțeleasă, mai presus de înțelegere, dintre două libertați. Dacă și El vrea (și vrea!) nuntim. Dacă ea vrea, nuntește:

Cân 1:2 Sărută-mă cu sărutările gurii tale, că sărutările tale sunt mai bune ca vinul. 3 Miresmele tale sunt balsam mirositor, mir vărsat este numele tău; de aceea fecioarele te iubesc.

Față de a face voia Domnului, deci a Nunti, se poate păcătui în două feluri:

  1. A face voia proprie neținând cont de Ea.
  2. A ne nimici voia proprie, vrând să facă în noi Dumnezeu Voia Sa, neținând cont de noi. Adică și de vrem și de nu vrem să ne mântuiască în ciuda noastră, magic, automat.

Dar voia noastră ne e dăruită nouă din Voia Lui nu pentru a o disprețui, ignora sau anula ci pentru a o întări prin nuntă, prin împreună voirea cu El înțelegătoare a iubirii în rațiunile feciorelnice ale Logosului (iar nu în rațiunile tâlharului desfrânat antihrist).

Tăierea voii prin ascultare ca să fie duhovnicească iar nu dobitocească este o întărire a voii ascultătorului în Hristos și nu o nimicire a ei. Ea este o tăiere împrejur a inimii prin înțelesurile smereniei iar nu o tăietură trupească pentru morți[1] cum au înțeles ascultarea necondiționată iezuiții[2].

Vom încerca mai jos, pe rând, să explicăm unde sunt erorile în aceste modele, mai precis nelămuririle, întunecările și devierile raționale izvorâte din prejudecăți (false închipuiri speculative) despre mântuire.


[1] Lev 21:5 Să nu-şi radă capul, să nu-şi tundă marginea bărbii şi să nu-şi facă tăieturi pe trupurile lor pentru morţi.

[2] R.P. Rouquette scrie cu indrăzneală: „Departe de a fi o limitare a omului, această supunere conştientă şi de bună voie este culmea libertăţii… o eliberare de sub robia eu-lui”. […] „Faimoasa formulare perinde ac cadaver (ca un cadavru in mana celui ce-l ţine) poate fi găsită in toată literatura spirituală”, după cum susţine dl. Folliet, şi chiar in scrierile orientale. Iezuiţii trebuie să fie in mainile superiorilor lor ca un toiag in mana celui ce-l ridică, ca un bulgăre de ceară care poate fi modelat oricum, ca un mic crucifix care poate fi ridicat şi mişcat după dorinţă”. Aceste formulări plăcute sunt destul de lămuritoare. Remarcile şi explicaţiile creatorului acestui ordin (Ignațiu de Loyola) inlătură orice indoială asupra adevăratului lor inţeles. Pe langă acestea, la iezuiţi nu numai voinţa, dar şi raţiunea şi scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei virtuţi primordiale care este supunerea necondiţionată. Aceasta este „fortificaţia cea mai puternică a Societăţii lui Isus”, a spus Borgia. „Să fim convinşi că totul este bine şi corect cand este poruncit de superior”, scrie Loyola. Şi din nou: „Chiar dacă Dumnezeu ţi-ar da un animal fără minte ca stăpan, să nu eziţi să i te supui ca unui stăpan şi conducător, pentru că Dumnezeu a poruncit să fie aşa”. Şi acum ceva şi mai tare: iezuitul trebuie să vadă in superiorul său nu un om care greşeşte, ci pe Hristos insuşi. Huber, profesor de teologie catolică in Munchen, autorul uneia dintre cele mai importante lucrări despre iezuiţi, a scris: „Iată un fapt dovedit: Constituţia Ordinului repetă de 500 de ori că in persoana Generalului trebuie văzut Hristos” (J. Huber, „Iezuiţii”, pag.71- 73). Disciplina Ordinului, asimilată adesea cu cea militară, depăşeşte realitatea: „Supunerea militară nu este echivalentă cu supunerea necondiţionată iezuită; cea din urmă este mai largă, cuprinzand omul in intregime şi nu este satisfăcută ca cea dintai cu un act exterior, ci cere sacrificarea voinţei şi punerea la o parte a judecăţii personale” (J. Huber „Iezuiţii” pag.71-73). Ignaţiu insuşi a scris intr-o scrisoare adresată iezuiţilor portughezi: „Noi trebuie să vedem negrul ca alb, dacă biserica o spune aşa”. Aşa arată „culmea libertăţii” şi „eliberarea din robia eu-lui”, ridicată in slăvi mai inainte de R.P. Rouquette. Intr-adevăr, iezuitul era eliberat de sine devenind total supus stăpanului său; orice indoială sau scrupul ii era imputat ca păcat. H. Boehmer scria: „In anexele la Constituţie, superiorii erau sfătuiţi să ordone subalternilor, ca Dumnezeu lui Avraam, lucruri aparent criminale, pentru a-i pune la incercare; dar ei trebuiau să drămuiască incercările după puterea fiecăruia. Nu este greu să-ţi imaginezi care ar fi rezultatul unei asemenea educaţii” (Gabriel Monod, in introducerea la cartea lui H. Boehmer, „Iezuiţii”)

<http://www.wattpad.com/573674-edmond-paris-istoria-secreta-a-iezuitilor?p=11#.UcLyuTv0FIo>, 20.06.2013 15:18:16

I.  Despre sinergie, har și liberul arbitru sau îmbrățișarea Nunții de taină[1]

A TREIA CONVORBIRE A SFINȚILOR CUVIOȘI IOAN CASIAN ȘI GHERMAN AL DOBROGEI CU AVVA CHEREMON

Despre ocrotirea dumnezeiască

A.        I.

După ce am adormit puţin, ne-am dus la slujba de dimineaţă, iar la întoarcere, pe cînd aşteptam pe bătrîn, părintele Ghermanus era foar­te neliniştit că în discuţia anterioară, care ne insuflase o dorinţă foarte

34 — Sfîntul Ioan Casian

 530

 puternică de a trăi şi noi laturile necunoscute ale neprihanei, fericitul bătrîn, printr-o singură afirmaţie, redusese La nimic meritul contribu­ţiei umane, afirmînd că omul, chiar dacă se străduieşte din toate pu­terile către o bună roadă, totuşi nu poate fi stăpînul binelui, dacă nu 1-a primit pe acesta din dăruirea harului divin şi nu ca rezultat al stră­daniilor sale. Cînd fericitul Cheremon a venit în chilie, ne-a găsit fră-mîntînd cu mare interes această problemă. Fiindcă a simţit că noi încă discutăm pe şoptite ceva, a făcut mai repede decît de obicei slujba de rostire a psalmilor şi a rugăciunilor şi ne-a întrebat ce ne tulbură.

B.        II.

Atunci Ghermanus a zis : Este atît de sublimă cea mai de seamă virtute despre care aţi vorbit în discuţia din timpul nopţii, că ni se pare peste putinţă să credem, dacă pot spune aşa, în înfăptuirea ei şi ni se­pare (iertaţi-mi cuvîntul) fără noimă, dacă plata muncii, adică desăvîr-şirea neprihanei, care cere atîta sudoare şi osteneală, nu se atribuie în mod special ostenitorului pentru ea. Ar fi absurd dacă, de exemplu, am văzut pe un -agricultor dăruit cu sîrg neîntrerupt muncilor cerute de ţa­rina sa, să nu-i atribuim şi roadele ţarinei sale 3.

3. XIII, II, p. 295. Cu acest capitol Sfîntul Casian începe expunerea doctrinei ortodoxe despre mîntuire prin har, credinţă şi fapte bune pentru discipolii săi, împo­triva doctrinei augustiniene care, oarecum, face abstracţie de credinţă şi mai ales de faptele credinciosului, în cadrul predestinaţianismului. Sfîntul Casian a mai expus-o în cartea a XII-a despre «Rînduielile chinovitice» şi în a XIII-a Convorbire duhovni­cească. Noi am amintit această învăţătură atît în Prefaţa generală şi în cea specială a voi. III, cît şi în Introducerea la cest volum — în afară de studiul amintit, publicat sub titlul «învăţătura Sfîntului Ioan Casian despre raportul dintre har şi libertate», în «Telegraful Român» (Sibiu, 1955, pp. 306—316). In acest din urmă studiu am amin­tit recenzia Patriarhului dr. Iustin Moisescu, profesor la Varşovia şi apoi la Suceava şi Bucureşti, făcută în 1937 studiului vestitului său profesor D. Balanos şi intitulat «Este eretică învăţătura lui Ioan Casian despre gratie ?» In această notă plecăm de la concluziile Convorbirii a XIII-a a Sfîntului Ioan Casian, pe care le confirmă şi le dezvoltă recenzia studiului profesorului D. Balanos, opera de altă dată a Patriarhului dr. Iustin Moisescu : «…Lucrarea darului dumnezeiesc constă în primul rînd în aceea că fiecare este înflăcărat de dorinţa a tot ceea ce este bine, dar că depinde de libertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. (Din text se poate adăuga că partea negativă o constituie slăbiciunea păcătoasă). în al doilea rînd este harul dumnezeiesc, cel prin care pot fi traduse în faipte virtuţile dar aşa încît să nu se ni­micească puterea liberei voinţe. Iar în al treilea rînd depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuţile dobîndite, dar aşa încît libertatea să nu se simtă. înrobită. Astfel trebuie să credem că Dumnezeu săvîrşeşte toate în toţi, îndrumîndu-ne, ocro-tindu-ne şi apărîndu-ne fără însă să înlăture libertatea voinţei, pe care El însuşi ne-a dăruit-o» (XVIII, 4-5). Augustinienii, ca Prosper al Aquitaniei, în «Contra CollatoTem» şi «Responsiones ad capitula objectionum Vicentinianorum» (P. L. 51, 177—186) au obiec­tat fals că, după cădere n-a mai rămas nimic bun în om şi mai ales nu mai poate avea o iniţiativă bună şi de aceea el nu mai este în stare de nimic bun fiindcă libera voinţă şi înclinarea şi spre bine au dispărut. La care Sfîntul Casian a răspuns că omu­lui i-a rămas la cădere «semina virtutum» (seminţele virtuţilor) şi libera voinţă, care colaborează în mod liber cu harul dumnezeiesc. Predestinaţia este denumită de el drept «ingens sacrilegium» (mare pîngărire). Nici conciliul particular de la Orange (din 529),

 

531

C.         III.

Cheremon. Prin însuşi acest exemplu pe care l-aţi dat se dovedeş­te că osteneala omului nu îndeplineşte nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. într-adevăr, nici agricultorul, care şi-a cheltuit toate ostenelile în cul­tivarea pămîntului, nu va putea pune bunul mers al semănăturilor şi bel­şugul roadelor numai pe seama hărniciei sale, despre care ştie că adesea poa’te fi zadarnică, dacă nu este ajutată de ploi prielnice şi de senină­tatea liniştită a cerului. Am văzut nu rareori cum roadele crescute şi coapte au fost răpite oarecum din mîinile celui care se trudise pentru ele şi că n-a ajutat la nimic sudoarea şi strădania neîntreruptă 3 mun­citorilor, fiindcă n-au avut asupra lor ocrotirea Domnului. 2. Aşadar, după cum agricultorilor leneşi, care nu-şi ară ogorul la timp, milosti­virea divină dă acest belşug de roade, la fel nu le va fi de folos munca de zi şi noapte celor harnici, dacă n-a fost ajutată de mila Domnului. în aceasta, trufia omenească să nu se socotească totuşi pe aceeaşi treap­tă cu harul divin şi să nu încerce prin aceasta să preitindă partea sa din darurile lui Dumnezeu. Să nu .creadă omul că munca sa este pricina dărniciei di\rine şi să nu se laude că belşugul roadelor este un rezul­tat al hărniciei sale. 3. Să cîntărească şi să cerceteze fără părtinire şi va afla că nici măcar munca depusă în dorinţa lui de îmbogăţire n-ar fi fost un rod al puterilor sale, dacă nu l-ar fi întărit ocrotirea Domnu­lui în îndeplinirea tuturor lucrărilor agricole şi ar fi foslt fără urmare voinţa şi puterea lui, dacă bunăvoinţa dumnezeiască nu i-ar fi fost ală­turi în ducerea la bun sfîrşit a lucrărilor, care uneori sînt zădărnicite de secetă, sau de mulţimea prea mare a ploilor. 4. De vreme ce şi puterea ploilor şi sănătatea corpului şi îndeplinirea tuturor lucrărilor şi rodni­cia lor au fost date de Domnul, trebuie să se roage să nu i se întîmple cum este scris : «Cerul să nu se facă de aramă şi pâmintul de fier ; să nu mănînce viermele ceea ce a rămas lăcustei şi omida ceea ce a rămas viermelui şi rugina ceea ce a rămas omizii». Dar nu numai în aceasta

(v. Mansi t. VIII, 712 B — 718 C), nici confirmarea lui din sec. al XVII-lea (vezi A. E. Amann, în D.T.C. t. XIV, 1941 col. 1796) n-a putut convinge lumea catolică de semi-pelagianismul Sfîntului Casian din două motive: întîi pentru că argumentele predesti-natianiste sînt greşite şi pentru Romano-catolicism, ele fiind valabile numai pentru Calvinism în special şi pentru Biserica Reformată în general ; al doilea, pentru că în­văţătura Sfîntului Ioan Casian este aceea a Bisericii Răsăritene şi acest adevăr poate fi demonstrat prin citaţii din. scriitorii şi Părinţii Origen, Macane Egipteanul, Chirii al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigore de Nyssa şi Ioan Hrisostomul, Isidor Pelusio-tul, Ioan Damaschinul, apoi din scriitori bisericeşti de mai tîrziu ca Teofilact, Partenie al Constantinopolului, Dositei al Ierusalimului… Amintim în plus faptul că adversari ca Prosper al Aquitaniei, ei înşişi s-au văzut siliţi să respecte pe marele îndrumător al creştinătăţii din punct de vedere duhovnicesc j în acelaşi timp au fost taxaţi ca necinstiţi de teologi cu autoritate din vremea noastră ca O. Chadwick, în op. cit., p. 135, unde scrie :  «El (Prosper) atribuie lui Casian, ceea ce Casian n-a învăţat».

 532 osteneala şi priceperea agricultorului au nevoie de ajutorul dumneze-irii. Chiar şi atunci cînd ogorul i-a dat din belşug roadele sale, dacă intervin întîmplări nedorite, nădejdile i se vor spulbera şi se va vedea înşelat în speranţele sale chiar după ce a adunat recolta, care poate să se strice fie pe arie, fie în hambare. 5. Din aceasta se înţelege limpede că începutul atît al gîndurilor, cît şi al faptelor bune este de la Dum­nezeu, Care ne insuflă cu voinţa, Sa sfîntă şi ne dă puterea şi prilejul de a îndeplini tot ce dorim în chip drept : «Toată darea cea bună şi tot darul desâvîrşit de Sus este, coborîndu-se de la Părintele luminilor», care începe cele bune, le urmăreşte şi le desăvîrşeşte în noi, precum spune Apostolul: «Iar Cel care dă sâmmţa semănătorului şi pîine spre mîncare vă va da şi va înmulţi sămînţa voastră şi va tace să crească roadele dreptăţii voastre». 6. Datoria noastră este să urmăm cu umilin­ţă harul lui Dumnezeu, care ne ocroteşte zilnic, sau să ne împotrivim «cu cerbicea tare şi cu urechile netăiate împrejur», precum este scris, meritînd a auzi cuvintele lui Ieremia : «Oare cel care cade nu se va ri­dica ? sau cei ce s-a îndepărtat nu se va întoarce ? De ce dar acest popor din Ierusalim s-a îndepărtat de Mine cu atîta încăpăţînare ? Ei şi-au în­tărit cerbicele lor şi n-au voit să se întoarcă».

D.        IV.

Ghermanus. Acestui înţeles, a cărui evlavie nu poate fi pusă la în­doială de noi, se pare că-i stă în cale faptul că tinde la nimicirea liber­tăţii noastre de alegere. Căci pe mulţi dintre păgîni, care nu merită ha­rul ajutorului divin,, îi vedem strălucind nu numai prin virtuţile cum­pătării şi ale răbdării, dar, ceea ce este şi mai de mirare, chiar prin ne-prihană. Cum este de crezut că acestea le-au fost atribuite ca dar de către Dumnezeu, după ce le-a fost luată în robie libertatea voinţei, cînd ştim, pe baza celor citite şi auzite, că următorii înţelepciunii acestei lumi, necunoscînd nu numai harul lui Dumnezeu, dar chiar pe Dum­nezeul cel adevărat, pe cît se spune, au căpătat cea mai înaltă curăţie a castităţii prin puterea propriei lor osteneli ?

E.        V.

Cheremon. îmi place că voi, înflăcăraţi de cea mai mare dragoste de a cunoaşte adevărul, afirmaţi chiar unele idei greşite, dar prin a că­ror combatere apare mai bine dovedită şi, ca să zic aşa, mai bine cer­cetată puterea credinţei creştine. Ce înţelept s-ar folosi de propoziţii a;tît de contrare, încît să creadă că puritatea cerească a castităţii, des­pre care ieri afirmaţi că nici prin harul lui Dumnezeu nu se poate do-

 533

 bîndi, a fost însuşit chiar de păgîni, prin propria lor putere? 2. Dar fiindcă, fără îndoială, din dragoste pentru a cerceta adevărul faceţi ase­menea afirmaţii, ascultaţi ce avem de spus despre ele. Mai întîi nu este de crezut că filosofii au dobîndit această neprihană pe care o cerem noi şi adăugăm la acestea că nu numai desfrînarea, dar nici măcar necură-ţia nu este pomenită printre noi. Ei au avut o mică parte de nepirihană şi anume înfrînarea trupească, prin care-şi interziceau numai împreu­narea. Dar această curăţie lăuntrică şi neîntreruptă a minţii şi a tru­pului n-au putut s-o dobîndească nu spun cu fapta, dar nici cu gîndul. 3. Acel Socrate, cel mai faimos dintre ei, după cum spun ei înşişi, n-a roşit să mărturisească despre sine aceasta. Un fizionomist uitîndu-se la el, a zis : «Iată ochi de stricător al copiilor». Discipolii lui s-au repe­zit la fizionimislt, voind sa răzbune ocara adusă dascălului lor, dar se zice că acesta i-a oprit spunîndu-le; «Lăsaţi-1 prieteni, căci aşa sînt, dar mă stăpînesc». Se dovedeşte foarte clar, aşadar, nu numai prin a-firmaţia noastră, ci şi prin mărturisirea lor, existenţa neruşinării adică josnicia patimei, înăbuşită de ei de nevoie, cu forţa, dar fără să fie în­lăturată din inima lor dorinţa şi plăcerea acestei patimi. 4. Cu ce groa­ză trebuie amintite acele cuvinte ale lui Diogene ? Pe acestea filosofi­lor acestei lumi nu le-a fost ruşine să le repete ca pe ceva demn de amintire, dar care nu pot fi nici rostite nici auzite de noi fără jenă. Căci precum se spune, cuiva care trebuia pedepsit pentru adulter, i-a grăit aşa : «Nu va plăti cu viaţa ceea ce se dă gratis». Se vede bine deci că ei n-au cunoscut virtutea castităţii adevărate, care este dorită de noi. De aceea este destul de sigur că circumciziunea noastră, care este în duh, nu se poate dobîndi decît cu darul lui Dumnezeu şi că ea există numai în aceia care au slujit lui Dumnezeu cu tot devotamentul lor.

F.         VI.

Deşi multora, ba chiair tuturora li se poate dovedi întotdeauna că oamenii au nevoie de ajutorul lui Dumnezeu şi că şubrezenia omenească numai prin sine, adică fără ajutorul lui Dumnezeu, nu poate face nimic care duce la virtute, totuşi, în nici o împrejurare nu se vede mai mult aceasta decît în doibîndirea şi păstrarea castităţii. Dar să amînăm puţin discuţia despre greutatea de a păstra întreagă castitatea, şi să vorbim pe scurt deocamdată despre mijloacele acestei păstrări. 2. Cine ar pu­tea, întreb, să suporte fără nici o laudă a oamenilor, sprijinilt numai de puterile sale, asprimea singurătăţii şi hrana zilnică cu pîine uscată, mulţumindu-se doar cu atîta ? Cine, fără mîngîierea Domnului, ar pu­tea să rabde  neîntrerupta sete de apă,  să răpească ochilor omeneşti

 534

 acel dulce şi desfătător somn de dimineaţă şi să îngrădească prin regu­lă permanentă, mărginind la patru ore, Itoată odihna sa de noapte ? Ci­ne, fără harul lui Dumnezeu, ar fi în stare să se achite de obligaţia ci­titului neîncetat, a muncii neîntrerupte, neavînd nici un interes pentru foloasele prezente ? 3. Acestea toate nu pot fi nici dorite de noi mereu fără insuflarea dumnezeiască, şi nici înfăptuite fără ajutorul ei. Dar să le arătăm pe acestea mai desluşit, dovedindu-le nu numai prin învăţă­tura şi experienţa noastră, ci prin exemple şi argumente temeinice. In multele lucrări, pe care dorim să le îndeplinim cu folos, cînd nu lipsesc voinţa desăvîrşită şi dorinţa plină de ardoare, orice şubrezenie care in­tervine ne zădărniceşte planurile şi n-ajungem la ceea ce ne-am pro­pus, dacă nu ne-a fost data de mila Domnului puterea înfăptuirii. Astfel încît, deşi este mare mulţimea celor care doresc să se dedice cu devo­tament virtuţilor, oare nu găseşti foarte puţini dintre aceia care să poa­tă îndeplini sau suporta acestea ? 4. Chiar atunci cînd nici o infirmitate nu ne împiedică, orice încercare de a face ce vrem ne este mărginită de puterile noastre ! Liniştea singurătăţii, asprimea posturilor, lecturi­le cînd avem timp pentru ele, toate acestea nu le îndeplinim după voin­ţa noastră, fiindcă, din anumite cauze care intervin, sîntem reţinuţi foar­te des de la îndeletnicirile noastre mîntuitoare, trebuind a cere de la Domnul şi locul şi timpul în care să le putem îndeplini. 5. Nu este de ajuns putem, dacă nu ni se dă de către Domnul ocazia de a face cele ce ne stau în putinţă. (Despre acestea Apostolul spune : «Fiindcă am voit să venim la voi de mai multe ori şi ne-a împiedicat Satana»). Uneori ne simţim îndepărtaţi chiar cu folos de la preocupările duhov­niceşti. Cînd întirerupem mersul ostenelilor şi ne acordăm un răgaz din cauza slăbiciunii trupeşti, chiar fără voia noastră ne păstrăm pentru viitor stăruinţa mîntuitoare. Despre ajutorul lui Dumnezeu spune ceva asemănător Apostolul: «De aceea de frei ori am rugat pe Domnul să-I depărteze de mine.. Şi mi-a spus: îţi ajunge harul Meu; căci puterea se desăvîrşeşte în slăbiciune», şi de asemenea: «Nu ştim să ne rugăm cum trebuie».

VII. Planul lui Dumnezeu prin care a creat pe om nu pentru ca el să piară, ci ca să trăiască în veci, rămîne neschimbat. Cînd vede că licăre în noi o scînlteie de bunătate, oricît de mică, sau cînd El însuşi face ca ea să sară din piatra aspră a inimii noastre, cu mărinimie o ocroteşte, o încălzeşte şi o întăreşte cu suflarea Lui, «voind ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoaşterea adevărului». Fiindcă «nu este, zice

 535

 Domnul, voia Tatălui vostru Care este in ceruri ca să piară unul dintre aceştia mai mici». Şi mai zice Domnul: «Dumnezeu nu vrea să piară sufletul, ci amină, gîndindu-se să nu piară pentru totdeauna cel ce a fost îndepărtat». 2. Adevărat este şi nu minte, cînd spune cu jurămînt: «Viu sînt Eu, zice Domnul Dumnezeu: că nu vreau moartea păcătosului ci să se întoarcă de la calea cea rea şi să trăiască». Cel ce n-are voinţa să piară unul din cei mici cum poate fi socotit fără mare sacrilegiu că nu vrea ca toţi să fie mîntuiţi, ci numai cîţiva pentru toţi ? De aceea, cînd pier unii, pier contra voinţei Lui şi El strigă zilnic către fiecare dintre ei: «întoarceţi-vă de la căile voastre rele. Şi de ce muriţi, case ale lui Israel ?». Şi de asemenea : «De cîte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum găina îşi adună puii sub aripile ei, şi n-aţi voit». Şi: «De ce s-a îndepărtat de Mine cu atita încăpăţînare acest popor din Ierusa­lim ? S-au întărit feţele lor şi n-au voit să se întoarcă». 3. Ne este la îndemînă aşadar zilnic harul lui Hrisltos, Care «vrea ca toţi oamenii să fie mîntuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului». De aceea El îi chea­mă p-e toţi, fără vreo excepţie, zicînd : «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi». Dar dacă nu-i cheamă pe toţi în general, ci numai pe unii, urmează că nu toţi sînt împovăraţi fie de păcatul originar, fie de cel de acum, şi că nu sînt adevărate aceste cuvinte : «Căci toţi au păcătuit şi au nevoie de slava lui Dumnezeu» şi nici de crezut acestea : «Moartea a trecut prin toţi oamenii». 4. Toţi cei care pier, contra voinţei lui Dumnezeu pier, şi Scriptura este mărturie că nu Dumnezeu a făcut moartea: «Fiindcă n-a făcut moartea şi nu se bucură de pierderea celor vii». Aşa se face că adesea, cînd cerem cele contrare binelui, rugăciunea noastră sau este auzită mai tîrziu, sau nu este auzită deloc. Şi iarăşi, cele pe care le cr^ern_mipotriva folp-sului, ca un medic: foarte bun Domnul ni le dă chiar fără voia noastră, iar uneori hotărîrile noastre primejdioase şi încercările aducătoare de moarte le întîrzie şi le abate ^J^Î^df^ini^e^lPi^11^^3 urmare, _iar pe~cerce^si^grăbescTspre moarte îi aduce la mîntuire şL^fjră_ştirea lor, îi scoate din gura iadului.

G.        VIII.

Grija aceasta şi providenţa lui Dumnezeu faţă de noi le-a exprimat frumos cuvîntul dumnezeiesc prin profetul Osea, sub chipul Ierusalimului ca o femeie păcătoasă, care se îndreaptă cu iuţeală primejdioasă spre cultul idolilor. Cînd ea zice: «Md voi duce după iubiţii mei, care-mi dau pîine şi apă, şi lînă, şi in, şi ulei, şi băutură», bunătatea divină îi răs­punde nu voinţei, ci mîntuirii ei: «Iată, eu îi voi astupa drumul ei cu

 536

 mărăcini, voi ridica zid, ca ea să nu-şi mai aîle cărările sale. Ea va umbla după iubiţii săi, ‘dar nu-i va ajunge, şi-i va căuta, dar nu-i va găsi. Şi va grăi atunci: Mă voi întoarce la bărbatul meu cel dinţii, că atunci îmi era mai bine decît acum». 2. Şi, de asemenea, descrie prin această comparaţie îndărătnicia şi dispreţul nostru, prin care găsim de cuviinţă să-i răspundem cu gînd nespus cînd ne cheamă să ne întoarcem la El: «Şi am zis: Mă vei numi Tată şi după aceea nu vei înceta să mă ur­mezi. Dar, cum o femeie dispreţuieşte pe iubitul său, aşa M-a dispreţuit pe Mine casa lui Israel, zice Domnul». Destul de potrivit a fost compa­rat Israelul cu o adulteră care şi-a lăsat bărbatul, iar dragostea şi stă­ruinţa bunătăţii Sale au fost asemănate cu un bărbat care şi-a pierdut soţia. 3. Dragostea minunată a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc, neînfrîntă de nici o injurie care s-o depărteze de grija pentru mîntuirea noastră şi biruită oarecum de nedreptăţile noastre care s-o facă să renunţe Ia scopul propus, n-a putut fi exprimată mai propriu prin altă compa­raţie, decît prin bărbatul care-şi iubeşte cu o dragoste arzătoare soţia. Acesta, cu cît a simţit mai mult că este neglijat şi dispreţuit de ea, cu atît mai mult este ars în inima lui de focul patimii. Aşadar, ocrotirea dumnezeiască stă întotdeauna nedespărţită de noi şi atît de mare este dragostea Creatorului faţă de creatura Sa, încît nu numai că o însoţeşte, dar chiar îi merge înainte cu providenţa Sa, pe care profetul, cunos-cînd-o foarte bine, o mărturiseşte zicînd : «Dumnezeu mă va întîmpina cu milostivirea Lui». 4. Cînd a zărit răsărind în noi oarecare bunăvoin­ţă, o luminează îndată, o întăreşte şi o cheamă la mîntuire, dîndu-i creşterea pe care i-a sădit-o, sau a văzut că i se arată datorită ostene­lilor noastre. Căci «şi înainte de a striga, zice El, Eu voi auzi; încă vor­bind ei, Eu îi voi ii ascultat». Şi iarăşi: «La glasul strigătului tău în­dată ce te va auzi îţi va răspunde». Şi nu numai că insuflă cu bunătatea Sa dorinţe sfinte, dar ne şi pregăteşte prilejuri de viaţă adevărată şi de fapte bune, arătînd celor rătăciţi calea mântuirii.

H.        IX.

Priceperea omenească nu înţelege uşor cum se face că Domnul pe de oparte dă celor ce cer, Se descoperă celor ce-L caută, deschide ce­lor ce bat, iar pe de altă parte Se descoperă celor ce nu-L caută, apare şi răspunde celor ce nu-L întreabă şi toată ziua întinde mîindle către un popor care nu crede în El şi-I vorbeşte împotrivă, îi cheamă pe cei ce

 537

 rezistă şi stau de-o parte, îi atrage la mîntuire pe cei ce nu vor4, celor ce vor să păcătuiască le taie putinţa de a-şi îndeplini această dorinţă, li se împotriveşte cu bunătate celor ce se grăbesc să facă rău. 2. Se înţe­lege uşor în ce măsură se atribuie suprema mîntuire voinţei noastre li­bere, despre care se spune : «Dacă veţi voi şi Mă veţi asculta, veţi mîn­ca bunătăţile pâmîntului» şi în ce chip «Nu este în puterea celui ce vrea, nici a celui ce aleargă, ci a milostivului Dumnezeu». Aceasta în­seamnă cuvintele : «Dumnezeu va da fiecăruia după faptele sale», «Dum­nezeu_este Cel Care lucrează înjvoi, şijxi să voioşi ca să săvirşiip după a Lui bimăv^o^nţd^Ţ~sâ^rrT<Âceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu; nu este roada lucrărilor voastre, ca nimeni să nu se laude». Aceas’ta înseamnă : «Apropiaţi-vă de Domnul şi El se va apropia de voi», şi ce spune în altă parite : «Nimeni nu vine la Mine, dacă nu-1 atrage Tatăl Care M-a trimis pe Mine». 3. Sau cînd spune: «Fă alergări drepte cu picioarele tale şi îndreaptă-ţi căile tale», înseamnă că aceasta zicem cînd ne rugăm: «îndreaptă calea mea spre faţa Ţa» şi: «îniă-reşte paşii mei pe cărările Tale, ca să nu şovăie picioarele mele». Aceasta înseamnă faptul că sîntem de asemenea îndemnaţi: «Faceţi-vă inimă nouă şi duh nou» şi ceea ce ne făgăduieşte : «La vâi de o singură inimă şi un duh nou în trupul lor. Şi voi scoate inima de piatră din trupul lor şi le voi da o inimă de carne, ca să umble în învăţăturile Mele şi să păzească legile Mele». 4. Aceasta ne învaţă Domnul cînd zice : «Spală inima ta de răutate, Ierusalime, ca să fii mîntuit», aceasta cere profetul de la Domnul cînd se roagă: «Zideşte în mine inimă curată, Doamne», şi de asemenea : «Mă vei spăla şi mai mult decît zăpada mă voi albi». Iar nouă ne zice : «Luminaţi-vă cu lumina ştiinţei». Despre Dumnezeu se spune : «Ce7 ce învaţă pe om ştiinţa» şi : «Domnul lumi­nează pe cei orbi». Cînd ne rugăm spunem împreună cu profetul: «Lu­minează ochii mei, ca să nu adorm vreodată în moarte». Ce altceva se arată în toate cele de mai sus dacă nu harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre ? Omul poate uneori prin propriile sale porniri să tinda către virtuţi, dar întotdeauna are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. 5. Nu se bucură cineva de sănătate cînd vrea şi nu se eliberează de boala tristeţii după dorinţa propriei sale alegeri. Ce foloseşte că doreşte ha­rul sănătăţii, dacă Dumnezeu, care dă viaţa însăşi, n-o înzestrează şi cu puterea şi vigoarea necesară ? Ca să se vadă şi mai limpede că din darul naturii, venind din mărinimia Creatorului, aduce uneori începu-

4. XIII, IX, 1, p. 303. Cu seria următoare de texte biblice Sfîntul Casian aduce argumente puternice pentru a confirma părerea că liberul arbitru funcţiontază alături de harul dumnezeiesc — după ce în capitolele precedente, în XIII, VII, de pildă, vor­bise despre scînteia de bunăvoinţă de la începutul virtuţii, iăr în XIII, VIII, vorbise despre «semen virtutum» (sămînţa virtuţilor).

 538

 turile bunelor noastre intenţii, care totuşi nu pot ajunge la îndeplinirea virtuţilor, dacă nu sînt conduse de Dumnezeu, apostolul este mărturie spimînd : «Căci a voi se află in mine, dar a face binele nu aflu».

I.          X.

Sfînta Scriptură recunoaşte libertaltea voinţei noastre cînd zice : «Păstrează inima ta cu toată paza», dar apostolul îi arată slăbiciunea : «Domnul să păzească inimile voastre şi înţelegerile voastre în Iisus Hris-tos». Puterea libertăţii voinţei o anunţă şi David : «Mi-am plecat inima mea ca să îndeplinesc voile Tale», dar tot el îi arată şi slăbiciunea, zi­cînd de asemenea : «Apleacă inima mea către învăţăturile Tale, nu că­tre lăcomie». Şi Solomon : «Să aplece Domnul către El inimile noastre, ca să umblăm pe toate căile Lui, şi să păzim poruncile Lui, cererile Lui şi jddecăţile Lui». 2. Puterea libertăţii voinţei o araltă psalmistui cînd zice : «Opreşte-ţi limba ta de la rău şi buzele tale să nu grăiască înşe­lăciuni». Iar rugăciunea noastră îi arată slăbiciunea cînd zicem : «Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire în jurul buzelor mele». Puterea libertăţii de alegere este arătată de Domnul, cînd zice : «Dez­leagă lanţurile grumazului tău, robită fiică a Sionului». Iar şubrezenia i-o mărturiseşte profetul: «Dumnezeu dezleagă cătuşele» şi: «Tu ai sfă-rîmat lanţurile mele, Ţie îţi voi aduce jertfă de laudă». 3. 11 auzim pe Domnul în Evanghelie chemîndu-ne să ne grăbim către El prin libera noastră alegere: «Veniţi la Mine toţi cei ostenţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi», dar tot Domnul îi arată slăbiciunea, cînd zice : «Ni­meni nu poate veni la Mine, dacă nu L-a chemat Tatăl Care M-a trimis pe Mine». Apostolul se adresează libertăţii noastre de alegere cînd zice: «Alergaţi, aşadar, ca să prindeţi», dar Ioan Botezătorul mărturiseşte lip­sa acestei libertăţi cînd zice : «Nu poate un om să ia nimic, dacă nu i s-a dat din cer». 4. Ni se cere să păzim cu grijă sufletele noastre, căci zice profetul: «Păziţi=-vă sufletele voastre», dar, în acelaşi duh, un alt profet strigă : «Dacă Domnul nu va păzi cetatea, zadarnic va veghea cel ce o păzeşte». Aposltolul, scriind filipenilor, ca să le sublinieze liberta­tea voinţei lor zice: «Cu teamă şi cutremur lucraţi la mîntuirea voas­tră», dar ca să-i arate limitele adaugă: «Cdci Dumnezeu este Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă».

J.         XI.

Şi acestea sînt în felul lor aşa de amestecate şi de nedeosebite, în­cît între mulţi se frămînta problema dacă Dumnezeu se milostiveşte de noi pentru că noi mai întîi arătăm un început de bunăvoinţă, sau dacă

 539

 lui Dumnezeu îi este mai întîii milă de noi şi începutul bunăvoinţei rţoas-tre urmează după această milă. Mulţi, crezînd că şi una şi cealaltă este adevărată şi depăşind dreapta măsură, au căzut în greşeli felurite, sau contrarii. Căci dacă spunem că noua ne aparţine începutul bunăvoin­ţei 5, care a fost acest început la prigonitorul Pavel sau la vameşul Matei, dintre care unul a fost atras la mîntuire pe cînd vărsa sîngele celor nevinovaţi sau îi chinuia, iar altul se îndeletnicea cu silnicii şi cu jafuri publice ? 2. Iar dacă spunem că începutul bunăvoinţei noastre este insu­flat întotdeauna de harul lui Dumnezeu, ce vom zice de credinţa lui Zaheu, sau de evlavia acelui tîlhar răstignit pe cruce, ei care, prin do­rinţa lor au ajuns în împărăţia cerească înainte de a fi chemaţi în chip deosebit la aceasta ? Iar dacă socotim trăirea virtuţilor în îndeplinirea poruncilor lui Dumnezeu prin libera noastră alegere, de ce ne rugăm: «întăreşte, Doamne, ceea ce ai clădit în noi» şi: «îndreaptă spre noi lu­crarea miinilor noastre» ? Ştim că Balaam a fost condus să vorbească rău despre Israel, dar; vedem că nu i-a fost îngăduit să spună cuvintele rele pe care le dorea. Abimelec este pus sub pază ca să nu păcătuiască în faţa lui Dumnezeu atingîndu-se de Rebeca. Din pizma fraţilor săi Iosif este dus departe, pentru ca fiii lui Israel să ajungă în Egipt şi pentru ca lor, care unelteau moartea fratelui lor, să li se pregătească scăparea de foametea care urma. 3. Aceasta o arată însuşi Iosif care, recunoscut de fraţii săi, zice : «Nu vă speriaţi şi să nu vă pară rău că m-aţi vîndut în aceste ţinuturi. Căci Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieţii voastre», şi mai jos : «Dumnezeu m-a trimin înaintea voastră ca să iiţi păstraţi pe pămînt şi să puteţi avea hrană pentru trai. Am iost trimis nu din socoteala voastră, ci din voinţa Iui Dumnezeu, Care m-a făcut ca un tată al faraonului şi domn peste casa acestuia şi stăpîn în toată ţara Egiptului». Şi fiindcă după moartea tatălui lor fra­ţii erau plini de spaimă, ca să le alunge teama şi bănuiala, a zis : «Nu vă temeţi! Oare putem noi rezista voinţei lui Dumnezeu? Voi aţi cu­getat răul împotriva mea, dar Dumnezeu 1-a întors spre bine, ca să mă înalţe, precum vedeţi, în cele ale prezentului şi să păstreze multe po­poare». 4. Chiar şi fericitul David, în p,sa!lmul 104 a declarat că aceasta s-a petrecult atunci într-un chip deosebit, zicînd: «Şi a chemat Dum­nezeu foametea pe pămînt şi i-a lăsat fără pîine. Şi a trimis înaintea

5. Teologii romano-catolici, ca de pildă, DOM PICHBRY (op. cit., voi. II, p. 163 etc.) devin confuzi atunci cînd combat ideea clară a Sfîntului Casian, după care omul a păstrat la cădere, prin bunătatea lui Dumnezeu, putinţa de a face binele cu ajutorul Lui şi prin libertatea acordată tot de El. Ferindu-se de predestinaţianismul, în cadrul căruia se învîntesc, ei nu ştiu cum să împace binele pe care-1 mai acordă omului după cădere, cu ideea că numai Dumnezeu îl mai săvîrşeşte, deşi apoi ajung la ideea de merite şi încă de merite prisositoare.

 540

 lor pe un bărbat: Iosii a fost vindut ca rob». Aşadar, acestea două harul lui Dumnezeu şi libertatea voinţei noastre par potrivnice între ele, dar şi una şi cealaltă lucrează unite, şi noi înţelegem că şi pe una şi pe cealaltă, din datoria evlaviei trebuie să le socotim deopotrivă. 5. Cînd Dumnezeu vede că ne îndreptăm spre bine, ne întîmpină, ne con­duce şi ne întăreşte : «La vocea glasului tău, îndată ce te va auzi, Ui va răspunde» şi: «Cheamă-mă în ziua necazului şi te voi izbăvi şi Mă vei preaslăvi». Şi dimpotrivă, dacă ne vede că ne împotrivim, sau că sîntem călduţi, aduce în inimile noastre îndemnuri mîntuitoare, prin care să reapară şi să se întărească în noi bunăvoinţa.

K.        XII.

Nu trebuie să credem că Dumnezeu a făcut pe om astfel, încît aces­ta să nu vrea şi să nu poată săvîrşi binele 6. Nu s-ar putea afirma nici că i-a dat libertatea de alegere, dacă el vrea şi poate face numai rău, iar binele nu e lăsat să-I voiască sau să-I facă de la sine. Cum vor sta în picioare acele cuvinte ale Domnului, după căderea primului om : «Iată, s-a făcut ca unul din noi, cunoscind binele şi răul» 2. Căci nu este de crezut că înainte a fost în aşa chip, încît nu ştia ce este bine. Altfel ar trebui să admitem că a fost format ca un animal fără simţire şi fără ra­ţiune, ceea ce este fără noimă şi în orice caz nepotrivit cu credinţa cea adevărată. Ba mai mult, după părerea preaînţeleptului Solomon, «Dum­nezeu a făcut pe om drept», adică să se bucure întotdeauna numai de ştiinţa binelui, dar «Oamenii înşişi au născocit multe vicleşuguri». Au fost făcuţi, precum s-a spus, cunoscind binele şi răul. După cădere, aşa­dar, Adam a căpăta/t ştiinţa răului, pe care n-o avea, dar n-a pierit ştiin­ţa binelui, pe care o primise mai înainte. 3. Că neamul omenesc, după căderea lui Adam, n-a pierdut ştiinţa binelui, o arată foarte limpede cuvintele Apostolului, care spune : «Cînd păgînii, care nu au lege, din fire fac ale legii,’ aceştia, neavînd lege, îşi sînt loruşi lege. Ei arată fapta legii scrisă în inimile lor prin mărturia conştiinţei lor şi prin jude­căţile lor, care-i învinovăţesc şi-i şi apără totodată, în ziua în care Dum­nezeu va judeca cele ascunse ale oamenilor» 7. Chiar în acest înţeles,

  1. XIII, XII, 1, p. 307. Sfîntul Casian aminteşte citatul din Facere, 3, 22, în care, după cădere, Dumnezeu proclamă omul capabil să săvîrşească şi binele, nu numai răul. Teologii apuseni, in această stare de confuzie, declară pe om incapabil de bine, dar sînt siliţi să recunoască faptul că omul după cădere a păstrat libertatea de a produce fapte bune din punct de vedere moral, «adăugind apoi că acestea nu duc la viată» îm­potriva Scripturii (Rom. II,) — (întoarcerea tunarului, a lui Zacheu, a Sf. Pavel, etc, etc). Ideea că omul a pierdut şi harul şi darurile preternaturale nu se acordă cu aceea că el poate produce şi fapte bune.
  2. XIII, XII, p. 308. Sfîntul Casian aduce .în sprijinul învăţăturii sale ideea că şi prin natură şi prin Legea Veche, ca şi după Noul Testament, — la care mai adaugă

 541

 Domnul acuză prin profet orbirea nu firească, ci cu voinţă a oamenilor, pe care ei înşişi şi-o impuneau cu îndărătnicie. «Surzi, zice El, ascultaţi şi orbi, priviţi ca să vedeţi. Cine e surd, dacă nu servul Meu ? Şi orb, dacă nu cel la care am trimis pe vestitorii Mei ?». 4. Şi ca nu cumva să poată cineva atribui această orbire firii şi nu voinţei, zice în altă parte : «Scoa­le aiară poporul orb, care are ochi, şi surd, care are urechi». Şi, de ase­menea : «Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi şi nu auziţi». Chiar Domnul zice în Evanghelie : «Fiindcă cei ce văd nu văd şi cei ce aud nu aud şi nici nu înţeleg». Se împlineşte în ei profeţia lui Isaia, care zice : «De auzit •auziţi şi nu veţi înţelege, şi văzînd veţi vedea şi nu veţi vedea. Căci s-a învîrtoşat inima acestui popor şi cu urechile greu a auzit. Şi ochii lor s-au închis, ca nu cumva să vadă vreodată cu ochii, şi să audă cu ure­chile şi să înţeleagă cu inimile, şi să se îndrepte şi eu să-i însănătoşesc». 5. în sfîrşit, ca să atragă atenţia că putinţa binelui este înăscută în ei, mustrînd pe farisei, le zice : «Dar ce, nu înţelegeţi de la voi înşivă ce este drept ?». Nu le-ar fi spus aceasta dacă n-ar fi ştiut că ei prin judecata firească pot deosebi ceea ce este drept. De aceea trebuie să ne păzim sa n-atribuim firii omeneşti decît ceea ce este rău şi stricat. în aceasta] sîn­tem combătuţi de mărturiile preaînţeleptului Solomon, ba mai mult, ale Domnului, ale cărui cuvinte sînt cele ce urmează. Căci pe cînd se ruga, după terminarea clădirii templului, a zis : «Şi a voit David, tatăl meu, să clădească o casă în numele Domnului şi Dumnezeului lui Israel. Şi a zis Dumnezeu către David tatălui meu: că ai cugetat în inima ta să clădeşti o casă numelui Meu, bine ai făcut gîndindu-te la aceasta. Totuşi, nu tu vei clădi casă numelui Meu». 6. Oare trebuie să spunem că această cu­getare şi aceste gînduri ale regelui David au fost bune şi de la Dum­nezeu, sau au fost rele şi de la om ?Dacă a fost bună şi de la Dumnezeu acea cugetare, de ce-i refuză înfăptuirea Cel de către care a fost insu­flată ? Iar dacă a fost rea şi de la om, de ce este lăudată de Domnul ? Rămîne aşadar să se creadă că a fost şi bună şi de la om. In acest mod putem judeca zilnic şi ‘cugetările noastre. Nu s-a îngăduit numai lui David să cugete binele de la el însuşi, şi nici nouă nu ne este opnit prin fire să gîndim şi să simţim binele. 7. Deci putem fi siguri că oricărui su-

şi mărturia Păstorului lui Herma —, omul a păstrat libertatea odată cu ideea de bine şi de rău, pe care le poate pune în aplicare, avînd, fără încetare, ajutorul haric în să-vîrşirea virtuţilor. El începe această demonstraţie îndelungată cu citatul Apostolului Pavel care este el însuşi suficient pentru a arăta că omul n-a pierdut cu totul «ceea ce nu era datorat naturii umane, adică harul şi darul preternaturate», cum scria PI-CHERY: «Cînd paginii, care nu au lege, iac din lire ale legii, aceştia neavînd lege, îşi sînt loruşi lege, care arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care ii învinovăţesc sau îi apără intre ei…» (Romani 2, 14-16). Sîntem deci foarte departe de predestinaţianism. Celelalte citate aduse de Sfîntul Ca-sian dezvoltă şi aprofundează acelaşi adevăr pe care îl vor susţine pleiada marilor Sfinţi Părinţi din veacul lor, pe care i-am amintit.

 542

 flet îi sînt sădite din bunăvoinţa Creatorului seminţele virtuţilor. Dar dacă acestea nu sînt sprijinite de ajutorul lui Dumnezeu, nu pot ajunge la o dezvoltare desăvîrşită, fiindcă, potrivit cuvintelor apostolului: «Nici cel ce plantează nu este ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Care face să crească, e totul». Şi cartea care se numeşte a Păstorului ne învaţă foarte limpede că omul e liber să încline fie într-o parte, fie în cealaltă. în această carte se spune că doi îngeri stau alături de fiecare din noi, unul rău şi unul bun, dar că este în puterea omului de a alege pe cine să urmeze. 8. în om este întotdeauna libertatea de alegere, care poate să nesocotească sau să respecte harul lui Dumnezeu. Apostolul nu ne-ar fi învăţat spunînd : «Cu irică şi cu cutremur lucraţi la mîntuirea voastră», dacă n-ar fi ştiut că harul poate fi cultivat sau neglijat de noi. Dar, ca să nu creadă cineva că pentru lucrarea mîntuiirii, nu este nevoie de aju­torul dumnezeiesc, adaugă : «Căci Dumnezeu Cel Care lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvîrşiţi, după a Lui bunăvoinţă». De aceea, sfătuin-du-1 pe Timotei, îi spune : «Nu fi nepăsător iată de harul lui Dumnezeu, care este în tine», şi de asemenea : «De aceea te îndemn să ţii aprins ha­rul lui Dumnezeu, care este în tine». 9. Scriind corintenilor, îi Îndeamnă şi-i sfătuieşte să nu se facă nevrednici de harul lui Dumnezeu prin lu­crări fără roadă. El zice : «Fiind împreună lucrători cu Hristos, vă în­demn să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu». Pe acesta fiindcă fără îndoială îl primise zadarnic Simon, nu i-a fost de folos primirea harului mîntudtor. El n-a găsit cu cale să se supună învăţăturilor fericitului Petru, care zice : «Pocăieşte-te de această răutate a ta şi te roagă lui Dumne­zeu, poate ţi se iartă această cugetare a inimii tale. Căci în fierea amă­răciunii şi în legătura nedreptăţii te văd că eşti». 10. Aşadar, El întîm-pină voinţa omului, precum se spune : «Dumnezeul meu, mila Ta mă va întîmpina». Dimpotrivă, Dumnezeu este întîmpinat de voinţa noastră cînd El întîrzie şi aşteaptă oarecum în chip folositor, ca să pună la încer­care libertatea voinţei noastre, zicînd: «Dimineaţa rugăciunea mea te va întîmpina», şi de asemenea: «Din zori m-am sculat şi am strigat», şi: «Am deschis ochii mei dis-de-dimineaţă». 11. Ne cheamă şi ne invită, cînd zice : «Toată ziua am întins mîinile Mele către poporul care nu cre­de în Mine şi Mi se împotriveşte», şi este invitat de noi cînd îi spunem : «Toată ziua am întins mîinile mele către Tine». Ne aşteaptă, cînd ne spune prin profet: «De aceea aşteaptă Domnul ca să se milostiveasca de voi». Şi e aşteptat de noi cînd zicem : «Cu răbdare L-am aşteptat pe Domnul şi S-a uitat la mine», şi: «Am aşteptat mîntuirea Ta, Doamne!». Ne întăreşte cînd zice : «Şi Eu am învăţat şi am întărit, braţele lor. Şi ei au cugetat cu vicleşug împotriva Mea». Ne îndeamnă să ne întărim noi înşine cînd zice : «întăriţi-vă, voi, mîini slabe, şi prindeţi puteri, ge-

 543-

 nunchi slăbănogi», 12. Strigă Iisus : «Dacă este cineva însetat să vină la Mine şi să bea». Strigă la El şi profetul: «Ostenit-am strigînd, amor­ţit-a gîtlejul meu, slăbit-au ochii mei nădăjduind spre Dumnezeul meu». Ne caută Domnul zicînd : «Am căutat şi nu era nici un bărbat, am che­mat şi nu era cine să răspundă». El însuşi este căutat de logodnică cu plînsete duioase : «In patul meu noaptea l-am căutat pe cel iubit de ini­ma mea. L-am căutat şi nu l-am găsit, l-am strigat şi nu mi-a răspuns».

L.         XIII.

întotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovără­şie cu libertatea voinţei noastre, pe care o ajută în toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerînd şi aşteptînd şi de la ea une’le încercări de bună­voinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trîndav care doarme în adîncă nepăsare. Căutînd într-un fel ocazii prin care dărnicia şi mi­lostivirea Sa să nu pară fără noimă din cauza amorţelii şi a leneviei oa­menilor, El împarte darurile Sale sub motivul vreunor dorinţe sau oste­neli. Harul lui Dumnezeu rămîne totuşi gratuit, de vreme ce cu o mări­nimie nemăsurată pentru nişte încercări mici şi neînsemnate împarte atîtea daruri ale fericirii veşnice şi atîta slavă a nemuririi. 2. Nu trebuie să afirmăm că, de vreme ce credinţa acelui tîlhar de pe cruce îi venise mai înainte, nu-i fusese făgăduită gratuit fericirea raiului, sau să credem că pocăinţa aceea a regelui David prin cuvintele : «Am păcătuit înain­tea Domnului» i-a spălat cele două păcate atît de grave, şi nu bunăvoin­ţa lui Dumnezeu. De aeeea el a meritat să audă cele spuse prin profetul Natan: «Şi Domnul a îndepărtat de la tine nedreptatea: nu vei muri». Aşadar, că a adăugat adulterului o omucidere a fost lucrarea voinţei lui, dar că a fost mustrat prin profet a fost harul bunăvoinţei dumnezeieşti. 3. Dimpotrivă, este meritul lui că a recunoscut cu umilinţă păcatul, dar este darul milostivului Dumnezeu că într-un timp aşa de scurt a căpătat ier­tare pentru nişte crime .aşa de mari. Ce să spunem despre această măr­turisire atît de scurtă şi despre mărimea neasemuită a darului dumneze­iesc, cînd e uşor să ne gîndim ce a spus fericitul Apostol despre acele persecuţii fără număr la care a fost supus, comparîndu-le cu acea mă­reaţă răsplată viitoare ? «Necazul nostru de acum, a zis el, uşor şi tre­cător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică şi co-vîrşitoare». Despre aceasta el spune şi în alt loc acelaşi lucru : «Pătimi­rile vremii de acum nu sînt vrednice de mărirea care ni se va descoperi». 4. Oricît se va strădui firea omenească slabă, ea nu va putea fi pe mă­sura darurilor viitoare şi-nu va micşora prin ostenelile sale în aşa mă­sură harul dumnezeiesc, încît acesta să nu fie întotdeauna gratuit. De

 544

 aceea dascălul neamurilor mai înainte numit, deşi mărturiseşte că a pri­mit vrednicia apostolatului din harul lui Dumnezeu, zicînd : «Din harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt», totuşi, el afirmă că a şi răspuns harului dumnezeiesc, cînd zice : «Şi harul Lui în mine n-a iost zadarnic, ci m-am ostenit mai mult’decît ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este cu mine». 5. Cînd zice : «M-am ostenit», el arată contribuţia propriei lui libertăţi. Cînd zice «Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu», subliniază pu­terea ocrotirii dumnezeieşti. Iar cînd zice : «cu mine», recunoaşte că harul a lucrat în tovărăşie nu cu un trîndav fără grijă, ci cu unul care transpiră muncind.

M.      XIV.

Aceasta o vedem şi în foarte încercatul său atlet Iov : cînd dia­volul 1-a chemat la luptă de unul singur, a fost alături de el, precum ci­tim, dreptatea dumnezeiască. Dacă s-ar fi luptat cu duşmanul nu prin puterea sa, ci numai ocrotit de harul lui Dumnezeu şi fără vreo putere a răbdării sale, sprijinit numai pe ajutorul dumnezeiesc ar fi suportat acele multe ispite cu urmările lor, căutate cu atîta cruzime de diavol, cum nu i-ar fi repetat acest duşman cu dreptate acele cuvinte defăimă­toare, pe care le rostise mai înainte împotriva lui: «Oare pe degeaba slujeşte Iov lui Dumnezeu ? Oare n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui, în toate părţile ? Dar ia mîna Ta», adică lasă-1 să lupte cu mine prin puterile lui, şi atunci «nu Te va mai binecuvînta în faţa Ta». 2. Dar fiindcă duşmanul defăimător nu îndrăzneşte să repete după luptă nici o plîngere de acest fel, el recunoaşte că a fost învins nu de puterile lui Dumnezeu, ci de ale lui Iov însuşi. Totuşi, nu trebuie crezut că i-a lipsit lui Iov harul lui Dumnezeu, care dă ispititorului atîta putere de a ispiti cîtă ştie că are Iov de a rezista, nu ocrotindu-1 de atacurile duş­manului în aşa fel încît să nu lase nici lin loc puterii omeneşti, ci îngri-jindu-se numai ca prea înrăitul duşman să nu-i smintească sufletul şi să-I expună unei lupte neegale şi nedrepte, 3. Uneori Domnul -obişnuieşte să pună la încercare credinţa noastră pentru ca ea să devină mai puter­nică şi mai vrednică de slavă. Aceasta o aflăm din exemplul sutaşului, pe al cărui copil Domnul, deşi ştia că îl va vindeca prin puterea cuvîn-tului Său, a socotit că e mai bine să vină personal să-I îngrijească. El zice : «Voi veni Eu şi-1 voi vindeca». Dar acel sutaş, prin credinţa sa ri-dicîndu-se mai presus de făgăduinţa Domnului, zice : «Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu. Dar spune numai cu cuvîntul şi se va însănătoşi sluga mea». Domnul îl admiră, îl laudă şi-1 socoteşte mai presus de toţi cei din Israel, care crezuseră. El zice : «Acum grăiesc vouă,

 545

 că nici în Israel n-am găsit atita credinţă». 4. N-ar fi fost de nici o lauda şi de nici un merit, dacă el n-ar fi arătat ceea ce dăruise Hristos în el. Dreptatea dumnezeiască, precum ştim, ia făcut această probă de credinţă şi cu cel mai mare dintre patriarhi cînd a zis: «Şi s-a făcut după aceste vorbe că a pus Dumnezeu la încercare pe Avraam». Nu acea credinţă pe care i-o insufla Domnul a voit dreptatea dumnezeiască s-o pună la încercare, ci pe aceea pe care putea s-o arate prin voinţa sa liberă de îndată ce a fost chemat şi luminat de Domnul. Astfel, pe merit i se arata statornicia credinţei, venindu-i în ajutor şi harul lui Dumnezeu, care-1 pă­răsise puţin pentru a-I pune la încercare. Se spune : «Nu duce mina ta împotriva copilului şi nu-i face ceva rău. Căci acum ştiu că te temi de Domnul şi nu ţi-ai cruţat fiul tău iubit pentru Mine». 5. Că ni se poate întîmpla şi nouă astfel de încercare pentru a ni se vedea meritul, o spu­ne aceasta în Deuteronom destul de limpede legiuitorul: «De se va ridica între voi un prooroc sau unul care spune că a avut un vis şi va face înaintea voastră vreun semn sau vreo minune, şi de se va întîmpla ce a vorbit şi-ţi va zice: Să mergem după alţi dumnezei şi să le slujim ace­lora pe care nu-i ştiţi, să nu ascultaţi cuvintele acelui profet sau pe ale celui care spune că a avut un vis, căci prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle dacă-L iubiţi din toată inima voastră şi dacă-I îndepliniţi sau nu poruncile». 6. Dar ce ? Cînd Dumnezeu va în­gădui să se ridice vreun profet sau văzător de vise, oare este de crezut că pe cei a căror credinţă o pune la încercare îi va ocroti în aşa măsură, încît să numai rămînă nici un loc pentru libertatea voinţei lor în luptă cu ispititorul ? Şi de ce ar trebui să fie ispitiţi cei pe care-i ştie slabi şi neputincioşi, care n-ar fi în stare să reziste prin puterile lor ispititorului? Dreptatea Domnului n-ar fi îngăduit ca ei să fie ispitiţi, dacă n-ar fi ştiut că există în ei oi putere egală de a rezista, prin care să poată fi so­cotiţi vrednici de laudă, după o judecată dreaptă a meritelor şi într-un caz şi în celălalt. 7. De aceea zice Apostolul: «Astfel, cel ce se socoteşte tare, să ia seama să nu cddă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda». Cînd zice: «Ce7 tare să ia seama să nu cadă», arată puterea voinţei libere, pe care harul primit o ştie că poate să stea în picioare prin sîrguinţă, sau să cadă din nepăsare. Iar cînd spune: «Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea ome­nească», El le-înfierează slăbiciunea şi nestatornicia minţii lor, prin care încă nu puteau fi pînă aci răsturnaţi de puterile duhurilor rele, împotriva cărora ştia că luptă zilnic şi el şi cei desăvîrşiţi, despre care spune către efeseni: «De acum lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sînge-

35 — Sfîntul Ioan Casian

 546

SFINTUL IOAN CASIAN

 lui, ci împotriva domniilor, a stăpînirilor, împotriva stăpînitorilor întune­ricului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspîridite în văzdu­huri». Iar cînd adaugă: «Dar credincios este Dumnezeu, care nu va în­gădui să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi», nu doreşte ca Domnul să nu îngăduie ca ei să fie ispitiţi, ci ca să nu fie ispitiţi mai mult decît pot re­zista. 8. Ispitele dovedesc libertatea voinţei, iar lupta contra lor dincolo de puterea noastră dovedeşte, de asemenea, intervenţia harului divin, ca­re cumpăneşte asaltul ispititor. în toate acestea se arată, aşadar, că în­totdeauna harul dumnezeiesc aţîţă voinţa liberă a omului, dar nu o ocro­teşte şi nu o apăra în aşa fel, încît s-o facă să nu lupte cu propriile puteri împotriva duhurilor rele. Învingătoare, să recunoască puterea lui Dum­nezeu, iar învinsă, să-işi înţeleagă slăbiciunea şi să înveţe astfel să nu spere în vitejia sa, ci în ajutorul divin, pe care să-I ceară veşnic ca ocro­titor. Şi ca să întăresc acestea nu prin presupunerile mele, ci prin mărtu­riile foarte limpezi ale Scripturii dumnezeieşti, voi reproduce ceea ce este scris în Isus Navi: «Aceste popoare le-a lăsat Domnul şi n-a voit să le piardă, ca să încerce prin ele pe Israel, dacă păzeşte poruncile Dom­nului Dumnezeului său şi ca sâ-i formeze deprinderea de a se lupta cu duşmanii». 9. Şi ca să asemănăm ceva muritor cu neasemuita bunătate a Ziditorului nostru, pentru a arata nu egalitatea dragostei, ci o oarecare asemănare a îngăduinţei, la fel o mamă iubitoare şi cu grijă poartă mult timp la sîn pe un copil, pînă cînd îl învaţă să meargă: mai întîi îl lasă să se tîrască, apoi ridicat în picioare îl ţine cu mîna, ca să-I silească să facă paşi, îl lasă cîte puţin şi dacă-1 vede că se clatină pe dată îl spri­jină, iar dacă a căzuJt îl ridjică şi fie îl fereşte de a mai cădea, fie îl lasă să cadă încet şi-1 ridică iarăşi. Cînd însă în creşterea lui, din copil a ajuns la adolescenţă şi tinereţe nu-1 împiedică de la unele încercări şi osteneli, ci îl lasă să se deprindă cu greutăţile şi chiar să se ia la trîntă cu cei de seama lui. Cu atît mai mullt Acel Tată ceresc al tuturor cunoaşte pe cel pe care-1 poartă la sînul harului Său. Pe acesta îl deprinde cu virtutea lăsîndu-i libertatea voinţei, dar supraveghindu-1 îl ajută cînd este în nevoi, îl aude cînd îl cheamă şi nu-l lasă pe cel ce-L caută, ci-I smulge de la primejdie, uneori chiar fără ca acesta să ştie.

N.        XV.

Prin acestea se vede limpede că «Necercetate sînt judecăţile lui Dumnezeu şi nepătrunse căile Lui», prin care atrage neamul omenesc la mîntuire. Aceasta o putem dovedi cu exemple din chemările evanghelice. Căci a ales pe Andrei şi pe Petru şi pe ceilalţi apostoli fără ca aceştia să

 547

 se fi gîndit la leacul mîntuirii lor printr-o alegere a harului. Pe Zaheu, care dorea cu credinţă să vadă faţa Domnului şi care, perutru aceasta, fiind mic de statură s-a urcat într-un sicomor, -nu numai că 1-a primit, dar chiar 1-a cinstit cu binecuvîntarea de a locui la el. Pe Pavel 1-a aitras, cu toate că acesta nu voia şi se împotrivea. 2. Pe un altul în aşa măsură 1-a cîşitigat alături de El, încît nu i-a îngăduit scurtul răgaz trebuincios pentru a-şi înmormînta tatăl. Lui Corneliu, care stăruia mereu în rugă­ciuni şi în milostenie, ca răsplată îi arată calea mîntuirii şi-i porunceşte printr-um înger să primească pe Petru, pentru a afla de la acesta cu­vintele de mântuire prin care să fie salvat împreună cu toţi ai săi. Astfel, în multe feluri, cu mare şi neprecupeţită dragoste dăruieşte acea înţe­lepciune a lui Dumnezeu mîntuirea oamenilor. Fiecăruia după capacita­tea lui îi împarte Domnul harul dărniciei Sale. Chiar vindecările a găsit cu cale să le facă nu după puterea măreţiei Sale, ci după mă­sura credinţei în care 1-a găsit pe fiecare, sau pe care a îm­părţit-o El însuşi fiecăruia. 3. Pe cel care a crezut că voia lui Hristos este de ajuns pentru a se curaţi de lepră (numai prin voia Sa) 1-a vindecat zd-cîndu-i «Vreau, fii vindecat». La altul, care-L ruga să vină să-i învie prin punerea mîinii fiica decedată, a intrat în casă şi i-a împlinit rugăciunea în care acela spera. Altuia, care credea că suprema mîntuire constă în puterea cuvîntului Său şi care i-a zis : «Spune numai un cuvînt şi se va însănătoşi copilul meu», cu cuvîntul i-a întărit picioarele slăbite şi le-a adus la puterea de mai înainte, zicînd: «Mergi şi îacă-se ţie precum ai crezut». 4. Altora, care nădăjduiau că se lecuiesc dacă-i ating poala veş­mintelor, le-a împărţit din belşug darurile sănătăţii. Pe unii i-a vindecat de boli la rugămintea lor, iar pe alţii fără să fie rugat. Pe unii i-a îndem­nat să nădăjduiască, zicînd : «Vrei să te faci sănătos ?». Altora le-a dat ajutor de la Sine, fără ca ei să spere. Pe unii, înainte de a le îndeplini dorinţele, i-a întrebat ce vor, zicînd: «Ce vreţi să vă iac ?». Altuia, care nu cunoştea calea de a obţine ceea ce dorea, cu bunătate i-a arătat-o, zicînd: «Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu». 5. între unii a râspîndit din belşug puterea vindecărilor şi despre ei <aminteşte evan­ghelistul : «Şi a vindecat pe toţi bolnavii lor». Intre alţii adîncul nemă­surat al binefacerilor lui Hristos s-a găsit atît de astupat, încît se spune :

Si Iisus n-a făcut acolo minuni, din cauza necredinţei lor». Dărnicia lui Dumnezeu este pe măsura credinţei omeneşti, precum îi spune acestuia:

Facd-se ţie după credinţa ta», iar aceluia: «Mergi, şi facd-se ţie precum a crezut», unuia : «Să-ţi fie ţie precum voieşti», iar altuia : «Credinţa ia te-a mîntuit».

 548

O.        XVI.

Să nu creadă însă cineva că am spus acestea ca să susţinem că su­prema mîntuire stă în puterea credinţei noastre, cum cred unii fără de lege care, punând totul pe seama libertăţii voinţei, afirmă că harul lui Dumnezeu se dăruieşte după meritul fiecăruia 8. Dimpotrivă, noi declarăm categoric că harul lui Dumnezeu este nemăsurat şi că uneori trece de hotarul necredinţei omeneşti. 2. Ne amintim ce s-a petrecut cu acel dregător din Evanghelie, care crezînd că fiul său bolnav mai degrabă poate să fie vindecat, decît să fie înviat după ce a murit, îl roagă pe Domnul să vină deîndată, zicîndu-I : «Doamne, coboară înainte de a muri fiul meu». Iar Hristos, deşi i-a combătut necredinţă prin aceste cuvinte : «Dacă n-aţi văzut semne şi minuni, nu credeţi», totuşi nu şi-a potrivit harul divinităţii Sale cu slăbiciunea credinţei aceluia şi ast­fel nu prin prezenţa Sa, cum credea acela, a alungat frigurile aducă­toare de moarte, ci prin cuvîntul puterii Sale, zicînd : «Mergi, fiul tău trăieşte». 3. Citim că Domnul şi-a revărsat belşugul harului Său şi în vindecarea acelui paralitic, care se ruga numai să-i întărească trupul slăbit, dar Domnul i-a adus şi sănătatea sufletului, zicînd : «Îndrăz­neşte, fiule, iertate sînt păcatele tale». După aceea, fiindcă unii dintre cărturari nu credeau că El poate să ierte păcatele oamenilor, ca să le risipească necredinţa, cu cuvîntul puterii Sale a însănătoşit şi picioarele acelui paralitic, zicînd : «De ce cugetaţi cele rele în inimile voastre ? Căci ce este mai lesne ? A zice : Iertate sînt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă ? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pămînt a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta». 4. La fel şi-a arătat de la sine marea sa dărnicie cu acela care, zăcînd fără vindecare treizeci şi opt de ani pe malul unui lac cu apă făcătoare de minuni, nădăjduia că se va vindeca prin miş­carea apei. Căci vrînd să-I cheme la mîntuire i-a zis : «Vreî să te’ faci sănătos?» Şi fiindcă’acela se plîngea de lipsa de ajutor omenesc şi zi­cea: «N-am un om care să mă arunce în scăldătoare cînd se va tulbu­ra apa», certîndu-1 pentru necredinţă şi neştiinţă, 1-a reaşezat în sănă­tatea de mai înainte nu pe calea nădăjduită de el, ci pe cea a milosti­virii pe care Domnul i-a dăruit-o zicînd : «Ridică-te, ia patul tău şi mergi la casa ta». 5. Şi ce este de mirare dacă se povesteşte de aceste minuni săvîrşite din puterea Domnului, cînd din harul dumnezeiesc asemenea fapte le-a săvîrşit chiar printre slujitorii săi ? Intrînd în templu Petru Şi Ioan, cînd acel olog din naştere, care nu putea să facă un pas şi cerea

8. XIII, XVI, p. 317. Aici Sfîntul Casian combate pelagianismul, care pune totul
pe seama libertăţii voinţei, neglijînd importanţa dumnezeiescului har.              

 549

 milă, ei nu i-au dat acei bănuţi pe mic preţ pentru care se ruga el, ci chiar puterea de a merge, pe cel ce nădăjduia un mic ajutor îmbogăţin-du-1 cu darul preţios al Însănătoşirii nesperate şi spunîndu-i Petru : «Aur şi argint n-am ; dar ceea ce am, iată, îţi dau : în numele ls.i Hristos Na-zaiineanul, ridică-te şi umblă».

P.        XVII.

Prin aceste exemple, pe care le-am scos din izvoarele evanghelice, vom putea arăta foarte limpede că, în felurite şi nenumărate chipuri, pe necercetaite căi, Dumnezeu aduce neamului omenesc mîntuirea. Pe cei ce voiesc şi sînt însetaţi de aceasta îi îndeamnă la o mai puternică în­flăcărare, iar pe unii îi sileşte chiar fără voia lor. Aci me ajută să ne îndeplinim dorinţele pe care El le socoteşte de folos, aci ne insuflă în­ceputurile unor dorinţe sfinte, dăruindu-ne începutul faptelor bune şi stăruinţa în ele. 2. De aceea, cînd ne rugăm îl numim pe Domnul nu numai ocrotitor şi mîntuitor, ci şi ajutor şi sprijin. Prin faptul că cel dintîi ne cheamă şi, fără ştirea şi voia noastră, ne atrage la mîntuire, El este ocrotitor şi mîntuitor, iar prin aceea că în străduinţele noastre El ne ajută, iar cînd alergăm la El ne ridică şi ne întăreşte, îl numim sprijin şi refugiu. La aceas’tă mare dărnicie a milostivirii lui Dumnezeu gîndindu-se fericitul apostol şi văzînd că se găseşte înconjurat de dra­gostea lui Dumnezeu ca în mijlocul unei mări fără fund şi fără mar­gini, a strigat : «O, adîncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile lui Dumnezeu şi de ne­pătrunse căile Lui! Căci cine a cunoscut gîndul Domnului ?». 3. Va în­cerca să golească de conţinut admiraţia acestei ştiinţe, de care, s-a spăi-mîn-tat acel mare învăţător al neamurilor, oricine va crede că poaite mă­sura cu mintea omenească adîncimea acelui abis de nemăsurat. Căci cel ce crede că poate să cuprindă cu mintea sau să exprime în cuvinte toată dragostea cu care făureşte Dumnezeu mmtuirea oamenilor, acela fără îndoială că,^ făgăduind adevărul cuvintelor apostolice, va afirma cu nelegiuită îndrăzneală că se pot cerceta judecăţile lui Dumnezeu şi I se pot afla căile. 4. Voind să exprime printr-un simţămîcnit omenesc grija şi dragostea pe care Domnul găseşte cu cale să ne-o atribuie cu neobosită evlavie şi negăsind în lume o astfel de dragoste, cu care s-o compare mai potrivit, el a asemănat-o cu aceea a unei mame devotate. Şi folo-sindu-se de acest exemplu, fiindcă nu poate găsi altceva mai de preţ în frica oamenilor, zice : «Oare poate o femeie să uite de copilul său şi să nu-i fie milă de fiul pe care 1-a purtat în pîntecele său ?». Dar, nemulţu­mit cu această comparaţie, a trecut pe dată mai departe şi a adăugat zi­cînd : «Şi dacă ea a uitat, eu însă nu uit de tine».

 550

Q.        XVIII.

Prin aceasta înţeleg foarte bine cel care măsoară mărimea harului şi slaba putere a voinţei nu cu cuvinte goale, ci conduşi de experienţă, că «Izbînda în alergare nu este a celor iuţi şi biruinţa a celor viteji şi pli­nea a celor înţelepţi, nici bogăţia a celor pricepuţi, nici iaima pentru cei învăţaţi», ci: «Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în mod deosebit după cum voieşte». 2. Şi de aceea se dove­deşte nu prin credinţă, care poate fi îndoielnică, ci prin experienţă care, ca să zic aşa, se poate pipăi, că Dumnezeu, ca un Tată foarte iubitor şi ca un medic foarte bun, săvîrşeşte, aşa cum spune Apostolul, toate în toţi fără deosebire şi aci insuflă începuturile mîntuirii şi sădeşte în fiecare ardoarea bunăvoinţei, aci însă dăruieşte urmarea lucrării Sale şi trăirea virtuţilor. Aci îi cheamă fără ştire şi fără voia Ion pe cei ce sînt gata să alunece şi să se prăbuşească în prăpastie, aci aduce ocazii şi împrejurări favorabile mîntuirii şi opreşte de la hotărîri aducătoare de moarte pe cei repeziţi şi cu porniri necugetate. Pe cei ce vor şi a-leargă la El îi primeşlte, iar pe cei ce nu vor şi se împotrivesc îi atrage şi-i sileşte la fapte de bunăvoinţă. 3. Că nu ne este dat totul de către Dumnezeire dacă ne împotrivim întotdeauna şi stăruim în încăpăţîna-tea noastră, dar şi că adevărata mîntuire nu trebuie atribuită meritu­lui faptelor noastre, ci harului ceresc, ne învaţă aceste cuvinte ale Domnului: «Vă veţi aminti acolo de căile voastre şi de toate nelegiui­rile voastre, cu care v-aţi întinat, şi vă veţi dezgusta singuri de toate răutăţile voastre pe care le-aţi făcut. Şi veţi şti că Eu sînt Domnul, cînd voi face bine cu voi după numele Meu, nu după căile voastre rele, nici după nelegiuirile voastre groaznice, casă a lui Israel». 4. Şi de aceea, toţi părinţii dreptcredincioşi, care au învăţat desavîrşirea inimii nu din cearta deşartă a cuvintelor, ci din fapte şi din experienţă, spun că lu­crarea darului dumnezeiesc constă în primul rînd în aceea că fiecare este înflăcărat de dorinţa a tot ceea ce este bine, dar că depinde de li­bertatea noastră de alegere să înclinăm într-o parte sau în cealaltă. în al doilea rînd, este harul dumneziesc cel prin care pot fi traduse în fap­te virtuţile, dar aşa încît să nu se nimicească puterea liberei voinţe, iar în al treilea rînd depinde de darurile lui Dumnezeu să se stăruie în virtuţile dobîndite, dar aşa încît libertatea să nu se simtă robită. 5. Ast­fel trebuie să credem că Dumnezeu săvîrşeşte toate în toţi îndrumîn-du-ne, ocrotindu-ne şi apărîndu-ne, fără să înlăture libertatea voinţei, pe care El însuşi ne-a dăruit-o. Dacă se pare că se împotriveşte acestui înţeles ceva cules cu dibăcie prin judecată şi dovedire omenească, tre­buie mai degrabă să ne ferim decît să distrugem credinţa (căci nu merităm credinţa din înţelegere, ci înţelegerea din credinţă, precum este scris : «Dacă nu veţi crede, nu veţi înţelege»), fiindcă nu se poate în­ţelege pe deplin nici de simţirea, nici de judecata omenească în ce chip pe de o parte Dumnezeu lucrează toate în noi, iar pe de altă parte se atribuie totul liberei voinţe.

Întărindu-ne cu această hrană, fericitul Cheremon ne-a făcut să nu simţim greutatea unui drum atît de neumblat.


[1] Sfântul Cuvios Ioan Casian, Aşezămintele mînăstireşti şi convorbiri duhovniceşti, Părinţi Şi Scriitori Bisericeşti 57, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucureşti, 11990, pp. 529-551

 

A.  Origenismul sau noul origenism[1] hulesc iubirea lui Dumnezeu hulind libertatea

Origen ca patriarh al tuturor ereziilor când a inventat apocatastaza și după el noii origeniști de orice fel au gândirea viciată de un amestec de juridic cu o milă prost înțeleasă, pusă în seama lui Dumnezeu, anulând libertatea omului.

Aceasta este și gândirea demonică fiindcă dracii, fiind robi și tirani ai mândriei, hulesc libertatea.

Hulesc libertatea omului zicând că Dumnezeu este vinovat că ne-a dat libertate cu care să păcătuim (lucru numit buruiana lupului sau licohorton de Sfântul Nil Izvorâtorul de Mir, fiind, când spunea acestea deja în slavă).

Hulesc libertatea lui Dumnezeu gândind că fiind milostiv și ei ducând atât de mulți oameni în iad îl vor sili pe Dumnezeu să îi ierte pe toți și atunci va fi obligat să îi ierte și pe ei. Nu vor să se pocăiască de bunăvoie cum le-a propus Dumnezeu prin Sfântul Antonie cel Mare ci vor să fie stăpânii lui Dumnezeu chiar și în pocăință silindu-L să-i aducă din nou în starea dintâi. Dar făcând aceasta în mintea lor Îl vor sili să le dea un scaun mai înalt ca tronul Sfintei Treimi fiindcă îl vor pune pe Dumnezeu în ascultarea de ei și astfel vor deveni mai puternici decât El fiindcă îl vor obliga să facă ceea ce Dumnezeu nu vrea. Aceasta este gândirea cea fără de minte a demonilor care nu înțeleg în mândria lor că Atotputernicia lui Dumnezeu este Atotsmerenia Lui care din iubire nu vrea să treacă peste libertate, deci nici peste voia celor ce nu doresc să stea lângă El fiindcă nu-L iubesc. Iar dorința dracilor nu este să se mântuiască în sensul că să stea lângă Dumnezeu sau să-L iubească ci dorința lor este să scape de chinuri, să recapete puterile cele dintâi ba chiar să-și împlinească imaginația care i-a făcut să cadă adică să fie mai mari decât El și să-L stăpânească, disprețuindu-I și libertatea Lui și a noastră. Așa ar vrea și păcătoșii din iad să facă păcatul, iar păcatul este separarea de Dumnezeu[2], să aibă puterile dumnezeiești, dar prin ei nu prin El și deci vor să stăpânească egoist iar nu să iubească. Ori egoismul e iadul, iubirea e raiul. Dacă vreun egoist ar fi în Împărăţia Cerurilor pentru el Împărăţia Cerurilor ar fi iadul fiindcă n-ar fi privit ca centrul Ei cum vrea El, fiindcă centru Ei este Hristos și toți cei de acolo Îl au ca centru al lor iar toți cei din iad se au ca centru pe sine.

Luându-se după draci noii origeniști (care au în comun cu Origen apocatastaza sau superstiția că toți se vor mântui, chiar și cei fără Sfântul Botez) cred că mântuirea este o bomboană dată în dar fără contribuția noastră fiindcă așa vrea Dumnezeu și Dumnezeu fiind iubitor de oameni nu poate să nu o dea la toți, mai ales dacă fac fapte bune.

Greșesc așadar gândind juridic, că mântuirea vine din afară uitând că de fapt este schimbarea dinlăuntru după Hristos, deci prin iubire, deci numai dacă și mireasa vrea. Ei hulesc astfel nunta mistică numindu-o viol pozitiv adică de vrea sau de nu vrea omul n-are ce face tot trebuie să nuntească cu Mirele. Fiindcă ei nu văd mântuirea ca o stare de iubire ci ca pe o răsplată de tribunal, nu ca pe o schimbare lăuntrică în omul cel nou ci ca pe o râzgâiere pământească a omului vechi înveșnicit în comfort. Întreabă retoric noii origeniști: de ce să nu dea raiul la făptașii buni, chiar dacă îl hulesc pe Dumnezeu prin ereziile lor, iertându-i pe toți, fiindcă Dumnezeu nu ține cont că este jignit, nefiind pătimaș de orgoliu?

Așa este Dumnezeu, nu are orgoliu, dar oamenii au și când hulesc nu-L micșorează pe Dumnezeu ci se întunecă neiubindu-L și despărțindu-se de El. Și acesta este iadul.

Noii origeniști: dar de ce să fie Dumnezeu nedrept și fiindcă pe unii i-a hotărât să se nască în locuri și timpuri unde n-au putut afla de Ortodoxie să-i trimită la iad, fiind de fapt El însuși vinovat?

Dar Dumnezeu nu este Atotputernic? Dacă voi credeți că El a hotărât unde și când să se nască de ce nu credeți că aceasta este spre binele lor? De ce nu credeți că are și puterea să le arate Ortodoxia oriunde și oricând s-ar afla? N-ați citit: Luc 3:8 Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă şi nu începeţi a zice în voi înşivă: Avem tată pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam. E mai mare minunea să spună despre Ortodoxie unor oameni deja vii decât să hotărască ca ei să vină la existență? De ce vreți să aștepte să le spună de abia după ce ei vor muri, Dumnezeu e mut față de vii și vorbăreț față de morți? N-ați citit: Mat 22:32 „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”? Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor? Sau nu credeți în minuni ci numai în metodele psihologice ale lumii căzute de mântuire? Credeți doar în metodele de misiune prin internet și mersul pe la uși? Dumnezeu este Atotputernic și oriunde și oricând s-ar afla vreun om care cu adevărat, mai presus de sine, dorește Adevărul, chiar dacă nu știe că există Hristos, Dumnezeu Se dă lui tocmai prin Ortodoxie. Cum? Știe El cum să se coboare la înțelesul fiecăruia. Viețile sfinților sunt pline de exemple cum păgâni izolați, fără nici o șansă după logica omenească, au ajuns la Ortodoxie. În Sfânta Scriptură îl avem pe Avraam. Dar nici cu cei din Ortodoxie nu sunt valabile metodele psihologice de educație și împărtășire fără participarea personală cu pocăință la Sfintele Taine. Nu erau oare gemeni, deci crescuți la fel, de aceiași părinți, în același moment istoric, cu aceleași concepții Iacov și Esau? Pe unul Dumnezeu l-a iubit și pe altul l-a urât[3] deși erau născuți și crescuți în același context. Nu fiindcă a făcut Dumnezeu discriminări ci datorită alegerii lor pe care El o preștia[4]:

Capitolul IX

6     căci nu toţi cei din Israil sînt şi Israiliteni; nici pentru că sînt sămînţa

lui Avraam sînt toţi fii,

Dumnezeu Şi-a împlinit făgăduiala, adică ceea ce i-a zis lui Avraam: ״Ţie îţi voi da (pămîntul Palestinei) şi seminţiei tale, în veac” (Facerea 13:15). Să vedem aşadar care este seminţia aceasta, pentru că nu toţi cîţi s-au născut din Avraam sînt curat seminţie şi fii ai lui Avraam, precum nici toţi cei din Israil, adică cei ce s-au născut din Iacov, sînt Israiliteni. Ci sămînţă şi fii ai lui Avraam şi ai lui Israil sînt cei născuţi din Avraam după asemănarea lui Isaac şi cei vrednici de fapta bună a lui Israil, prin care el s-a învrednicit a vedea pe Dumnezeu. Fiindcă Pavel înadins nu a zis: ״cei din Iacov”, ci: ״cei din Israil”, ca să arate cinstitul nume pe care l-a luat Iacov de la Dumnezeu cînd s-a luptat cu El şi a fost numit ״Israil”, ceea ce însemnează ״minte văzătoare de Dum­nezeu”. Căci aşa zice Sfînta Scriptură: ״Nu se va mai chema numele tău Iacov, ci Israil te vei numi” (Facerea 32:28). Deci, dacă tu – o cititorule! – vei înţelege cine sînt cei ce se nasc după asemănarea naşterii lui Isaac, atunci vei afla adevărată şi nemincinoasă făgăduinţa lui Dumnezeu, fiindcă acelora s-au dat făgăduinţele. De aceea, nu se cuvine a fi hulit Dumnezeu, pentru că El a făcut ceea ce a zis, deşi unii nu înţeleg.

7      ci ״numai cei din Isaac – zice – se vor chema seminţie a ta”, adică: Nu

fiii trupului sînt fii ai lui Dumnezeu, ci fiii făgăduinţei se socotesc drept seminţie.[5]

9 Căci al făgăduinţei este cuvîntul acesta: ״(La anul), întru această vreme, voi veni, şi Sara va avea un fiu ” (Facerea 18:10).

Nu eu – zice – îţi tîlcuiesc care este adevărata seminţie a lui Avraam, ci Scriptura cea Veche, ce zice: ״(…) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta” (Facerea 21:12). De aceea, cîţi s-au născut după asemănarea naşterii lui Isaac, adică din făgăduinţă, aceştia sînt adevăraţii fii ai lui Avraam, ori – mai bine a zice – adevăraţii fii ai lui Dumnezeu. Pentru că Isaac nu s-a născut cu legea şi puterea firii, ci cu puterea dumnezeieştii făgăduinţe: ״(La anul), întru această vreme, voi veni – a zis Dumnezeu către Avraam – şi Sara va avea un fiu.” Deci cuvîntul acesta al lui Dumnezeu l-a plăsmuit în pîntecele Sarei pe Isaac şi l-a născut. Iar aceasta se întîmplă şi cu noi, Creştinii, care sîntem fiii lui Dumnezeu fiindcă, pe cînd ne aflăm în scăldătoarea Sfîntului Botez ca în pîntece de maică, sînt spuse cuvinte dumnezeieşti care ne plăsmuiesc din nou. Căci, botezîndu-ne în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, ne naştem a doua oară, duhovniceşte. Şi, precum atunci Dumnezeu a făgăduit naşterea lui Isaac şi a împlinit-o, aşa şi la a doua naştere a noastră, cea duhov­nicească, mai întîi El a făgăduit-o prin Prooroci, şi apoi a împlinit-o. De ace­ea, zicerea: ״(…) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta” trebuie a se înţelege în loc de: Aceia sînt sămînţa lui Avraam, care s-au născut după chipul naşterii lui Isaac – adică prin cuvîntul dumnezeiesc. Deci cuvîntul lui Dum­nezeu nu a căzut, nici n-a minţit, ci a dat ceea ce a făgăduit. Cui? Adevăratei seminţii a lui Avraam, anume credincioşilor din ״neamuri”, care s-au făcut fii ai lui Dumnezeu asemenea cu Isaac, fiindcă şi aceştia s-au născut din făgădu­inţă şi prin cuvîntul lui Dumnezeu. Iar la ceea ce zic Evreii – anume că zi­cerea aceasta: ״(…) numai cei din Isaac se vor chema seminţie a ta”, arată că doar cei ce se nasc trupeşte din Isaac sînt socotiţi seminţie a lui Avraam – răs­pundem că, dacă această înţelegere ar fi fost adevărată, trebuia să se soco­tească seminţie a lui Avraam şi Idumeii şi toţi cei născuţi dintru aceia. Pentru că strămoşul Idumeilor, Isav, a fost fiu al lui Isaac, dar acum Idumeii nu mai sînt şi nici nu se socotesc fii ai lui Avraam, ci sînt foarte despărţiţi de neamul lui Avraam şi se numesc ״de altă seminţie”[6].

10   Dar nu numai ea, ci şi Revecca, avînd copii gemeni dintru unul, din Isaac, părintele nostru.

Dumnezeiescul Apostol a arătat mai sus că doar Isaac s-a numit ״seminţie a lui Avraam”, deşi acesta din urmă a avut mulţi şi osebiţi fii, căci avea şi pe Ismail – din Agar, roaba sa – şi încă şase fii, din Hetura, a doua muiere a sa. De aceea, zicea că şi cei ce se nasc asemenea lui Isaac se numesc ״seminţie a lui Avraam”. Iar acum zice că nu numai la fiii lui Avraam va vedea cineva aceasta, ci, ceea ce este încă mai mare, o va vedea şi la fraţii gemeni, adică la Isav şi la Iacov. Pentru că nici aceştia nu au dobîndit aceeaşi cinste, căci Iacov s-a ales de Dumnezeu, iar Isav s-a urît. De aceea, nici tu – o cititorule! – nu cere seamă pentru ce Dumnezeu a ales pe cei din ״neamuri” şi i-a făcut se­minţie a lui Avraam, şi mai ales seminţie a Sa, iar de la Evrei Şi-a întors faţa şi i-a împins de la Sine.

11   Şi – nefiind ei încă născuţi, nicifăcînd ei ceva bun ori rău, pentru ca înainte-hotărîrea lui Dumnezeu să rămînă după alegere, nu din fapte, ci de la Cel care cheamă

12   i s-a zis ei ״că cel mai mare va sluji celui mai mic”[7] (Facerea 25:23),

13   precum este scris: ״Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urît”

(Maleahi 1:2, 3).

E nevoie ca să spunem mai înainte toată noima cuvintelor acestora lungi şi întinse pe care le va zice Apostolul, fiindcă mulţi, nedumerindu-se, se între­bau de ce au fost aleşi Evreii dintre ״neamuri”, căci nu se poate zice că au fost aleşi pentru faptele lor cele bune, de vreme ce toţi au păcătuit, şi ״neamurile”, şi Evreii împreună cu ele. Deci, la această nedumerire, Apostolul adună încă alte multe nedumeriri noi, cu adevărat neînţelese, ci pricepute doar de Dum­nezeu. Şi, mai întîi, îi arată pe gemenii pomeniţi mai sus, pe Iacov şi pe Isav. Căci, dintru aceştia doi, Iacov nu a fost ales pentru vreo faptă bună, şi nici Isav nu a fost urît pentru faptele lui cele rele – fiindcă, aflîndu-se amîndoi în pîntecele maicii lor, ei nu făcuseră vreun lucru bun sau rău. Ci, din înain- te-hotărîrea şi înainte-cunoştinţa lui Dumnezeu, unul (Iacov) a fost ales şi iu­bit, iar celălalt (Isav) s-a urît – precum zice şi Proorocul Maleahi, vorbind din

269

partea lui Dumnezeu: ״Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urît” – pentru ca totul să fie deplin al lui Dumnezeu şi al înainte-hotărîrii şi îna- inte-cunoştinţei Lui. Şi de ce să vorbim numai de aceştia? Atunci cînd toţi Israilitenii au făcut acel idol al viţelului în muntele Horiv, şi i s-au închinat, unii dintre dînşii au fost pedepsiţi, iar alţii nu. Sau împăratul Faraon, a fost împietrit la suflet cu adevărat, dar mai erau încă mulţi alţii la fel de împietriţi ca dînsul. Atunci cum de a fost pedepsit numai el singur? Vezi că acestea sînt judecăţi ale lui Dumnezeu, cu adevărat neînţelese de oameni, ci doar de El singur? Deci astfel este şi alegerea ״neamurilor” şi lepădarea Evreilor, care nouă ni se pare afară de cuvînt, iar la Dumnezeu este prea-bincuvîntată şi prea-adevărată. Aceasta este înţelegerea pe care o cuprind cuvintele Aposto­lului ce ne stau înainte şi cele următoare:

14   Ce vom zice aşadar? Au doar este nedreptate la Dumnezeu? Să nu fie!

Fiindcă la Dumnezeu – zice – nu este nedreptate, apoi nici cu noi, cei din ״neamuri” şi Iudei, nu a fost nedrept Dumnezeu.

15   Căci îi zice lui Moisi: ״Voi miluipe cine vreau să miluiesc şi Mă voi îndura de cine Mă îndur” (Ieşirea 33:19).

Dumnezeiescul Apostol adaugă aici şi altă zicere din Scriptura cea Veche, dovedind cu aceasta că doar Dumnezeu ştie cine e vrednic de cinste şi cine de

pedeapsă. Căci, deşi Israilitenii au făcut toţi laolaltă idolul viţelului şi i s-au închinat în pustie – precum am zis mai sus – Dumnezeu pe unii din aceia i-a miluit, pe alţii i-a pedepsit, iar pe alţii i-a dat leviţilor şi i-au junghiat. Şi nici Moisi n-a ştiut pricina aceasta, Proorocul cel atît de mare şi de apropiat de Dumnezeu. Iar tu, omule, vrei să ştii pricinile şi ceri seama de la Dumnezeu pentru ce au fost alşi cei din ״neamuri”, care erau păcătoşi? Şi – măcar că Pa- vel putea să spună pricina pentru care s-au ales ״neamurile” iar Israilitenii s-au lepădat (ceea ce a arătat în altă epistolă, anume că Israilitenii au socotit să se îndrepteze din Lege şi din faptele lor, iar ״neamurile” au socotit să se îndrepteze doar din credinţă şi din dar) – măcar că Pavel – zic – putea spune pricina aceasta, el o trece sub tăcere deocamdată, ca mai mult să astupe gurile iscoditorilor şi să-i înduplece să nu caute vreo socoteală de la judecăţile şi iconomiile lui Dumnezeu.

16 Deci darul nu e al celui ce voieşte, nici al celui ce aleargă, ci al lui Dumnezeu celui ce miluieşte.

Isaac – zice – voia într-adevăr să blagoslovească pe Isav, şi Isav alerga în cîmp ca să capete vînat şi, prin acela, să fie blagoslovit, precum e scris la Fa­cere: ״A zis lui (Isaac lui Isav): Ieşi în cîmp şi vînează-mi vînat! Şi s-a dus Isav în cîmp ca să vîneze pentru tatăl său” (Facerea 21:4, 5). însă Dumnezeu, cu judecată dreaptă, a făcut să dobîndească blagoslovenia Iacov, fiindcă era vrednic de ea cu adevărat. Prin aceste cuvinte, se pare că Apostolul surpă stăpînirea de sine a omului [libertatea, n. m.], dar nu e aşa. Ci – precum de­spre o casă s-ar zice că totul este al meşterului care a zidit-o, măcar că zidarul are nevoie de materiale şi de oameni pentru a zidi – tot aşa zicem şi despre om că totul este al lui Dumnezeu, cu toate că Dumnezeu are trebuinţă şi de voinţa şi de osîrdia omului. Dar, fiindcă Dumnezeu isprăveşte, şi încununează şi osîndeşte, atunci zicem că toiul este al lui Dumnezeu.[8]

17   Căci Scriptura zice despre Faraon: ״Chiar pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt întru tine puterea Mea şi să se vestească numele Meu în tot pămîntul” (Ieşirea 9:16)

Precum – amintind despre Evreii ce au făcut idolul în pustie, Scriptura zice că unii au scăpat de pedeapsă, iar alţii s-au pedepsit, aşa cum am zis mai înain­te, fiindcă singur Dumnezeu ştie pe cei vrednici de mîntuire ori de pedeapsă – tot astfel doar Faraon a cercat mînia lui Dumnezeu, cu toate că şi mulţi alţii au fost împietriţi ca dînsul. ״Căci – zice Dumnezeu lui Faraon[9] – chiar pentru aceasta te-am ridicat”, adică: ״pentru aceasta te-am adus în mijloc”, ca, prin tine, să se arate puterea Mea şi astfel mulţi alţi împietriţi şi răi să se ferească, fiindcă ״se va vesti numele Meu în tot pămîntul”, cum că sînt drept şi puternic.

18   Aşadar, Dumnezeu miluieşte pe cine voieşte, iar pe cine voieşte, îl împietreşte.

Aici, dumnezeiescul Apostol trage încheierea celor zise mai sus şi hotă­răşte că nu se cuvine a cere cineva seama de la Dumnezeu, pentru că El milu­ieşte pe cine voieşte, precum pe Evreii care au făcut viţelul în pustie, pe care nu i-a pedepsit; iar pe cine voieşte, îl împietreşte, ca pe Faraon. Dar ce însem­nează zicerea: ״îl împietreşte”? (Pentru că pare necuvenită.) Ascultă! Precum soarele înmoaie ceara, dar întăreşte lutul – nu de sine, ci pentru osebita mate­rie a cerii şi a lutului – tot aşa se zice că Dumnezeu a împietrit inima cea de lut a lui Faraon. în ce chip? Prin îndelunga Sa răbdare. Pentru că, răbdîndu-1 îndelung, l-a făcut mai împietrit, precum, de pildă, dacă cineva ar avea un rob viclean şi rău, şi nu l-ar pedepsi, ci ar folosi către dînsul iubirea de oameni, l-ar face mai rău decît era înainte. Nu doar că stăpînul l-ar învăţa răutatea, ci pentru că robul se foloseşte de iubirea de oameni a stăpînului său spre înmulţi­rea răutăţii sale, defăimîndu-i bunătatea.[10]

19   îmi vei zice deci: Pentru ce mai învinuieşte, căci voii Sale cine îi stă împotrivă?

Aşa cum am zis de multe ori, sfîntul Apostol se sileşte în tot chipul să ara­te că iconomiile şi judecăţile acestea îi sînt cunoscute doar lui Dumnezeu. De aceea, adună multe nedumeriri din toate părţile, şi nu le dezleagă, ca să-i strîmtoreze pe auzitori şi iscoditori şi să-i încredinţeze că acestea sînt neînţe­lese şi necuprinse de minte. Deci, aici, vine cu o împotrivire şi nedumerire la cele zise de el mai înainte şi spune aşa: Dacă Dumnezeu îl împietreşte pe cel ce voieşte, de ce mai mustră şi învinuieşte pe cel ce greşeşte? Căci cine poate sta împotriva voii Lui? Dumnezeu a voit şi a împietrit pe Faraon ori pe vreun altul; din această pricină, acela pe care l-a împietrit a greşit. Deci, de ce îl ceartă şi îl munceşte pe cel împietrit de El? Iată dar împotrivirea şi nedumeri­rea pe care o ridică Apostolul ca să arate că acestea sînt nedumerite şi înţelese doar de Dumnezeu. De aceea nici nu dezleagă neînţelegerea aceasta, ci astupă gura celui ce nu se dumireşte şi îi zice:

20   Deci dar[11]– o omule! – tu cine eşti, cel ce răspunzi împotriva lui Dumnezeu?

Vezi, iubitule, că marele Apostol opreşte şi înfrînează iscodirea cea fără de vreme şi de prisos a mult-iscoditorilor? Prin aceasta vrea să-i înveţe pe oameni să cunoască ce este Dumnezeu şi ce este omul: anume că Dumnezeu este întrutot-înţelept şi drept şi toate le ştie cu înţelepciunea Sa şi le iconomi- seşte cu dreptatea Sa; iar omul este prea-neputincios cu mintea şi nu înţelege judecăţile cele nepricepute şi drepte ale lui Dumnezeu. Şi întreabă: Tu cine eşti – o omule? Eşti tu împreună-părtaş şi împreună-împărţitor al stăpînirii lui Dumnezeu? Eşti tu oare judecător al iconomiilor acelora pe care se cuvine ori nu a le face Dumnezeu? Fiindcă a cerceta cineva că ceva se cădea a se face aşa ori altfel este însuşire a unuia ce răspunde şi stă împotriva marelui Dum­nezeu. Iar cel ce se teme de Dumnezeu nu se cuvine a judeca aşa, ci trebuie să se înduplece fără iscodire la cele ce se fac de întrutot-înţeleapta pronie a lui Dumnezeu, în orice chip s-ar face.

Au doar va zice făptura Celui ce a făcut-o: De ce m-ai făcut aşa?

21 Au doar nu are stăpînire olarul asupra lutului, din aceeaşi

frămîntătură a face un vas spre cinste, iar altul spre necinste?[12]

Apostolul a folosit pilda aceasta nu pentru ca să ridice stăpînirea de sine a oamenilor [libertatea, n. m.], nici ca să ne facă trîndavi şi nemişcaţi precum cele neînsufleţite, ci – aşa cum am zis mai înainte – ca să ne înveţe cum se cu­vine a ne supune lui Dumnezeu, arătînd covîrşitoare tăcere, ascultare şi sme­renie iconomiilor pe care le face. Pentru că – precum zice – olarul face, din acelaşi lut, vasele pe care le voieşte, unele spre întrebuinţare cinstită, iar altele spre întrebuinţare ne-cinsită, şi nici unul din vasele acestea nu-i grăieşte împotrivă. Tot aşa şi Dumnezeu, din acelaşi neam al oamenilor, pe unii îi cin­steşte şi-i slăveşte, iar pe alţii îi pedepseşte şi îi ne-cinsteşte. De aceea tu, omule, nu iscodi lucrul acesta, ci închină-te numai şi urmează lutului şi vase­lor celor de lut! Şi, precum lutul urmează mîinii olarului, aşa şi tu urmează voii şi judecăţii lui Dumnezeu, Celui ce toate le iconomiseşte! Să ştii însă – o cititorule! – că – precum la vasele de lut nu lutul face a fi unele dintre dînsele cinstite iar altele ne-cinstite, fiindcă lutul este unul şi acelaşi la toate vasele, ci osebirea o face întrebuinţarea lor de către oameni – tot aşa se întîmplă şi la oameni. Pentru că nu firea omenească îi face pe unii să se răsfeţe, iar pe alţii să se muncească; ba, fiindcă firea este una şi aceeaşi la toţi oamenii, ci liber­tatea alegerii este cea care face această osebire.

Cea mai mare minune este trăirea Ortodoxiei. Această minune este la fel de mare ca și arătarea Ortodoxiei la cei care nu sunt în contextul de a auzi despre Ea. Dar eu zic că este și mai mare minunea a revitaliza în credință autentică niște oameni născuți în Ortodoxie și plafonați prin plictiseală, obligații ritualice și exemple proaste ale ortodocșilor căzuți (care sunt aproape pretutindeni și majoritari). Aceasta privite din punct de vedere psihologic și educațional. Însă pentru Dumnezeu fiecare om este minunea Lui, de care se apropie, fără reguli impuse, cu o uriașă și neînțeleasă libertate și discretă, indiferent de context, pe înțelesul unic al lui fie că este Ortodox fie că este… orice ar fi. Se poate ca Dumnezeu să nu știe cum sau să nu vrea. Este geografia sau cronologia mai puternică decât El, peste El? Cu o condiție! Ca și oamenii să vrea, că i-a făcut în privința mântuirii personale și pe ei atotputernici, adică putând să refuze și răul dar și binele. Iar a vrea pe Dumnezeu cu adevărat este a trăi în vederea păcatului propriu și a crede și apela la Dumnezeu, chiar dacă la început necunoscut sau impersonal sau crezut a fi altă persoană. Aceasta se cheamă viața în pocăință.

Harul lui Dumnezeu este chemător sau extern pentru toți, dar mântuitor sau intern doar pentru Ortodocșii care se pocăiesc.

Noii origeniști ne acuză că spunem că Dumnezeu nu e iubitor de oameni dacă nu-i vâră pe oameni cu dea sila în rai. Dar noi spunem că tocmai așa ar fi neiubitor de oameni să-i silească la rai. Taina iadului este tocmai iubirea lui Dumnezeu cea prea smerită care nu vrea să silească a fi cu El pe cei ce nu-L vor, dar îi îngăduie așa ca să nu piardă binele existenței. Dacă s-ar desființa iadul s-ar desființa libertatea celor de acolo și s-ar desființa iubirea lui Dumnezeu, devenind viol dacă ar nunti cu ei cu dea sila (noul origenism) sau iubire biruită de ură dacă i-ar nimici (calvinismul dumnezeului mânios)[13]. Aceasta să nu fie în veac!

Taina mântuirii este așadar taina nunții veșnice. La dansul acestei nunții dănțuiesc două libertăți, două iubiri, a două voințe deci a două persoane. A Mirelui și a miresei minte. Cum dănțuiesc acestea două, după înțelepciunea Mirelui și capriciile minții, ne-au arătat foarte frumos Sfinții Cuvioși Ioan Casian și Gherman al Dobrogei, fiind învățați de Avva Cheremon, zdrobind ereziile „numai harului mântuitor”[14] sau „numai libertății mântuitoare”[15] adeverind preafrumoasa taină a sinergiei[16] sau a împreună-îmbrățișării…


[1] Numim noul origenism trei forme de ecumenism: ecumenismul protestant (= nu contează cum crezi în Hristos, numai să te unești ca să faci fapte bune și atunci te mântuiești), ecumensimul papal (=nu contează cum crezi, numai să ai ca și cap pe papă în jurul căruia să te unești și atunci te mântuiești), ecumenismul New Age (= nu contează cum crezi, numai să formezi o singură nouă lume unită indiferent cum și atunci e bine).

Ecumenismul Ortodox, de fapt prost numit ecumenism fiindcă este de fapt misiune, înseamnă să te întâlnești cu credincioșii din toate religiile, chiar și la întâlnirile ecumeniste, și cu  milă nedisprețuindu-i, acordându-le toată cinstea (sărmanilor oameni înșelați de alți oameni și de draci dar totuși chip al lui Dumnezeu) să le spui despre Ortodoxie pe înțelesul lor și să te unești cu ele dacă acceptă dreapta credință în lucrarea tainică de pocăință ca singura asemănare posibilă cu Iisus Hristos Adevăratul Dumnezeu. Acesta nu este erezie ci este apostolie:

Fap 17:18 Iar unii dintre filozofii epicurei şi stoici discutau cu el, şi unii ziceau: Ce voieşte, oare, să ne spună acest semănător de cuvinte? Iar alţii ziceau: Se pare că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevesteşte pe Iisus şi Învierea. 19 Şi luându-l cu ei, l-au dus în Areopag, zicând: Putem să cunoaştem şi noi ce este această învăţătură nouă, grăită de tine? 20 Căci tu aduci la auzul nostru lucruri străine. Voim deci să ştim ce vor să fie acestea. 21 Toţi atenienii şi străinii, care locuiau acolo, nu-şi petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou. 22 Şi Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. 23 Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: „Dumnezeului necunoscut”. Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă. 24 Dumnezeu, Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt în ea, Acesta fiind Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini, 25 Nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva, El dând tuturor viaţă şi suflare şi toate. 26 Şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc, ca să locuiască peste toată faţa pământului, aşezând vremile cele de mai înainte rânduite şi hotarele locuirii lor, 27 Ca ei să caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipăi şi L-ar găsi, deşi nu e departe de fiecare dintre noi. 28 Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem, precum au zis şi unii dintre poeţii voştri: căci ai Lui neam şi suntem. 29 Fiind deci neamul lui Dumnezeu, nu trebuie să socotim că dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite de meşteşugul şi de iscusinţa omului. 30 Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor ca toţi de pretutindeni să se pocăiască, 31 Pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredinţare, prin Învierea Lui din morţi. 32 Şi auzind despre învierea morţilor, unii l-au luat în râs, iar alţii i-au zis: Te vom asculta despre aceasta şi altădată. 33 Astfel Pavel a ieşit din mijlocul lor. 34 Iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris, şi alţii împreună cu ei.

[2] 2Co 6:14 Nu vă înjugaţi întru alt jug cu cei necredincioşi; că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împreunare are lumina cu întunerecul? 15 Sau ce unire are Hristos cu veliar? Sau ce parte este credinciosului cu cel necredincios? 16 Sau ce însoţire este bisericei lui Dumnezeu cu idolii? Că voi sunteţi biserica lui Dumnezeu celui viu, precum au zis Dumnezeu: voiu locui întru ei, şi voiu umbla între ei, şi voiu fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi mie norod. 17 Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de necurăţie să nu vă atingeţi; şi eu voiu primi pre voi. 18 Şi voiu fi vouă Tată, şi voi veţi fi mie fii şi fete, zice Domnul atotţiitorul.

[3] Rom 9:13 Precum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Isav l-am urât”. 14 Ce vom zice dar? Nu cumva la Dumnezeu este nedreptate? Nicidecum!

[4] Sfântul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Epistolei către ROMANI a Slăvitului şi Prea-Lăudatului Apostol PAVEL, Ed. Σοφια – Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 12005, pp. 155-162.

[5] Bagă de seamă că – după Coresi – Dumnezeu făgăduia seminţiei lui Avraam îndoite fă­găduinţe şi blagoslovenii: una lumească, iar alta mai presus de lume. Pe prima o făgăduia tru­purilor celor din lume, adică lui Ismail şi celor şase fii născuţi după legea firii din Hetura. Iar pe a doua a dat-o adevăratei lui seminţii, adică celor născuţi din făgăduinţă, duhovniceşte, după chipul în care s-a născut Isaac. Şi făgăduinţa cea lumească, adică cea despre pămîntul

Hanaan, şi înmulţirea cea numeroasă ca stelele cerului s-au împlinit mai înainte de venirea lui Hristos. Iar blagoslovenia duhovnicească şi făgăduinţă cea mai presus de lume s-au împlinit cînd a venit Hristos, împărtăşindu-se de ea neamurile care s-au făcut fii ai lui Avraam după credinţă, (n. aut.)

[6] Fericitul Teodorit arată că ,Sfînta Scriptură numeşte «de altă seminţie» pe Palestinieni, nu pentru că celelalte neamuri erau de o seminţie cu Iudeii, ci pentru că acelea erau departe de Iudei şi aveau ţări osebite, iar Palestinienii nu erau doar vecini, ci şi locuiau împreună cu Iudeii. Aşa,

Iebuseii au locuit multă vreme în Ierusalim, Gavaonenii în Gavao, şi Gazenii încă, şi Ascaloni- tenii şi alţii mulţi locuiau aproape. Istoriile împăraţilor ne învaţă acestea mai descoperit, (n. m.)

[7] Isav, fratele mai mare, a slujit lui Iacov, celui mai mic, fiindcă Idumeii, care se pogoară din Isav, au slujit Israilitenilor. Astfel, ei au slujit lui David, mai înainte de luarea în robie în Babilon, precum mărturiseşte Scriptura, zicînd: ״Şi au ajuns toţi Idumeii robii lui David” (Cartea a doua a împăraţilor 8:13). După Procopie, Idumeii au slujit Israilitenilor şi după în­toarcerea din Babilon. Atunci, neamurile megieşe se împotriveau Israilitenilor şi nu-i lăsau să rezidească biserica, neamuri dintre care cei dintîi erau Idumeii. Aceştia au fost goniţi de către Israiliteni şi omorîţi, iar cei rămaşi au fost făcuţi robi.

Din aceasta, Apostolul trage încheierea (după Coresi) că – precum Idumeii nu s-au în­dreptat, chiar dacă se pogorau cu neamul din Isav şi, printr-însul, din Avraam – tot aşa nici voi, Iudeii, nu vă veţi îndrepta fără credinţa în Hristos, măcar de vă şi pogorîţi cu neamul din Avraam. Ci, precum Idumeii au slujit vouă, aşa veţi sluji şi voi celor din ״neamuri”, şi Ve­chiul Testament va sluji celui nou. (n. aut.)

[8] Coresi spune că Apostolul grăieşte aici despre cel ce voieşte şi aleargă fără a avea însă dreapta credinţă şi cunoştinţă. Pentru că cel ce aleargă aşa nu se miluieşte, iar cel ce aleargă cu dreaptă credinţă şi cunoştinţă se miluieşte. Iar Dumnezeu l-a miluit pe Iacov şi i-a dat lui blagoslovenia lui Isav cu dreptate, fiindcă Iacov s-a făcut întîi-născut al lui Isaac, cumpărînd acest drept de la Isav pentru pîine şi pentru puţină fiertură de linte, cum mărturiseşte Scrip­tura (Facerea 27).

Iar Isav mai înainte închipuia norodul Israilitean, iar Iacov pe cel din ״neamuri” al Creşti­nilor. Iar mila cu care ne miluieşte Dumnezeu este mîngîierea cea prin Mesia, că ״după mila Sa – zice – ne-a mîntuit pe noi” (77? 3:5). Căci voiesc şi aleargă şi Agareanul, şi Evreul, şi ereticul, dar în zadar, fiindcă nu au ca povăţuitor darul şi dumnezeiasca milă dăruită prin ico- nomia întrupării.

Şi, prin zicerea: ״(…) mai înainte de a face Isav şi Iacov ceva bun sau rău”, Apostolul ara­tă că mîntuirea nu urmează faptelor omului, ci pururea vecuitoarei voinţe, şi înainte-cunoştin- ţei şi înainte-hotărîrii lui Dumnezeu, Care hotărăşte mai înainte de fapte, fiindcă Dumnezeu mai înainte cunoaşte faptele cele bune ce or să se facă, şi nu faptele săvîrşite firesc, ci precum vor urma darului ce le va povăţui. (n. aut.)

[9] Coresi spune că ״te-am ridicat” e în loc de: Te-am pus împărat (ori: ״te-am ţinut”) şi te-am lăsat să foloseşti tirania asupra norodului Meu, ca să-Mi arăt puterea prin minunile Mele. Iar Teodorit tîlcuieşte aşa: ״Acest «te-am ridicat» e în loc de: Ţi-am îngăduit să dobîndeşti împărăţia şi, putînd a te opri, nu te-am oprit, mai înainte văzînd folosul ce va fi celor buni.” Vezi aici, cititorule, că acest cuvînt al Domnului s-a adeverit prin fapte. Căci – prin cele zece bătăi şi prin afundarea în Marea Roşie, cu care l-a pedepsit Dumnezeu pe Fa­raon – s-a auzit şi s-a vestit numele Lui în tot pămîntul. Pentru aceasta zicea Moisi: ״Auzit-au «neamurile», şi s-au întărîtat (ori s-au înfricoşat), chinuri de dureri i-au cuprins pe cei din Filisteia. Atunci au crezut domniei Domnului şi stăpînitorii Moavitenilor, tremur i-a cuprins şi i-a topit pe toţi cei ce locuiesc în Hanaan” (Ieşirea 15:14, 15). Zicea încă şi Raav curva către iscoade: ״Ştiu că Domnul v-a dat vouă pămîntul acesta, căci a căzut frica voastră peste noi auzind că a uscat Domnul Marea Roşie înaintea feţei voastre cînd ieşeaţi din Egipt. Şi, auzind, ne-am înspăimîntat în inimile noastre, şi nu mai este duh întru nici unul din noi în faţa voastră” (Iisus Navi 2:9-11). (n. aut.)

[10] Iar Meletie Pigas zice aşa: ״Nu împietreşte inima Dumnezeu, Cel ce porunceşte a tăia împrejur inima, Cel ce înfruntă tăria cerbicei pretutindeni, Cel ce pune inimi de carne în oa­meni (adică înmoaie). Că, de-ar fi împietrit Dumnezeu inima lui Faraon, ca acela să cadă, ar fi însemnat că răutatea aceasta a facut-o însuşi Dumnezeu, adică Cel ce a dat pricina răutăţii, aprinzînd răutatea. Şi, dacă Pavel L-ar fi ştiut pe Dumnezeu împietritor de inimi, cum ar mai fi sfătuit, zicînd: «Nu vă împietriţi inimile voastre»? Ori, mai ales, cum ar fi poruncit aceasta chiar Dumnezeu? – cînd zice despre Sine, prin David şi prin Pavel, aşa: «Astăzi, de veţi auzi glaSul Lui, să nu vă împietriţi inimile voastre!» (Evrei 3:7, 8). însă acestea şi cele ca acestea – precum este şi cea zisă de Isaia, că: «Ne-ai rătăcit din calea Ta şi ai împietrit inimile noastre ca să nu ne temem de Tine» (capitolul 63:17) – nu spun că Dumnezeu săvîrşeşte acestea, ci numai îngăduie a se săvîrşi” (cartea întîi despre creştinism), (n. aut.)

[11] Zicerea: ״deci dar”, alcătuită din două conjuncţii, vrea să zică: ״apoi” sau: ״cu adev? rat”. (n. aut.)

[12] Apostolul a luat zicerea de la Isaia, care spune: ״Au nu vă veţi socoti precum lutul olarului? Au zice-va făptura Celui ce a făcut-o: Nu Tu m-ai plăsmuit! Sau lucrul, Celui ce l-a făcut: Nu mai făcut înţelepţeşte!” (capitolul 29:16).

Dar bagă de seamă că – după înţeleptul Meletie Pigas – unii, cum sînt maniheii şi calvinii, s-au rătăcit din aceste cuvinte ale Apostolului şi au socotit că Dumnezeu, vrînd a desluşi şi a înainte-hotărî toată frămîntătură oamenilor, pe unii i-a făcut spre cinste, iar pe alţii spre ne­cinste. Căci – zic ei – dacă olarul, din acelaşi lut, face unele vase spre cinste, iar altele spre necinste, atunci înseamnă că Dumnezeu pe unii oameni îi hotărăşte dinainte spre mîntuire, iar pe alţii spre pieire. Socoteală care este hulitoare şi eretică, fiindcă Dumnezeu nu îna- inte-hotărăşte, nici nu face pe vreunul necinstit şi spre pieire, ci fiecare se face aşa pe sine în­suşi, după a sa alegere. Arătînd aceasta, Apostolul scria către Timotei: ״întru o casă mare nu sînt numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de lut; şi unele sînt spre cinste, iar altele spre necinste”; iar mai departe zice: ״Deci, de se va curăţi careva din acestea, va fi vas spre cinste, sfinţit şi trebuitor stăpînului, gătit spre tot lucrul bun” (2 Timotei 2:20) – învăţînd prin aceasta să cunoaştem stăpînirea de sine [libertatea, cum ziceam, n. m.]. (n. aut.)

[13] CAPITOLUL XXI (Pentru care motiv Dumnezeu, dacă este preştiutor,  a mai creat pe cei care aveau să păcătuiască si care nu aveau să se pocăiască)

Dumnezeu, din pricina bunătăţii Sale, aduce cele ce sunt de la neexistenţă la existenţă. El cunoaşte mai dinainte pe cele ce vor fi. Dacă cei păcătoşi n-aveau să existe şi nici n-aveau să fie răi, atunci nici n-ar fi fost cunoscuţi de mai înainte. Cunoştinţele sunt în legătură cu existenţele, iar precunostinţele sunt în legătură cu cele ce vor fi. În primul loc este existenţa şi apoi existenţa bună sau existenţa rea. Dar dacă Dumnezeu ar fi oprit să existe aceia care aveau să existe în virtutea bunătăţii lui Dumnezeu şi care aveau să fie răi din pricina propriei lor voin ţe, atunci răul ar fi biruit bunătatea lui Dumnezeu. Prin urmare Dumnezeu face bune pe toate câte le face; dar fiecare ajunge bun sau rău prin propria lui alegere. Şi dacă Domnul a spus: „că era mai bine omului aceluia să nu se fi născut”, nu a spus-o blamând propria Lui creatură, ci blamând răutatea, care s-a produs în creatura Lui, prin propria ei alegere şi lenevire. Căci lenevirea propriei voinţe a făcut pentru el nefolositoare facerea de bine a lui Dumnezeu. Aceasta este la fel cu următorul exemplu: dacă cineva primeşte de la împărat bogăţie și dregătorie și va tiraniza pe binefăcătorul Lui, atunci împăratul pe bună dreptate îl va prinde şi îl va pedepsi, dacă vede că el stăruie mereu în tirania lui.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, p. 167

[14] Augustinianism sau semipredestinațianism (mântuirea numai cu inițiativa harului dar cu împreună lucrarea liberului arbitru) cu extrema lui Calvnismul predestinațianism (mântuirea numai prin har fie de vrem fie de nu vrem sau tirania harului)

[15] Pelagianism sau „libertinismul” extrem (mântuirea numai prin liberul arbitru și lipsa necesității harului) cu semipelaghianismul (mântuirea numai prin inițiativa liberului arbitru dar și cu ajutorul harului)

[16] Ortodoxia (mântuirea prin libertatea totală și personalizată după caz a inițiativelor lui Dumnezeu și ale omului prin împreună lucrarea harului și a liberului arbitru)

B.  Oamenii, înainte de a muri, se pot schimba, după moarte însă nu[1]. Păgânii, evreii, ereticii, pruncii morți nebotezați, mântuirea și Pogorârea la Iad

Așadar cei dinainte de Pogorârea la Iad a Mântuitorului, fie dinainte de Potop, fie de după, fie din neamul lui Avraam fie din celelalte, fie dintre evrei de sub lege fie dintre păgânii care au doar legea conștiinței[2] dacă s-au pregătit pentru venirea lui Hristos, au rămas după moarte în această stare de așteptare și la propovăduirea lui Hristos în Iad au crezut și I-au urmat lui și s-au mântuit prin El, primind învierea întâi cu sufletul iar îngerii luând din Sângele și apa coastei Lui și stropind tot pământul nevăzut rămășițele lor pământești, botezându-le și pregătindu-le spre învierea cea de a doua. Câți nu, l-au respins, rămânând de reaua lor bunăvoie în veșnicie în chinul despărțirii de Dumnezeu, cel mai mare chin, murind cu moartea întâi și prin hotărârea lor nebeneficiind de botezul tainic, pregătindu-și trupul pentru moartea a doua, adică cea veșnică:

PENTRU DREPŢI CUM SE-AU BOTEZAT ŞI PENTRU CEI NECREDINCIOŞI CUM NU SE-AU BOTEZAT.

GLAVA 22. După Dumnezeeștii dascali.

Deaca vreame ce se-au făcut trupul omului de în ceale 4 stihii, deaca moare, eale să răsepesc, iară într-acealea. Aşa au fost şi pentru Hristos, dntmli. adecă sîngele şi apa, carele au curs de întru sfînta a lui coastă, curs-au în stihiile oriunde au curs ale prorocilor, ale drepţilor şi într-ale tutulor oamenilor şi, aflîndu-le se-au botezat. Iară de va zice cineva că deaca vreame ce au curs în stihiile tuturor oamenilor, au botezat stihiile şi ale păcătoşilor şi ale păgînilor, spune-vom noi şi de aceasta că nu iaste aşa, ce de vă iaste voia să ştiţi adevărat, ascultaţi: cum cură apa şi adapă şi creaşte cîte află sădite şi verzi, iară cîte află uscate nu le foloseaşte, numai ce le lasă iară uscate cum au fost, aşa să socotiţi că ştiţi şi de aceasta, că numai drepţii se-au botezat, iară nu şi păcătoşii.[3]

PENTRU PĂGÎNUL ŞI OVREAIUL CARII VOR FACE MULTE BUNĂTĂŢI, PUTEA-VOR SĂ IA ÎMPĂRĂŢIA CERIURILOR, AU BA?

G L A V A 44.

A aceluiaş Anastasie[4].

Domnul zise cătră Nicodim: adevăratu-ţi zic că cine nu se va naşte a doaă oară cu apă şi cu duhul, nu va întră la împărăţia ceriului. Drept aceaia, bine că iaste adevărat că nu întră la împărăţia ceriului cel nebotezat şi păgîn, iară aşa nu-ş piarde plata cu acea bună petrecanie carea-i dă Dumnezeu şi avuţie şi hrană şi cu alte înşelăciuni ale lumii aceştiia, cum auzi acel bogat: adu-ţi aminte că ai luat bunătăţile tale întru viaţa ta. Şi iar în veac ce va să fie are mare despărţire decît cel păgîn carele n-au făcut bunătăţi, pentru că cum sînt aproape lîngă Dumnezeu, multe lăcaşure pentru cei drepţi, aşa sînt şi la .cei păcătoşi multe feliure de munci. Dar cum zise apostol Petr; că în toate limbile, carii se vor teame de Dumnezeu şi să facă dreptate, sînt priimiţi la Dumnezeu?

Cînd zicea apostol Petr acesta cuvînt, era (cum am zice) toată lumea păgînă şi toate limbile fără nume; dece într-aceaia vreame ce să temea de Dumnezeu şi făcea dreptate (cum zice la deaania apostolilor pentru Cornilie Sutaşul), era priimiţi la Dumnezeu pentru bunele lui fapte şi pentru bunele lui lucrure ; şi au ovreaiu de era, au ellin să se teamă de Dumnezeu, cum era nineviteanii şi priatenii a lui Iov, toţi pentru lucrurile lor ceale bune era priimiţi la Dumnezeu. Iar deaca veni propoveduirea a lui Hristos şi apostolii ne învăţară să ne botezăm, ascultă ce zice Hristos cătră apostoli: ori în ce cetate ce veţi mearge şi nu vor priimi pre voi, atunce eşiţi afară de în cetate şi vă scuturaţi şi prahul dă pre picioarele voastre şi o lăsaţi celora ce lăcuesc acolo ; că adevărat vă grăesc, că mai uşor va fi Sodomului şi Gomorului la zioa judecăţii decît locurile cealea ce n-au priimit cuvîntul a lui Dumnezeu[5]. Dece dară cum va să fie priimit la Dumnezeu cela ce nu cinsteaşte prorocia a lui Hristos, nice creade într-însa, pentru că omul carele iaste într-acesta feliu nice de Dumnezeu i-e frică, nice face dreptate. Aşa să socoteşti şi de ceia ce zice sfeti Pavel, că mainte de propoveduirea a lui Hristos era slavă şi cinste la omul carele făcea bine, întîi la ovreai şi la ellini. Iar după propoveduirea a lui Hristos, zice, de va fi şi îngeri să vie de la ceriu, să spue voaă altele de cealea ce am spus noi, acela să fie anathema.

Sfîntul acesta va să zică, că această întrebare, de va fi au ovreaiu, Semnează, au păgîn şi să facă lucrure bune, putea-se-va spăsi şi să fie priimit la Dumnezeu, au ba ? De aceasta au întrebat cela ce au întrebat, pentru că zice Dumnezeu pespe prorocii oricine va face lucrure bune şi să-i fie frică de Dumnezeu, acela iaste priimit de Dumnezeu. Şi aceastea au zis Dumnezeu şi le-au şi vrut mai nainte dă ce nu venise să se întrupească.

Iară deaca veni şi se întrupă şi învăţă pre oameni cum vor să trăiască şi cum vor să petreacă ceia ce vor vrea să fie priimiţi la Dumnezeu, li se cade să se nască a doa oară de în duhul şi de în apă, cum am zis, dă le va fi voia să ia împărăţia ceriurilor. Căce că aceasta iaste adevărat, că cine nu se va boteza să se facă fiiu luminii a duhului sfînt, să speale păcatele ceale vechi întru sfîntul botez şi acel blăstem ce deade Dumnezeu pre Adam, să se facă fiiu lui Dumnezeu şi moşnean împreună cu Hristos, nice unul nu e priimit la Dumnezeu, adecă la împărăţia ceriurilor. Şi cîţi nu priimesc botezul, aceia nu pot să-ş dea seama la zioa judeţului, cînd vor vrea să ia munca de veaci cu dracii, să zică că nu ştiu nimica.[6]

Cei de după Învierea lui Hristos deci nu vor avea un regim diferențiat, dacă vor crede în Sfânta Evanghelie și se vor boteza se vor mântui, dacă nu vor crede se vor osândi, nu putem crede altceva fiindcă oricine ar spune altceva minte dacă însuși Adevărul Persoană a zis clar:

Mar 16:15 Şi au zis lor: mergeţi în toată lumea şi propoveduiţi evanghelia la toată zidirea. 16 Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi.

Un caz special desprins din cuvintele de mai sus ale Domnului sunt cei ce nu refuză credința dar nu se botează cum sunt cei care mor înainte de a alege (cum sunt pruncii avortați sau morți înaintea Sfântului Botez) care, după sinaxarele Triodului și credința cea adevărată, nici nu se chinuiesc fiindcă nu s-au despărțit cu voia de Dumnezeu dar nici nu se pot mântui. Intrarea în Împărăţia Cerurilor nu este un favor dat capricios de Dumnezeu. El ar da-o la toți dacă ar ține doar de El, dar aceia nefiind îmbrăcați în Hristos nu pot avea viața Lui (cum să ai viața lui Hristos fără de Hristos) iar Împărăţia Cerurilor nu este un restaurant cu bilet de intrare doar pentru cei aleși ci este chiar a viețui viața Împăratului Cerurilor în veșnicie. Viața lui Hristos fiind Iubirea are două capete Donator și primitor. Dacă primitorul este închis cum să dea Donatorul?

Iar marele şi slăvitul Atanasie, deşi în întrebările către prefectul Antioh nu spune aşa, totuşi in cuvîntul despre cei adormiţi zice : «Şi pînă la învierea obştească s-a dat sfinţilor să se cunoască unul pe altul şi să se bucure împreună ; dar păcătoşii sînt lipsiţi de acest har; sfinţilor mucenici li s-a dat să privească şi să cerceteze cele ce se fac de noi. La învierea cea de obşte însă, cînd se vor arăta faptele ascunse ale tuturor, toţi ne vom cunoaşte unii pe alţii». Trebuie să se ştie că acum sufletele drepţilor petrec în nişte locuri osebite ; şi dimpotrivă sufletele păcătoşilor, la rîndul lor, unele se bucură in nădejdea mintuirii, iar altele se întristează în aşteptarea cumplitelor chinuri[…]

Trebuie să se ştie că nu toţi cei care au căzut in prăpăstii, în foc şi în mare, şi au murit din pricina acestora, şi cei care au pierit de frig şi de foame, pătimesc acestea din porunca lui Dumnezeu. Hotăririie lui Dumnezeu sînt aşa : unele din ele se fac prin bunăvoinţa Sa, iar altele prin îngăduinţă ; dar şi unele şi altele se săvîrşesc spre înştiinţare, ameninţare şi înţelepţire a celorlalţi. Dumnezeu, prin raţiunea Sa mai înainte cunoscătoare ştie şi cunoaşte totul şi se săvîrşesc toate prin voinţa Lui, după cum spune Sfînta Evanghelie despre păsările cerului. Nu este însă Dumnezeu Cel care hotărăşte ca omul să moară într-un chip sau altul, ca unul să moară spînzurat şi altul de moarte bună, unul să moară bă-trîn, iar altul tînăr. Dimpotrivă Dumnezeu a hotărît odată pentru totdeauna îndeobşte, lungimea vieţii omeneşti şi felurile în care poate muri omul. în curgerea atî-tor ani ai vieţii omeneşti, se petrec diferite feluri de morţi ; Dumnezeu însă nu hotărăşte de la început felul morţii fiecărui om, ci numai îl cunoaşte. Iar dacă marele Vasile vorbeşte de predestinarea vieţii, atunei face aluzie la cuvintele: «Pămînt eşti şi în pămînt vei merge . Căci a-postolul spune scriind corintenilor : «Pentru ca va împărtăşiţi cu nevrednicie, pentru aceea sînt intre noi mulţi neputincioşi şi bolnavi şi mulţi mor». Iar David spune : «Nu mă smulge în mijlocul zilelor meie! ; şi : «Cu palme măsurate ai pus zilele mele. Iar Solomon zice : «Fiule, cinsteşte pe tatăl tău ca să trăieşti mulţi ani!» ; şi iarăşi : «Ca să nu mori înainte de vreme . în cartea lui Iov, Dumnezeu zice lui Eli-faz : «V-aş fi pierdut pe voi, dar n-am fă-cut-o din pricina robului Meu Iov . Din aceste locuri din Scriptură, se vede că viaţa nu are hotar. Iar dacă afirmă cineva aceasta, atunci înţelege prin hotar voinţa lui Dumnezeu. In adevăr Dumnezeu adaugă zile cui vrea, iar altuia i le micşorează ; pe toate însă le rinduieşte spre folos. Iar cînd Dumnezeu va voi, rinduieşte şi felul şi timpul morţii. Prin urmare hotarul vieţii fiecărui om, după cum spune marele Atanasie, este voinţa şi sfatul mi Dumnezeu. Cu acest cuvînt şi cu adincul judecăţilor Tale, Hristoase, vei tămădui. Se adaugă şi spusele Marelui Vasile, care zice : «Moartea vine cînd se împlineşte hotarul vieţii . Noi însă spunem că hotarul vieţii este voinţa lui Dumnezeu. Căci dacă este hotar vieţii, pentru ce ne rugăm de Dumnezeu şi de doctori, şi ne rugăm pentru copii ?

Trebuie să se .ştie şi aceasta că pruncii morţi botezaţi se bucură de desfătarea bunătăţilor cereşti ; iar cei morţi nebotezaţi şi pruncii paginilor nu vor merge nici în desfătarea raiului, nici în gheenă[7].

Aceștia vor trăi într-un loc special, care și el va fi un mare dar:

Copiii nebotezați ai creştinilor. După acestea Domnul mai despărţi din cei de-a stânga o altă ceată. Aceia erau orbi şi se purtau de hotărîrea lui Dumnezeu pentru că nu făcuseră nici bine, nici rău. Domnul, căutînd spre dînşii, nu S-a mîniat. Însă pe părinții lor S-a mîniat foarte mult, că nu s-au sîrguit ca să-i lumineze cu Sf. Botez. Drept aceea, Domnul porunci să le dea loc de odihnă spre miază-zi şi puţintică îndulcire de viaţă pe veci. Ei au zis către Domnul: ״O, Doamne, Stăpîne iubitorule de oameni! De vrem ce am fost lipsiţi în viaţa trecătoare de bunătăţile lumii, învrednicește-ne măcar aici a vedea strălucirea lumii Tale. Domnul însă nu le dădu nici un răspuns la cererea lor, ci merseră la locul cel orînduit[8].

 

Nedumerirea referitoare la dreptatea lui Dumnezeu în legătură cu ei ne-o lămurește indirect Sf. Simeon Arhiepiscopul Tesalonicului în Tratat asupra tuturor dogmelor noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, când a fost întrebat de îndurerații săi ucenici de ce îngăduie Dumnezeu să se răpească pruncii ortodocșilor de turci, care altfel s-ar fi botezat și s-ar fi mântuit, și să fie educați ca ieniceri, cei mai mari dușmani ai Ortodoxiei (ce omorau, violau și distrugeau Sfintele Biserici cu râvnă mult mai mare decât turcii originali și deci se osândeau). Răspunsul lui este surprinzător dar adânc fiind un profund cunoscător al Ortodoxiei: Ortodocșii stând în Sfânta Biserică și primind Darul lui Hristos dar lucrând în același timp păcatul sunt cu mult mai răi fiindcă hulesc prin fapte darul primit și deci sunt cu mult mai despărțiți de Dumnezeu decât ienicerii. Dumnezeu văzând că își vor educa copiii lor tot așa, ca să-i scape de o astfel de osândă, a îngăduit să fie făcuți ieniceri. Apoi dacă vreunul, trecând prin astfel de păcate s-ar întoarce la pocăință prin botez s-ar curăți de păcate iar viața lui de după botez ar fi toată numai o lacrimă de pocăință neîndrăznind să mai viețuiască duplicitar ca și părinții lui. Aceasta consună cu credința Ortodoxă care spune că singurii care se mântuiesc sunt Ortodocșii dar și iadul cel mai cumplit este tot al ortodocșilor care, primind darul, l-au batjocorit mult mai mult decât cei care nu l-au primit, nu l-au experiat și nici măcar n-au știut de el[9]. Acești ortodocși ce au stat cu spatele la Dumnezeu nespovedindu-se de loc sau nespovedindu-se înainte de fiecare Sfântă Împărtășanie sau nespovedindu-se corect[10], vor fi osândiți ca și Iuda care s-a împărtășit cu Sfintele Taine fără să se spovedească corect, adică dorind să păstreze și iubirea de argint și Ortodoxia le-a pierdut pe amândouă, intrând satana întrânsul chiar atunci, imediat, după ce a mâncat Trupul lui Hristos[11]. Pruncii aceștia ca și toți cei născuți și care au trăit ca păgâni, eretici, schismatici sau în parasinagogă, dacă ar fi ajuns la Ortodoxie, după Sfântul Botez ar fi păstrat păcatele lor sau ar fi făcut altele mai rele, bătându-și joc de crucea și patimile lui Hristos și astfel depărtându-se și mai mult de Dumnezeu, suferind și mai tare, deci cu alte cuvinte ar fi fost osândiți și mai mult. Iubirea de oameni a lui Dumnezeu a făcut ca să nu se întâmple aceasta din delicatețe față de ei, pe primii neosândindu-i iar pe cei de pe urmă dându-le o osândă mai mică (un mod de a vorbi pe înțelesul nostru juridic explicând îngăduința mâhnită a lui Dumnezeu de a-i lăsa în starea lor căzută în veșnicie, fiindcă de fapt ei înșiși se pun în acea stare neimaginabil de cumplită).


[1] Pentru că Dumnezeu a împodobit pe om în chip natural cu voinţă liberă, i-a dat poruncă să nu mănânce din pomul cunoştinţei254. Dar despre pom am vorbit după puterea noastră destul în capitolul despre paradis 255. Dumnezeu i-a dat această poruncă făgăduindu-i că dacă va păzi vrednicia sufletului, dând victorie raţiunii, cunoscând pe creator și păzind porunca Lui, va participa fericirii veşnice, va trăi în veci, ajungând mai presus de moarte. Dar dacă va supune sufletul corpului, dacă va prefera plăcerile corpului, neţinând seamă de vrednicia lui, asemănându-se animalelor neînţelegătoare256, scuturând jugul creatorului și neglijând porunca Lui dumnezeiască, va fi responsabil de moarte şi va fi supus stricăciunii și ostenelii, ducând o viaţă nenorocită. Căci nu era folositor ca omul să dobândească nemurirea fără să fie încă ispitit şi încercat, ca să nu cadă în mândria și condamnarea diavolului257. Diavolul din pricina nemuririi sale, după căderea lui de bunăvoie, s-a fixat în rău în chip neschimbat și fără posibilitate de pocăinţă. După cum iarăşi şi îngerii, după alegerea de bunăvoie a virtuţii, s-au stabilit, prin har, în chip neschimbat în bine. Prin urmare, trebuia ca omul să fie încercat mai întâi, căci un bărbat neispitit şi neîncercat nu este vrednic de nimic. Şi în încercare să se desăvârșească prin păzirea poruncii, ca astfel să primească nemurirea drept răsplată a virtuţii. Căci omul, fiind la mijloc între Dumnezeu și materie, prin păzirea poruncii, după ce se libera de legătura firească cu existenţele, avea să se fixeze în chip nestrămutat în bine, unindu-se cu Dumnezeu potrivit unei stări sufleteşti speciale. Prin călcarea poruncii, însă, îndreptându-se mai mult spre materie și smulgându-și spiritul său de la cauza lui, adică de la Dumnezeu, şi-a impropriat coruptibilitatea, a ajuns pasibil în loc de impasibil, muritor în loc de nemuritor, are nevoie de legături trupeşti şi de naştere seminală, s-a lipit, prin dragostea de viaţă, de plăceri, ca şi când ele ar fi elementele constitutive vieţii, şi urăşte fără nici o teamă pe cei care se sârguiesc să-l lipsească de ele, şi a schimbat dragostea de Dumnezeu în dragosle faţă de materie, iar mânia contra adevăratului duşman al mântuirii a prefăcut-o în mânie faţă de ceilalţi oameni. Aşadar, prin invidia diavolului, omul a fost biruit. Căci diavolul invidios şi urâtor de bine nu suferea, el, care a căzut din pricina mândriei, să dobândim cele de sus. Pentru aceea mincinosul momeşte pe nefericitul Adam cu nădejdea Dumnezeirii şi după ce îl urcă la aceeaşi înălţime a mândriei, îl pogoară spre aceeaşi prăpastie a căderii.[…]

Aşadar, îngerul are o fire raţională, spirituală, liberă și schimbătoare în felul de a gândi sau de a voi, căci tot ceea ce este creat este schimbător. Numai ceea ce este necreat este neschimbător. Tot ceea ce este raţional este şi liber. Aşadar, pentru că îngerul are o fire raţională și spirituală, este liber; iar pentru că este creat și schimbător, are facultatea de a rămâne şi a progresa în bine sau de a se îndrepta spre rău (cazul[…]

îngerilor căzu]i n.n.). Îngerul este incapabil de pocăinţă, pentru că este necorporal. Omul, însă, din pricina slăbiciunii corpului are parte de pocăinţă.[…]

Toată răutatea şi patimile necurate au fost născocite de ci. Li s-a îngăduit să ispitească pe om, dar nu au putere să forţeze pe cineva. Căci noi avem facultatea de a primi ispita sau de a nu o primi. Pentru acest motiv s -a pregătit diavolului şi demonilor lui și celor care îl urmează, focul nestins și pedeapsa veşnică125. Dar trebuie să se ştie că ceea ce este moartea pentru oameni, aceea este căderea pentru îngeri. După cădere ei nu mai au posibilitatea pocăinţei, după cum nu o au nici oamenii după moarte.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, pp. 80, 37, 40

[2] Rom 2:11 Că nu este făţărnicie la Dumnezeu. 12 Căci câţi fărădelege au greşit, fărădelege vor şi pieri; şi câţi în lege au greşit, prin lege se vor judeca; 13 Că nu auzitorii legei suni drepţi la Dumnezeu, ci făcătorii legei se vor îndrepta. 14 Căci când neamurile, cele ce n’au lege, din fire fac ale legei, aceia lege neavând, ei singuri îşi sunt lege; 15 Carii arată fapta legei scrisă întru inimile sale, împreună mărturisindu-le lor cunoştinţa lor, şi cugetele lor întru sine pârându-se sau şi dându’şi răspuns de îndreptare; 16 În ziua când va judeca Dumnezeu cele ascunse ale oamenilor după evanghelia mea prin Iisus Hristos.

[3] † IPS Daniil ANDREEAN (PANONEANUL), mitropolit al Ardealului, Îndreptarea legii 1652, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 21962, p. 589

 

[4] Sfântul Anastasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei (Viețile Sfinților 20 aprilie)

[5] Mat 10:14 Şi oricine nu va primi pre voi, nici va asculta cuvintele voastre, ieşind din casa sau din cetatea aceea, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. 15 Amin grăesc vouă, că mai uşor va fi pământului Sodomului şi Gomorului în ziua judecatei, decat cetăţei aceea.

[6] † IPS Daniil ANDREEAN (PANONEANUL), mitropolit al Ardealului, Îndreptarea legii 1652, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 21962, pp. 618-619

[7] Triodul, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 81986, pp. 52-54.

[8] Protos. Nicodim MĂNDIŢĂ (după Sfântul Atanasie al Cretei), Calea sufletelor în veşnicie sau cele 24 vămi ale văzduhului, Volumul 2, Ed. Lumină din lumină, Bucureşti, 21992, pp. 766

[9] 2Pe 2:19 Făgăduindu-le slobozenia, singuri robi fiind ai stricăciunei, pentru că ori de ce este cineva biruit de aceea s’a şi robit. 20 Că dacă după ce au scăpat de la spurcăciunile lumei prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu acelea iarăş împleticindu-se, se biruesc, s’au făcut lor cele de pre urmă mai rele decât cele dintâiu, 21 Pentru că mai bine era lor a nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât după ce o au cunoscut, a se întoarce înapoi de la Sfânta poruncă ce li s’au dat lor, 22 Că s’a întâmplat lor pilda cea adevărată. Câinele s’a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei.

[10] 1Co 11:27 Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. 28 Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. 29 Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului. 30 De aceea, mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. 31 Căci de ne-am fi judecat noi înşine, nu am mai fi judecaţi. 32 Dar, fiind judecaţi de Domnul, suntem pedepsiţi, ca să nu fim osândiţi împreună cu lumea.

[11] Ioan 13:26 Răspuns-au Iisus: acela este, căruia eu întingând pâinea o voi da. Şi întingând pâinea o au dat lui Iuda al lui Simon Iscarioteanul. 27 Şi după pâine atunci a intrat într’însul satana. Deci au zis Iisus lui ce vrei să faci, fă mai degrab.

A.  Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi

 (sau cum o numește Sfântul Vasile cel Mare în Εξαήμερον asemănarea cu Dumnezeu care este creștinismul).

Gal 2:20 Cu Hristos împreună m’am răstignit; iar viez, nu de acum eu, ci viează întru mine Hristos; iar de viez acum în trup, prin credinţa Fiului lui Dumnezeu viez, carele m’au iubit şi s’au dat pre sine pentru mine.

Pentru aceasta nu există altă posibilitate decât însușirea acestei vieți prin Sfintele Taine ale Trupului lui Hristos (care este numai Sfânta Biserică Ortodoxă) dar nu magic, automat sau subconștient (subliminal) ci stăruind cu răbdare până acolo într-o viață în pocăință sau schimbarea minții după Cuvântul lui Dumnezeu, adică tocmai Persoana a II-a a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu firesc. Numai așa devenim și noi (prin El) fii ai lui Dumnezeu după har.

Pentru a avea viața lui Hristos în noi trebuie să fim persoane cum este și El. Aceasta înseamnă a avea rațiune, fiindcă fără rațiune nu suntem subiecte ci obiecte sau doar ipostase necuvântătoare. Rațiunea înseamnă alegerea între bine și rău deci și voința și libertatea voinței. Numai așa putem iubi rațional sau duhovnicește. Deci persoana înseamnă rațiune, voință (liber arbitru), iubire autentică[1].

Așadar, ca să ne putem mântui cu adevărat trebuie să avem libertate adevărată deci și posibilitatea de a refuza pe Dumnezeu, oricând și veșnic, dacă din nefericire am vrea așa, Doamne ferește!

Mântuirea este îmbrățișarea cu Dumnezeu, nunta cea mistică, în care dacă Mirele vrea, nuntește cu mireasa Lui, mintea noastră și prin ea (pusă ca și conducătoare a firii) cu toată creația. Aceasta înseamnă sinergia, adică împreună lucrarea sau împreună iubirea (căci energia necreată a lui Dumnezeu este iubirea ca izvor și lucrarea noastră de primire – deci energia noastră mântuitoare – este iubirea ca vas).

Mirele vrea ca pe toți Să-i mântuiască[2] ceea ce înseamnă că mântuirea, depinde doar de voia noastră (după cum o considerăm noi prin smerenia noastră și cum și este față de voia Lui) neimportantă și fără de vrednicie față de Darul Lui (viața Lui = mântuirea noastră). Cu toate acestea Smerenia lui Dumnezeu în fața căreia smerenia noastră este doar o slabă caricatură (mai puțin smerenia Stăpânei care este întru totul asemenea cu a Lui și a sfinților care Și-au însușit-o) a vrut ca Atotputernicia Sa, după cum spune Sfântul Vasile cel Mare[3], să Și-o facă neputincioasă în fața libertății noastre (după cum spune Sfântul Ioan Damaschin capodopera creației este liberul arbitru[4]) ca să ne dea nouă un strop din atotputernicia Lui, să fim cu adevărat chipul Lui și prin aceasta să ajungem la asemănarea lui – Iubirea în Adevăr.

Înainte de a binecuvânta zămislirea unui om așteaptă Dumnezeu cu răbdarea Sa Dumnezeiască, mai presus de timp și veacuri, să se împlinească toate condițiile istorice, financiare, climatice, trupești, sufletești ale părinților lui astfel încât cel mai potrivit pentru mântuirea lui să fie acel loc și acel moment în care începe să existe (așa zisul spațiu teocosmic). Cu alte cuvinte slăbiciunile lui sufletești sunt pentru smerenia și încununarea lui iar darurile lui sunt pentru misiunea lui iar condițiile externe numite de Sfinţii Părinţi accidente (sau avere: sănătate, frumusețe, educație, politică, bogății) sunt cele mai bune pentru mântuirea lui ca ori fiind sărac să mulțumească ori fiind bogat să miluiască. Dacă fiind sărac cârtește și fiind bogat asuprește este alegerea lui rea, rea căci îl desparte de Dumnezeu și îl face nefericit.

Așadar orice om, dacă vrea cu adevărat să se mântuiască, dacă ține mai mult la mântuirea lui decât la el însuși, indiferent unde și când s-a născut, se va mântui, adică va ajunge să cunoască și să se împărtășească de Sfânta Ortodoxie. Cum? Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu:

Psa 76:13 Dumnezeule întru cel sfânt este calea ta. Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu carele faci minuni.:14 Cunoscută ai făcut întru popoare puterea ta


[1] CAPITOLUL XXVII Pentru care motiv am fost făcuţi cu voinţă liberă? Prin urmare noi spunem că liberul arbitru însoţeşte în chip nemijlocit raţiunea şi că prefacerea şi schimbarea este înnăscută în cele ce se nasc. (Tot ceea ce este născut este schimbător, deoarece este necesar să fie schimbătoare acelea a căror naştere a început prin schimbare. Iar schimbarea este a fi adus de la neexistenţă la existenţă şi a deveni altceva din o materie dată.) Cele neînsufleţite și cele iraţionale se schimbă prin modificările corporale pomenite mai sus; cele raţionale, prin alegere. Facultatea de a raţiona are o parte teoretică și alta practică. Partea teoretică înţelege existenţele aşa cum sunt. Partea practică deliberează şi hotărăşte măsura dreaptă a lucrurilor care se săvârşesc. Partea teoretică se numeşte raţiune pură, iar cea practică, raţiune practică. Şi iarăşi, partea teoretică se numeşte înţelepciune, iar cea practică prudenţă. Tot cel care deliberează, deliberează pentru că are în stăpânirea sa alegerea celor care trebuiesc făcute, cu scopul de a alege ceea ce s-a judecat ca preferabil de deliberare şi, alegându-l, să-l facă. Iar dacă este aşa, urmează că liberul arbitru subzistă cu necesitate raţiunii. Astfel, sau nu va fi omul raţional sau, dacă este raţional, va fi stăpânul faptelor și înzestrat cu liberul arbitru. Pentru acest motiv cele iraţionale nu au liberul arbitru, căci ele sunt conduse de natură mai mult decât o conduc. Pentru acest motiv nici nu se opun dorin ţei naturale, ci, îndată ce doresc ceva, se mişcă spre faptă. Omul însă, fiind raţional, conduce mai mult firea decât este condus de ea. Pentru aceea când doreşte, dacă ar voi, are putere să-şi înfrâneze dorinţa sau să-i urmeze. Din pricina acestor consideraţii, cele iraţionale nu sunt nici lăudate, nici blamate; omul, însă, este și lăudat și blamat. Trebuie să se ştie că îngerii, fiind fiinţe raţionale, sunt înzestraţi cu liberul arbitru. Şi pentru că sunt creaţi sunt şi schimbători. Acest lucru l-a arătat diavolul. El a fost creat bun de creator, dar, în virtutea liberului arbitru, el şi cu puterile care au apostaziat împreună cu el, adică demonii, a ajuns descoperitorul răutăţii, în timp ce celelalte cete ale îngerilor au persistat în bine. […] Şi iarăşi: în fiinţele lipsite de raţiune conduce firea; în om, însă, este condusă firea, pentru că omul se mişcă în chip liber potrivit voinţei; prin urmare omul este prin fire voliţional. Şi iarăşi: omul a fost făcut după chipul fericitei și suprafiinţialei Dumnezeiri; firea dumnezeiască, însă, este prin natură şi liberă şi voliţională; prin urmare omul, fiind o icoană a ei, este prin natură și liber şi voliţional. Căci părinţii au definit liberul arbitru voinţă.[…] Fericitul Pavel apostolul zice: „S-a făcut ascultător până la moarte, şi la moarte pe cruce”323. Ascultarea este supunerea unei voinţe care există, nu a unei voinţe care nu există324. Căci nu vom spune că fiinţa lipsită de raţiune este ascultătoare sau neascultătoare. Domnul s-a făcut ascultător Tatălui, nu pentru că a fost Dumnezeu, ci pentru că a fost om. Ca Dumnezeu nu era nici ascultător, nici neascultător, deoarece a fi ascultător, şi neascultător, după cum a spus purtătorul de Dumnezeu Grigore, aparţine celor care sunt supuse325. Prin urmare, Hristos a fost voliţional şi ca om. Când spunem voinţă naturală nu afirmăm că aceasta este constrângătoare, ci liberă; căci dacă este raţională, este negreşit şi liberă. Nu numai firea dumnezeiască şi nezidită nu are nimic constrângător, dar nici firea cugetătoare și creată. Lucrul acesta este evident. Dumnezeu, fiind prin fire bun, prin fire creator și prin fire Dumnezeu, nu este prin constrângere acestea. Căci cine este acela care să-l constrângă? Trebuie să se ştie că liberul arbitru se vorbeşte în sens omonim, dar în alt fel cu privire la Dumnezeu, în alt fel cu privire la îngeri și în alt fel cu privire la oameni. Cu privire la Dumnezeu în chip suprafiin ţial. Cu privire la îngeri în aşa fel că la ei executarea merge împreună cu dispoziţia spre acţiune, fără ca să se scurgă vreun timp între dispoziţie şi executare. Având în chip firesc liberul arbitru, fac uz de el neîmpiedicat, căci nu au nici o împotrivire din partea trupului și nici nu au pe cineva care să-i ispitească. Dar cu privire la oameni în aşa fel că la ei dispoziţia este concepută în timp înaintea execuţiei. Omul este liber și are în chip firesc liberul arbitru; el are însă și ispita diavolului şi mişcarea corpului. Aşadar prin ispită și prin greutatea corpului execuţia este posterioară dispoziţiei. Dacă Adam a ascultat pentru că a voit şi daca a mâncat pentru că a voit, urmează că în noi voinţa a pătimit pentru prima oară. Iar dacă voinţa a pătimit pentru prima oară şi Cuvântul întrupat n-a luat-o pe aceasta împreună cu firea, urmează că nu ne-am făcut în afară de păcat. Mai mult: dacă facultatea liberului arbitru al firii omeneşti este opera Cuvântului, dar Cuvântul n-a luat-o pe aceasta, urmează că sau cunoaşte că nu este bună creaţia Sa, sau ne invidiază dacă ne vindecă această facultate; prin aceasta pe noi ne lipseşte de o vindecare completă, iar pe El se arată ca fiind stăpânit de patimă, căci nu vrea sau nu poate să ne mântuiască desăvârşit.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica. Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 21943. Varianta electronică APOLOGETICUM 2004 <http://www.manastirea-sireti.md/uploads/books/ro/Sf.%20Ioan%20Damaschin%20-%20Dogmatica.pdf>, 18.06.2013 22:22:33, pp.75, 102-104

[2] 1Ti 2:4 Carele voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie.

[3] Dumnezeu nu a creat pe om ca pe o piesă automată în angrenajul unei naturi inflexibile în procesele ei, ci ca subiect liber, capabil să flexioneze procesele naturii, ca să facă prin ele binele de bună voie şi să-şi arate prin aceasta conformi¬tatea cu voia cea bună a lui Dumnezeu, progresând în asemănarea cu El. O încadrare mecanică a omului în ordinea unei naturi mecanice ar fi făcut fără rost atât crearea lumii, cât şi a omului. Dar crearea unei naturi care poate atrage pe om într-un automatism, care pentru sensibilitatea omului cu ecou în spirit poate lua proporţii de pasiuni absolute, impune omului misiunea de a lupta pentru menţinerea şi întărirea libertăţii sale, pentru ca prin ea să elibereze atât natura cât şi trupul său de automatismul încadrării în ea cu rezonanţele pătimaşe în el. Omul nu poate deveni o piesă întru totul asemenea naturii, dar devine pătimaş când cade în stăpânirea ei, după cum atunci când îşi afirmă stăpânirea sa asupra ei devine virtuos, fortificat spiritual. Pentru aceea i s-a dat porunca să stăpânească asupra naturii. Dacă urma acestei porunci, îşi afirma libertatea sa şi întărirea spiri¬tului prin ea. Porunca nu urmărea aservirea omului, ci întărirea lui în libertate şi în comuniunea cu Dumnezeu. Ea îi cerea omului să rămână om şi să se fortifice ca om, ca fiinţă superioară naturii.

Numai fiind deasupra automatismului naturii, omul putea să şi iubească cu adevărat pe Dumnezeu, sau putea să fie cu adevărat virtuos. O virtute, sau o nepăcâtuire prin natură şi nu prin bunăvoinţă, nu reprezintă o forţă a spiritului. Sfântul Vasile răspunzând întrebării: de ce nu avem în constituţia noastră nepăcătuirea, răspunde: „Pentru că şi tu pe casnicii tăi îi ai binevoitori nu când îi ţii legaţi, ci când îi vezi împlinind de bunăvoie datoriile lor. Deci şi Dumnezeu nu iubeşte ceea ce facem fiind siliţi, ci ceea ce facem din virtute. Iar virtutea se săvârşeşte din libera alegere, nu din silă. Iar libera alegere depinde de noi. Iar ceea ce depinde de noi, este libertatea” (Homilia quod Deus non est auctor malorum, P. G. 31, col. 345.)

a.Paradoxul libertăţii. Dar neurmând poruncii de a stăpâni asupra naturii, omul a renunţat la libertate. A renunţat la libertate însă prin libertatea însăşi, în- tr־un fel care lasă omului oricând posibilitatea să revină asupra acestei renunţări măcar în parte, sau să dorească să revină asupra ei. Dacă nu avea libertate să renunţe la ea în mod liber, nu i s-ar fi cerut să şi-o afirme stăpânind asupra naturii. Baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc al omului stă în libertatea lui. Dar în ea a fost implicată şi putinţa căderii, putinţa de a-şi afirma libertatea renunţând în acelaşi timp la ea într-o anumită măsură şi de a aproba continuu, prin libertatea sa, renunţarea la libertate.

„Ca să poată împlini ordinul de a deveni dumnezeu – cum zice Sfântul Vasile – omul trebuia să-l poată şi refuza. Dumnezeu nu-Şi foloseşte atotputernicia în faţa libertăţii umane, pe care nu voieşte să o încalce, pentru că ea provine din atotpu¬ternicia lui Dumnezeu. Desigur, omul a fost creat numai prin voinţa lui Dumnezeu, dar nu poate fi îndumnezeit numai prin ea. A fost necesară o singură voinţă pentru creaţie, dar e nevoie de două, pentru îndumnezeire. O singură voinţă, pentru a aduce la existenţă chipul; dar două, pentru a face chipul asemănare. Iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare, că nu vrea să constrângă pe om. Căci nu este iubire fără respect. Voinţa divină se va supune tatonărilor, ocolirilor, revoltelor înseşi ale voinţei umane pentru a o aduce la o liberă consimţire. Aceasta este providenţa divină”. „Persoana umană e cea mai înaltă creaţie numai pentru că Dumnezeu pune în ea posibilitatea iubirii, cum şi a refuzării ei. Dumnezeu riscă ruina eternă a celei mai înalte creaţii ale Sale, ca să poată fi cea mai înaltă. Paradoxul este ireductibil. Chiar în măreţia sa de a putea deveni dumnezeu, omul e capabil să poată cădea” (VI. Lossky, Théologie Dogmatique, în: Messager, nr. cit., p. 229).

Preot Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol.1, Ed. Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 21996, pp. 282-283.

[4] În care din acestea deci să clasăm acţiunile omeneşti, dacă omul nu este cauza și principiul acţiunii? Căci nu este cu cale să atribuim lui Dumnezeu acţiunile ruşinoase uneori şi nedrepte; nici necesităţii, căci ele nu sunt întotdeauna la fel; nici soartei, căci ei spun că cele ale soartei fac parte din cele necesare şi nu din cele posibile; nici naturii, căci operele naturii sunt vieţuitoarele şi vegetalele; nici norocului, căci acţiunile oamenilor nu sunt rare şi neaşteptate; nici întâmplării, căci ei susţin că cele produse de întâmplare aparţin celor neînsufleţite sau iraţionale. Rămâne deci ca însuşi omul, care acţionează și lucrează, să fie principiul faptelor sale și să aibă liberul arbitru. Mai mult. Dacă omul cu nici un chip nu este principiul acţiunii sale, este zadarnic să aibă facultatea de a delibera. Căci la ce îi va folosi deliberarea, dacă nu este deloc stăpânul acţiunii sale? Orice deliberare se face în vederea acţiunii. Iar a declara că este de prisos partea cea mai frumoasă și cea mai de preţ din om, ar fi una din cele mai mari absurdităţi. Prin urmare, dacă deliberează, deliberează în vederea acţiunii, căci orice deliberare este în vederea acţiunii și din pricina acţiunii.

Sfântul Cuvios Ioan Damaschin, Dogmatica, p.74

Subiecte Teologie morală

Teologie morală

DECALOGUL VIETII CRESTINE de Sfântul Grigorie Palama

Sfântul Nicodim Aghioritul de cautat. Carte foarte folositoare de suflet

Cina, Predica de pe munte, 1 Co 13

filocalia 09

Subiecte din cursul de mai sus:

Teologie Morala Ortodoxa

an III TP sem. 2
sesiunea iunie-iulie 2013

I. Imperativul moral
1. Semnificatia imperativului
2. Caracteristicile imperativului
3. Legea/poruncile ca imparativ
4. Pacatul din perspectiva imperativului
5. Revelatia si legea morala
6. Legea morala naturala
7. Legea morala a Vechiului Testament – generalitati
8. Decalogul – comentarii patristice (Sf. Grigorie Palama, Sf. Nicodim Aghioritul) si probleme actuale
9. Legea morala a Noului Testament: continut, raport cu LM a VT
10. „Viata in Hristos” – Perspectiva morala „interioara” a crestinismului

II. Constiinta morala
1. Convingeri – Definirea generala a constiintei
2. Convingerile fundamentale – definirea teologica a constiintei
3. Functiile constiintei
4. Dedublarea constiintei
5. Restaurarea constiintei originare – Pilda fiului risipitor
6. Dubiul moral, scrupulozitatea, laxismul
7. Educatia constiintei morale
8. Constiinta morala dupa avva Dorotei din Gaza

III. Evaluarea morala
1. Persoana si manifestarile sale
2. Principiile manifestarii persoanei
3. Spectrul evaluarii morale; manifestari, circumstante si consecinte
4. Circumsantele faptelor si rolul lor in evaluarea moralitatii
5. Perspectivele evaluarii – subiect, martor
6. Motivatiile faptelor
7. Raportul moral dintre mijloace si scop
8. Problema raului mai mic
9. Compromisul moral

Descărcați de aici un material sintetic luat din învățăturile Sfintei Biserici Ortodoxe primare și actuale despre (ne)mântuirea non-ortodocșilor

NU se pot mântui sărmani non ortodocși decât dacă devin Ortodocși ce lucrează dragostea întru smerenia pocăinței

Dacă doriți să citiți acest material online, iată-l:

( Citatele sunt scrise cu litere cursive (italice) iar textul nostru este scris cu litere obișnuite iar notele ([1]) nu funcționează ca link-uri ci trebuie să le căutați la sfârșitul postării prin ctrl+F+[1] sau altă notă, după caz.)

        Citatele sunt scrise cu litere cursive (italice) iar textul nostru este scris cu litere obișnuite iar notele ([1]) nu funcționează ca link-uri ci trebuie să le căutați la sfârșitul postării prin ctrl+F+[1] sau altă notă, după caz.

Credința Ortodoxă (după Sfinții Părinți) în privința (ne)mântuirii non-ortodocșilor și modele eronate neo-origeniste

Cuprins

I.  Noi credem că:

A.  Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi

B.  Oamenii, înainte de a muri, se pot schimba, după moarte însă nu. Păgânii, evreii, ereticii, pruncii morți nebotezați, mântuirea și Pogorârea la Iad

Teologie socială

Completare curs Teologie Sociala

Subiecte din notițele de mai sus:

Teologie sociala

an III TP
seiunea iunie-iulie 2013

1. Notiunea de „teologie sociala”
2. Societate, relatii sociale, rol social
3. Dimeniunile vietii sociale (dupa Sf. Maxim Marturisitorul)
4. Biserica in calitate de societate (dupa Ep. catre Efeseni)
5. Functiile organismului bisericesc (dupa Sf. Ioan Gura de Aur)
6. Cunostinte dobandite pe parcusul activitatii practice

Pentru teologie sociala trebuie predate la secretariat intre 17 si 19 iunie, dar nu in ziua examenului (adica in 20 iunie-ORA 12.00), jurnalele de practica si adeverinta primita de la centrul unde ati facut practica.

De asemenea, mentionam ca pe langa materialul postat pe blog la Teologie socială, pentru examen mai avem si capitolele  I si IV din cartea Teologie Sociala, care a fost reintregita cu cateva pagini care lipseau din capitolul IV.(se gaseste la SORRY)

Domnul profesor Sebastian ne-a transmit ca ora examenului la Teoogie Sociala s-a mutat la 17.00 in data de 20 iunie. De asemenea ne-a mai spus ca cele doua capitole I si IV din cartea de la Sorry-,,Teologie sociala” nu intra in materia propriu zisa pentru examen, ci doar sa le citim spre folosul nostru in ceea ce priveste latura sociala.

    Va informam ca urmatorii studenti repartizati la practica de teologie sociala la Biserica Inaltarea Domnului-Parohia  Mihai Viteazu, nu mai pot sustine orele de practica intrucat s-a incheiat programul de pregatire al copiilor:
1.Juravle Ciprian
2. Labont Andrei
3.Labont Sergiu
4. Iordache…
De asemena urmatorii studenti sunt rugati ca saptamana acesta sa vina la centru pentru a-si definitiva situatia si a primi adeverinta cu calificativul obtinut:
-Ivan Sebastian
-Lutu Marian
-Sabou Ciprian
-Prundar Nicolae
-Popescu Stelian
-Stoia Iulian
Centrul de Zi pentru copii -Mihai Viteazu
tel:0723753319

Teologia morală

Cursul

 

Cursul

http://www.patriarhia.ro/ro/documente/comunicat_138.html

Patriarhia Română susţine Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi”
Pagina Principală  >  Documente  >  Comunicate  >  Patriarhia Română susţine Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi”
Patriarhia Română susţine Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi”, care are drept scop ridicarea nivelului de protecţie juridică în Uniunea Europeană a demnităţii, a dreptului la viaţă şi a integrităţii fiecărei fiinţe umane de la concepţie.Iniţiativa cetăţenească „Unul dintre noi” solicită Uniunii Europene să înceteze finanţarea activităţilor care includ distrugerea embrionilor umani, în mod deosebit în domeniile cercetării, ajutorului pentru dezvoltare şi sănătate publică (www.oneofus.eu). Fidelă credinţei sale că viaţa începe din momentul concepţiei (fertilizarea), Patriarhia Română atrage atenţia asupra faptului că distrugerea de embrioni umani este un act inacceptabil din punct de vedere spiritual-moral.

În acest sens, Reprezentanţa Patriarhiei Române pe lângă instituţiile europene şi Comisia Episcopatelor (Romano-Catolice) din Europa (COMECE) au susţinut activ amendarea în Parlamentul European a articolelor care privesc aspecte etice (în special problema finanţării cercetării pe embrioni umani) ale noului program cadru de cercetare 2014-2020 – Orizont 2020.

Prevăzută în art. 11 (4) din Tratatul privind Uniunea Europeană, o iniţiativă cetăţenească europeană trebuie susţinută de cel puţin un milion de cetăţeni ai Uniunii Europene, provenind din cel puţin 7 state membre din cele 27, pentru a invita Comisia Europeană să elaboreze o propunere legislativă corespunzătoare în domeniu.

Orice cetăţean român cu vârsta de peste 18 ani are posibilitatea să susţină Iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi” prin semnarea formularului de susţinere ce poate fi descărcat şi imprimat de pe site-urile Patriarhiei Române: www.patriarhia.rowww.basilica.rowww.ziarullumina.ro şiwww.orthodoxero.eu sau prin completarea formularului electronic on-line de la adresa: https://ec.europa.eu/citizens-initiative/ECI-2012-000005/public/index.do?lang=ro.

Recomandăm eparhiilor Patriarhiei Române, precum şi organizaţiilor şi fundaţiilor care funcţionează cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Române să susţină şi să popularizeze iniţiativa cetăţenească europeană „Unul dintre noi” pentru strângerea unui număr cât mai mare de semnături.

Sprijinul dumneavoastră este de o importanţă capitală pentru apărarea dreptului la viaţă şi recunoaşterea embrionului uman ca persoană din momentul concepţiei!

Pentru completare click AICI !

Pentru descărcare formular susţinere click AICI !

Muzică

1 podobie și 1 irmos de la cap la coadă.

La alegere.

Hristos a înviat!

De pregătit pentru examen:

Restaurarea comuniunii cu Dumnezeu în Hristos + Teologia religiilor + Religia si politica

Notițe curs semestrul 1 pentru restaurarea comuniunii cu Dumnezeu în Hristos

După cum spun Sfinții Părinți Ortodoxia nu este exclusivistă, în sensul că harul extern (chemător) lucrează atrăgând pe toți la mântuire. Adică, cine vrea, din orice religie ar proveni, este invitat de Dumnezeu să ia harul intern (singurul mântuitor). Acesta însă se dă numai prin Sfintele Taine ale Sfintei Biserici Ortodoxe.

Dar tot Sfinții Părinți spun că Ortodoxia, ca singura credință a lui Hristos și singura mântuitoare, nu este nicidecum inclusivistă sau pluralistă.

Așadar numai ortodocșii se pot mântui, dar dacă batjocoresc Darul se și osândesc cel mai tare.

Cuvinte de la Sfinții Părinți în legătură cu această problemă le găsiți mai jos, expuse pe scurt,  căutând a nu ne molipsi de meteahna unor contemporani care îi citează spre a-și demonstra părerile personale eronate, răstălmăcindu-i. Cuvintele lor le-am adus aici ca niște cerșetori, din dorința de a primi de la ei, fiii lui Dumnezeu după har, Sfânta Predanie, adică apa cea lină, smerită și de viață făcătoare, izvorâtă din Sfânta Biserică, Mireasa lui Hristos. Am făcut aceasta nu din râvnă întunecată de polemică ci pentru a sluji celor ce iubesc din toată inima lor Adevărul Hristos (Părinți și Profesori ai noștri dragi, cât și frați întru studii și credință).

Ortodoxia și modele ale teologiei religiei

Sărmanii non-ortodocși…

Acesta e cursul pe care il avem de pregatit pentru examenul la misiologie.(exista si niste selectii pe care le-a facut pr pavel in sensul ca nu avem tot cursul de invatat. maine am sa incerc sa fac rost de aceste pagini)

Hristos a inviat!

Selectii de invatat pentru examen din cursul de MISIOLOGIE:

  1. Fenomenul sectar (descarcă-l fiindcă este dintr-un alt material)
  2. Mormonii si New Age(p. 48-57)
  3. Stilismul(p. 57-65)
  4. Oastea Domnului(p. 70-75)
  5. Cazul Vasica Barbu-Vladimiresti)(p.89-104)
  6. Ocultism si practice oculte(p. 109-116)

Pr. Prof. dr. Aurel Pavel

!!!Pt. examen mai avem de facut si o lucrare de seminar despre o secta sau practici sectare (lucrarea se preda la examen)

Pr. Pantis Petru ne-a transmis ca e nevoie sa fim prezenti la strana in aceste zile pana la examenul la Formare duhovniceasca. Daca doriti sa aflati in ce grupa sunteti va rugam sa veniti la scoala, iar la avizier la anul III in clasa veti vedea. Cine nu vine la strana va cunoaste ,,mânia”, parintelui in sensul ca nu va mai fi chiar asa de usor ca in anii trecuti la examen si s-ar putea sa nici nu promoveze examenul.(valabil pt anul III ZI)

 

nu e de gluma!!!!

Va rog sa luati in serios cele scrise mai sus si sa veniti la capela

Popescu Andrei Ion

Hristos a inviat.

  1. lucrare de seminar: INTRODUCERI IN RUGACIUNEA LUI IISUS SI ISIHASM despre rugăciunea inimii în învățăturile Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului pp. 315-453
  2. Materia de învățat: Triodul explicat: pp. 37-81; 261-382

Catehetică

Pentru intrarea în examen e nevoie de 2 cărți:

Perspective catehumenale – Tradiţie şi contextualizare pastorală; studii catehumenale şi cateheze pentru ziua de azi 20 lei și ,,crestinism de vacanta”-12 lei

Subiectele:

1.Relatia cateheza Botez (poate fi si subiect de creatie)(pag. 29-69)

2.Religie si sport -elem. de catehizare la liceu(pag. 113-137)

3.Analiza SWOT in cadrul experientei de predare in scoala(pct. tari si pct. slabe).

Bibliografie: Perspective catehumenale….

Grupa a treia  la examen rezumatul din cartea ,,Perspective catehumenale…”:

1. -pag. 29-59;

2. -pag. 113-137

Andrei ne informează că s-ar putea să fie nevoie pentru studenții de grupa III, cel puțin la Dogmatică, de o adeverință de la secretariat în care să se specifice că am avut cel puțin o prezență de 50% în acest semestru.

Andrei ne informează că dacă facem 1 lucrare de seminar la morală și una la dogmatică având un subiect la alegere vom primi la examen 2 puncte în plus…

Lucrarile de seminar la morala si dogmatica, care nu sunt obligatorii, ci doar cine doreste un punct sau doua la examen, pot fi trimise la urm. adresa: torocipri@gmail.com

Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 72-74

Aceşti filosofi, necunoscînd pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii sînt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului; alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, cînd se unesc unit cu alţii, cînd se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rîndul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a atomilor.

Cu adevărat pînză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punînd la facerea cerului, a pămîntuiui şi a mării nişte cauze atît de slabe şi lipsite de trăinicie. Că nu ştiau să spună : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul». De aceea necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cîrmuire şi fără rînduire şi că este purtat la întîmplare.

[…]

într-adevăr, bogăţia înţelepciunii lumii le va mări cîndva cumplita lor osîndă, că aceştia, ocupîndu-se atît de mult cu lucrurile deşarte, au rămas de bună voia lor orbi pentru înţelegerea adevărului. Aceştia măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, împarte bolta de miazănoapte a cerului şi a ciclului zodiac în mii şi mii de părţi, observă cu precizie răsăritul, oprirea şi apusul stelelor, mişcarea tuturor stelelor faţă de cele dinaintea lor şi timpul în care fiecare din stelele rătăcitoare îşi împlinesc mişcarea lor de revoluţie, dair o singură ştiinţă din toate n-au descoperit, ştiinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecător, Care răsplăteşte după vrednicie pe cei ce vieţuiesc în lume, şi n-au descoperit nici ştiinţa de a avea despre judecarea lumii o idee potrivită cu sfîrşitul lumii. Că neapărat lumea se va schimba, de vreme ce şi starea sufletelor are să se schimbe într-un alt fel de viaţă; că după cum viaţa noastră de aici este înrudită cu natura acestei lumi, tot aşa şi viitoarea vieţuire a sufletelor noastre va primi soarta proprie acestei situaţii.

Aceşti învăţaţi sînt atît de departe în a se uita cu luare aminte la aceste adevăruri, încît chiar izbucnesc în rîs cînd le vorbim de sfîrşitul acestei lumi şi de naşterea din nou a veacului.

Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 72-74

«întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul» 10

Minunea gîndului acestuia îmi opreşte cuvîntul. Ce să spun mai întîi ? De unde să-mi încep tîlcuirea ? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre ?

Multe au grăit filosofii eleni despre natură, dar nici una din ideile lor n-a rămas neclintită şi nerăsturnată ; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintîi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc cu deşertăciunea lor ; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.[1]

Aceşti filosofi, necunoscînd pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii sînt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului; alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, cînd se unesc unit cu alţii, cînd se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rîndul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a atomilor.

Cu adevărat pînză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punînd la facerea cerului, a pămîntuiui şi a mării nişte cauze atît de slabe şi lipsite de trăinicie. Că nu ştiau să spună : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul». De aceea necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cîrmuire şi fără rînduire şi că este purtat la întîmplare.

Ca să nu păţim şi noi aşa, Moisi, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintîi cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicînd : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul».

[…]

«întru început a făcut Dumnezeu». Trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfîrşească tot în timp. Dacă facerea lumii a început în timp, nu te îndoi nici de sfîrşitul ei. Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, această deşertăciune pentru care se munceşte atît, la ce scop duc, dacă cei care se ocupă cu aceste ştiinţe au gîndit că lumea aceasta văzută este coeternă cu Dumnezeu, Creatorul universului, dacă ridică lumea materială şi mărginită la aceeaşi slavă cu firea cea neînţeleasă şi nevăzută a Dumnezeirii şi nici atîta n-au putut gîndi că, dacă părţile unui întreg sînt supuse stricăciunii şi schimbării, trebuie neapărat ca şi întregul să sufere aceleaişi

 

 schimbări la care sînt supuse părţile lui. Dar atît «au rătăcit în cugetele lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare şi spunînd că sînt înţelepţi au ajuns nebuni» 13, încît unii au afirmat că cerul există din veşnicie împreună cu Dumnezeu, iar alţii au spus că cerul este Dumnezeu, că e fără început şi fără de sfîrşit şi că este cauza rînduielii fiecărei părţi din lume.[2]

IV

într-adevăr, bogăţia înţelepciunii lumii le va mări cîndva cumplita lor osîndă, că aceştia, ocupîndu-se atît de mult cu lucrurile deşarte, au rămas de bună voia lor orbi pentru înţelegerea adevărului. Aceştia măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, împarte bolta de miazănoapte a cerului şi a ciclului zodiac în mii şi mii de părţi, observă cu precizie răsăritul, oprirea şi apusul stelelor, mişcarea tuturor stelelor faţă de cele dinaintea lor şi timpul în care fiecare din stelele rătăcitoare îşi împlinesc mişcarea lor de revoluţie, dair o singură ştiinţă din toate n-au descoperit, ştiinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecător, Care răsplăteşte după vrednicie pe cei ce vieţuiesc în lume, şi n-au descoperit nici ştiinţa de a avea despre judecarea lumii o idee potrivită cu sfîrşitul lumii. Că neapărat lumea se va schimba, de vreme ce şi starea sufletelor are să se schimbe într-un alt fel de viaţă; că după cum viaţa noastră de aici este înrudită cu natura acestei lumi, tot aşa şi viitoarea vieţuire a sufletelor noastre va primi soarta proprie acestei situaţii.

Aceşti învăţaţi sînt atît de departe în a se uita cu luare aminte la aceste adevăruri, încît chiar izbucnesc în rîs cînd le vorbim de sfîrşitul acestei lumi şi de naşterea din nou a veacului.

Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 72-74

Care auz este vrednic, oare, de măreţia celor ce au să fie spuse ? Cît de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întîmpinat auzirea unor astfel de măreţii ? Trebuie să fie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni de jur în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gînd vrednic de Dumnezeu.

Dar, înainte de a cerceta înţelesul cel adevărat al cuvintelor Scripturii, înainte de a afla cît de adînc este sensul acestor puţine cuvinte ale Cărţii Facerii, să ne aducem aminte de cel ce ne-a vorbit de facerea lumii. Chiar dacă din slăbiciunea minţii noastre nu vom putea ajunge pînă în adîncul gmdirii scriitorului, totuşi, de vom lua aminte la vrednicia de credinţă a celui ce vorbeşte, vom fi conduşi singuri la înţelegerea celor pe care ni le spune.

Moisi este cel care a scris cartea aceasta. Moisi, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era plăcut lui Dumnezeu încă de pe cînd era copil de sîn2. Pe acesta 1-a înfiat fiica lui Faraon3, 1-a crescut împărăteşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii înţelepţi ai egiptenilor. Moisi a urît tirania şi s-a reîntors la smerenia celor de un neam cu el, «alegînd mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu, decît să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului» 4. Avea din fire dragostea de adevăr; de aceea se vede că chiar înainte de a lua conducerea poporului său, din pricina urii lui fireşti faţă de rău, a luptat împotriva celor răi cu preţul vieţii sale ; fiind izgonit de cei cărora le făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană şi s-a dus în Etiopia 5. Şi acolo, lăsînd la o parte toate celelalte îndeletniciri, vreme de patruzeci de ani s-a ocupat cu contemplarea existenţelor. Cînd era de optzeci de ani, a văzut pe Dumnezeu 6, atît cît este cu putinţă unui om să-L vadă f dar, mai bine sipus, atît cît nimeni nu L-a putut vedea, după cum dă mărturie însuşi Dumnezeu : «Dacă va Ii între voi vreun profet al Domnului, în vedenie Mă voi face cunoscut lui şi în somn voi grăi cu el; nu tot aşa am grăit şi cu slujitorul Meu Moisi, care este credincios în toată casa Mea; cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri» 7.

Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Să ascultăm, dar, cuvintele adevărului, grăite «nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti»8, ci «în cuvinte de învăţătură ale Duhului» 9, care nu au scopul să aducă laudă de la cei ce Ie ascultă, ci mîntuire celor ce sînt instruiţi de ele.

Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 72-74

Pentru cel care vrea să vorbească despre întocmirea lumii, potrivit început este să pună, înainte de a-şi începe cuvîntul, începutul, care stă la temelia ordinii celor ce se văd în lume. Că nu trebuie să vorbeşti de facerea cerului şi a pamîntului ca de o întocmire făcută de la sine, aşa cum şi-au închipuit unii, ci ca de o lucrare, ce-si are pricina de la Dumnezeu.

Lucrare de seminar de 5-6 pag. cu cateva selectii de structuri retorice(din carti de de predici, sfintii parinti sau din alte locuri)

1. Retorica patristica-avem de pregatit o lucrare de seminar de 5-6 pag. cu cateva selectii de structuri retorice(din carti de de predici, sfintii parinti sau din alte locuri)-acesta  va fii examenul;

2. Misiologie-o lucrare de seminar despre o secta la alegere.

Doamne ajuta

Popescu Andrei Ion

Grupele I+II

Repartitie practica studenti TP an III 2013

 Programarea examenelor SESIUNEA DE VARA 2013

(valabile pt. anul III gr  I, II si unele valabile si pt. gr  III)

1. Retorica patristica :24 mai,   ora 12.00

2. Misiologie             :  5 iunie, ora   16,00 (gr I, II, III)

3. Catehetica             :    15 iunie, ora 15.00

4. Spiritualitate:         :    8 iunie, ora 10.00

4. bis Muzica :  10 iunie, ora 12,00

5. Dogmatica            :  14 iunie, ora   9.00

6. Formare duhov.    :17 iunie, ora   8.00(gr I, II, III)

7. IFR                       :  21 iunie, ora 14.00

8. Teologie soc.         :  20 iunie, ora 12.0017,00

9. Liturgica                :  26 iunie, ora   9.00

10. Morala               :   1 si 2 iulie,ora 9.00

11. Drept bisericesc :   4 iulie,    ora 12.00

examenul pentru grupele I si II la Muzica va fi in data de 10 iunie

NOTA:

  1. pana acum stim sigur ca doua examene le vom sustine cu totii(gr I, II, III);S-ar putea sa mai apara si alte examene pe care le vom da cu totii, in zilele care vor urma. De asemenea unele dintre examenele de mai sus(catehetica, ifr si teologie sociala), s-ar putea sa fie inversate(ifr-ul cu teolog soc.), iar catehetica mutata in 15 iunie.
  2.  Va informam ca saptamana ce urmeaza marti 4 iulie-seara va avea loc festivitatea de ,, inmanarea cheii’’ organizata de studentii anul III, in cinstea colegilor nostri, mai mari ,de anul IV, care anul acesta vor absolvi cursurile facultatii  de teologie. De aceea va rugam ca sambata 1 iunie la ora 8-9.00 sa ne ajutati pt. a monta scena pentru acest eveniment in curtea facultatii. De asemenea luni la ora de muzica va rugam sa fiti prezenti pentru repetitia celor cateva piese pe care le vom canta marti.(valabil pt. gr I SI II)

Hristos a inviat!

Popescu Andrei

Cursuri grupa III

Lucian ne-a sunat să-ne spună că Părintele Vasile ar dori să știe câți putem veni sâmbăta viitoare (06.04.2013) pentru cursurile la Misiologie, Liturgică și 1 Opțional cu profesorii titulari. Dacă suntem prea puțini cursurile nu se vor ține. Până acum s-au anunțat 6 oameni. Vă rugăm urgent să ne răspundeți dacă puteți veni (ca să transmitem mai departe informația și să se poată lua o decizie).

Vă mulțumim,

Doamne ajutã!

Reexaminarea la Liturgică

reexaminarea La liturgica a fost planificata joi 04. 04. 2013 dupa ore

Andrei Ion P.

Pentru a ne lămuri că teoria Big-Bangului nu este nici măcar o cosmologie ştiinţifică  cu atât mai puţin adevărul care poate fi confirmat prin revelaţie de Sfinţii Părinţi, ci doar o teorie filozofic-eretică ascunsă în spatele unui  limbaj ştiinţific (dar incorectă atât teologic cât şi cosmologic) vă recomandăm acest studiu ştiinţific şi teologic ortodox, scris de un mare om de ştiinţă şi fost evoluţionist numit Ierom. Serafim Rose:

Serafim-Rose-Cartea-Facerii-Crearea-Lumii-Si-Omul-Inceputurilor-Ierom-Serafim-Rose

Acesta, cu mult talent, pe scurt şi neplictisitor, descoperă foarte concret, cu argumente ştiinţifice şi teologice autentic ortodoxe arată cele două mari greşeli contemporane, ce atentează la Credinţa Ortodoxă, mutilând astfel dogmatic şi apoi lăuntric pe oameni : amestecarea ştiinţei cu religia (creaţionismul ştiinţific, care vrea să demonstreze ştiinţific lucruri cu neputinţă de aflat altfel decât prin revelaţie) şi evoluţionismul teist (ideea că Dumnezeu a creat lumea prin evoluţie şi că aceasta ar fi sugerată în chip tainic şi de Sfinţii Părinţi).

Vă dăm acum un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare care, fiind insuflat de Sfântul Duh, ne arată Însuşi Adevărul (fiind învăţat chiar de Hristos Adevărul) negreşelnic al creaţiei acestei lumi, pe temeiul Sfintelor Scripturi şi anume că exact teoria Big-Bangului (ce îşi are rădăcinile în hinduism şi filozofia păgână) este falsă ştiinţific şi o erezie grosolană.

Cele scrise cu litere italice sunt citate:

I.      DESPRE FACEREA TIMPULUI ŞI SEMNIFICAŢIA LUI TEOLOGICĂ ARĂTÂND CĂ E DE RÂS NEÎNŢELEPCIUNEA FILOZOFIEI ŞI ŞTIINTEI CELEI DIN AFARĂ ÎN CEEA CE PRIVEŞTE TIMPUL

Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 72-74

Pentru cel care vrea să vorbească despre întocmirea lumii, potrivit început este să pună, înainte de a-şi începe cuvîntul, începutul, care stă la temelia ordinii celor ce se văd în lume. Că nu trebuie să vorbeşti de facerea cerului şi a pamîntului ca de o întocmire făcută de la sine, aşa cum şi-au închipuit unii, ci ca de o lucrare, ce-si are pricina de la Dumnezeu.

Care auz este vrednic, oare, de măreţia celor ce au să fie spuse ? Cît de pregătit se cade să fie, oare, sufletul, care are de întîmpinat auzirea unor astfel de măreţii ? Trebuie să fie curăţit de patimile trupului, să nu fie întunecat de grijile lumeşti, să-i placă să muncească, să-i fie dragă cercetarea şi să se uite pretutindeni de jur în jurul lui, de unde ar putea căpăta vreun gînd vrednic de Dumnezeu.

Dar, înainte de a cerceta înţelesul cel adevărat al cuvintelor Scripturii, înainte de a afla cît de adînc este sensul acestor puţine cuvinte ale Cărţii Facerii, să ne aducem aminte de cel ce ne-a vorbit de facerea lumii. Chiar dacă din slăbiciunea minţii noastre nu vom putea ajunge pînă în adîncul gmdirii scriitorului, totuşi, de vom lua aminte la vrednicia de credinţă a celui ce vorbeşte, vom fi conduşi singuri la înţelegerea celor pe care ni le spune.

Moisi este cel care a scris cartea aceasta. Moisi, acel bărbat vestit, despre care Scriptura a dat mărturie că era plăcut lui Dumnezeu încă de pe cînd era copil de sîn2. Pe acesta 1-a înfiat fiica lui Faraon3, 1-a crescut împărăteşte şi i-a dat pentru instruirea lui dascălii înţelepţi ai egiptenilor. Moisi a urît tirania şi s-a reîntors la smerenia celor de un neam cu el, «alegînd mai bine să pătimească împreună cu poporul lui Dumnezeu, decît să aibă desfătarea cea trecătoare a păcatului» 4. Avea din fire dragostea de adevăr; de aceea se vede că chiar înainte de a lua conducerea poporului său, din pricina urii lui fireşti faţă de rău, a luptat împotriva celor răi cu preţul vieţii sale ; fiind izgonit de cei cărora le făcuse bine, a părăsit cu bucurie viaţa zgomotoasă egipteană şi s-a dus în Etiopia 5. Şi acolo, lăsînd la o parte toate celelalte îndeletniciri, vreme de patruzeci de ani s-a ocupat cu contemplarea existenţelor. Cînd era de optzeci de ani, a văzut pe Dumnezeu 6, atît cît este cu putinţă unui om să-L vadă f dar, mai bine sipus, atît cît nimeni nu L-a putut vedea, după cum dă mărturie însuşi Dumnezeu : «Dacă va Ii între voi vreun profet al Domnului, în vedenie Mă voi face cunoscut lui şi în somn voi grăi cu el; nu tot aşa am grăit şi cu slujitorul Meu Moisi, care este credincios în toată casa Mea; cu el grăiesc gură către gură, la arătare şi aievea, iar nu în ghicituri» 7.

Aşadar Moisi, care a fost învrednicit, la fel cu îngerii, să vadă pe Dumnezeu faţă către faţă, el ne istoriseşte cele pe care le-a auzit de la Dumnezeu. Să ascultăm, dar, cuvintele adevărului, grăite «nu în cuvinte de înduplecare ale înţelepciunii omeneşti»8, ci «în cuvinte de învăţătură ale Duhului» 9, care nu au scopul să aducă laudă de la cei ce Ie ascultă, ci mîntuire celor ce sînt instruiţi de ele.

II

«întru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul» 10

Minunea gîndului acestuia îmi opreşte cuvîntul. Ce să spun mai întîi ? De unde să-mi încep tîlcuirea ? Să vădesc deşertăciunea învăţăturii filosofilor profani sau să laud adevărul învăţăturii noastre ?

Multe au grăit filosofii eleni despre natură, dar nici una din ideile lor n-a rămas neclintită şi nerăsturnată ; totdeauna ideile celui de al doilea au surpat ideile celui dintîi, aşa că nu mai e nevoie să le vădesc cu deşertăciunea lor ; e îndestulătoare combaterea unora de către alţii.[1]

Aceşti filosofi, necunoscînd pe Dumnezeu, n-au pus la temelia creaţiei universului o cauză raţională, ci ideile lor despre facerea lumii sînt concluziile neştiinţei lor iniţiale despre Dumnezeu. De aceea unii, pentru a explica facerea lumii, au alergat la ipoteze materiale, atribuind elementelor lumii cauza creării universului; alţii şi-au închipuit că natura celor văzute este formată din atomi, corpi indivizibili, molecule şi pori; corpi indivizibili, care, cînd se unesc unit cu alţii, cînd se despart unii de alţii; şi astfel duc la naşterea şi distrugerea existenţelor din natură; corpurile, la rîndul lor, care dăinuiesc mai mult, îşi au cauza dăinuirii lor în unirea mai trainică a atomilor.

Cu adevărat pînză de păianjen ţes cei ce au scris acestea, punînd la facerea cerului, a pămîntuiui şi a mării nişte cauze atît de slabe şi lipsite de trăinicie. Că nu ştiau să spună : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul». De aceea necredinţa în Dumnezeu, care locuia în ei, i-a înşelat şi au spus că universul este fără cîrmuire şi fără rînduire şi că este purtat la întîmplare.

Ca să nu păţim şi noi aşa, Moisi, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintîi cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicînd : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul».

Ca să nu păţim şi noi aşa, Moisi, care a scris despre facerea lumii, chiar de la cele dintîi cuvinte, ne-a luminat mintea cu numele lui Dumnezeu, zicînd : «Intru început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul».

 

Ce frumoasă orînduire de cuvinte! A spus mai întîi: «întru început», ca să nu socotească unii că lumea este fără de început. Apoi a adăugat: <ta făcut», ca să arate că ceea ce a făcut este o foarte mică parte din puterea creatoare a lui Dumnezeu. După cum olarul, cu aceeaşi meserie, face nenumărate vase, fără să-şi irosească meseria şi puterea, tot aşa îşi Creatorul acestui univers nu are putere creatoare numai pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea lui este nesfîr-şită; şi-a exprimat numai voinţa, şi a şi adus la existenţă măreţiile celor ce se văd.

Aşadar, dacă lumea are început şi a fost făcută, caută să afli cine i-a dat început şi cine este Creatorul! Dar, mai bine spus, ca nu cumva ţu, căutînd cu gînduri omeneşti, să te abaţi de la adevăr, Moisi ţi-a luat-o înainte cu cele ce ne-a învăţat, punînd ca o pecete şi ca un talisman în inimile noastre numele cel de mult preţ al lui Dumnezeu, zicînd : «întru început a tăcut Dumnezeu». Dumnezeu, fericita fire, îmbelşugata bunătate, Cel dorit de toţi cei înzestraţi cu cuvînt şi raţiune, frumuseţea cea mult dorită, începutul existenţelor, izvorul vieţii, lumina cea spirituală, înţelepciunea cea neapropiată. Acesta «a făcut întru început cerul şi pămîntul».

 

III

Să nu-ţi închipui, omule, că cele ce le vezi sînt fără început şi nici, pentru că cele ce se mişcă pe cer aleargă împrejurul tău în cerc şi pentru că începutul cercului scapă simţurilor noastre, să socoteşti că natura celor ce se mişcă în cerc este fără început. Că nici despre cercul acesta —- adică suprafaţa plană descrisă de o linie — nu trebuie să presupunem că este fără de început, pentru că scapă simţurilor noastre şi nu-i putem găsi nici începutul, nici sfîrşitul. Dimpotrivă, chiar dacă începutul şi sfîrşitul cercului scapă simţurilor noastre, totuşi cel care a descris cercul, l-a început într-adevăr dintr-un punct oarecare, cu un centru şi cu o anumită distanţă de centru. Aşa şi tu, pentru că cele ce se mişcă în cerc revin la locul de pornire, avînd o mişcare continuă şi neîntreruptă, să nu te înşele aceasta şi să spui că lumea este fără de început şi fără de sfîrşit. Că «chipul lumii acesteia trece» n şi că «cerui şi pământul vor trece» 12. Cele ce ni s-au dat nouă acum de învăţătura cea de Dumnezeu insuflată sînt, în puţine cuvinte, vestire mai dinainte a învăţăturilor despre sfîrşitul şi transformarea lumii.

«întru început a făcut Dumnezeu». Trebuie, deci, neapărat ca cele ce au început în timp să se sfîrşească tot în timp. Dacă facerea lumii a început în timp, nu te îndoi nici de sfîrşitul ei. Că geometria, cercetările aritmetice, studiile despre corpurile solide, vestita astronomie, această deşertăciune pentru care se munceşte atît, la ce scop duc, dacă cei care se ocupă cu aceste ştiinţe au gîndit că lumea aceasta văzută este coeternă cu Dumnezeu, Creatorul universului, dacă ridică lumea materială şi mărginită la aceeaşi slavă cu firea cea neînţeleasă şi nevăzută a Dumnezeirii şi nici atîta n-au putut gîndi că, dacă părţile unui întreg sînt supuse stricăciunii şi schimbării, trebuie neapărat ca şi întregul să sufere aceleaişi

 

 schimbări la care sînt supuse părţile lui. Dar atît «au rătăcit în cugetele lor şi s-a întunecat inima lor cea neînţelegătoare şi spunînd că sînt înţelepţi au ajuns nebuni» 13, încît unii au afirmat că cerul există din veşnicie împreună cu Dumnezeu, iar alţii au spus că cerul este Dumnezeu, că e fără început şi fără de sfîrşit şi că este cauza rînduielii fiecărei părţi din lume.[2]

IV

într-adevăr, bogăţia înţelepciunii lumii le va mări cîndva cumplita lor osîndă, că aceştia, ocupîndu-se atît de mult cu lucrurile deşarte, au rămas de bună voia lor orbi pentru înţelegerea adevărului. Aceştia măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, împarte bolta de miazănoapte a cerului şi a ciclului zodiac în mii şi mii de părţi, observă cu precizie răsăritul, oprirea şi apusul stelelor, mişcarea tuturor stelelor faţă de cele dinaintea lor şi timpul în care fiecare din stelele rătăcitoare îşi împlinesc mişcarea lor de revoluţie, dair o singură ştiinţă din toate n-au descoperit, ştiinţa de a înţelege pe Dumnezeu, Creatorul universului, pe dreptul Judecător, Care răsplăteşte după vrednicie pe cei ce vieţuiesc în lume, şi n-au descoperit nici ştiinţa de a avea despre judecarea lumii o idee potrivită cu sfîrşitul lumii. Că neapărat lumea se va schimba, de vreme ce şi starea sufletelor are să se schimbe într-un alt fel de viaţă; că după cum viaţa noastră de aici este înrudită cu natura acestei lumi, tot aşa şi viitoarea vieţuire a sufletelor noastre va primi soarta proprie acestei situaţii.

Aceşti învăţaţi sînt atît de departe în a se uita cu luare aminte la aceste adevăruri, încît chiar izbucnesc în rîs cînd le vorbim de sfîrşitul acestei lumi şi de naşterea din nou a veacului.

Şi pentru că începutul stă în chip firesc înaintea celor ce vin după început, trebuia neapărat oa Moisi, care avea să vorbească de cele ce şi-au primit în timp existenţa, să pună cuvîntul acesta înaintea tuturor, zicînd :  «întiu început a tăcut».

V

Dar, după cum se pare, a fost şi înainte de lumea aceasta ceva, care se poate contempla cu mintea noastră, dar n-a fost consemnat de istorie, pentru că acest lucru era nepotrivit celor începători îşi încă prunci cu cunoştinţa. Era o stare mai veche decît facerea lumii, potrivită puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, veşnică, pururea fiitoare , în ea, Ziditorul şi Creatorul tuturor a făcut creaturi : lumină spirituală, potrivită fericirii celor ce-L iubesc pe Domnul, firile raţionale şi nevăzute şi toată podoaba celor spirituale, cîte depăşesc mintea noastră, ale căror nume nici nu este cu putinţă să le descoperim. Acestea umplu lumea cea nevăzută, după cum învaţă Pavel, zicînd : *în El s-au făcut toate, fie cele văzute, fie cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpînii, fie puteri» u, fie ostile îngerilor, fie dregătoriile arhanghelilor.

 

Cînd, însă, trebuia adusă între existenţe şi lumea aceasta — mai întîi ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti, apoi, ca să spun pe scurt, ca o locuinţă potrivită tuturor celor supuşi naşterii şi stricăciunii — atunci, de aceeaşi natură cu lumea, cu vieţuitoarele şi plantele din lume, a adus la existenţă şi scurgerea timpului, care se grăbeşte totdeauna, trece mai departe şi nu-şi opreşte deloc drumul. Nu-i, oare, aşa timpul, al cărui trecut a dispărut, al cărui viitor nu-i încă de faţă, iar prezentul fuge înainte de a-l cunoaşte bine ? Aşa este şi natura tuturor celor din lume : sau cresc, sau se sfîrşesc; întemeiere şi stabilitate nu-şi pot arăta. Se cădea, dar, ca trupurile vieţuitoarelor şi ale plantelor, legate în chip necesar de scurgere şi stăpînite de mişcarea care le duce spre naştere şi stricăciune, se cădea, deci, să fie cuprinse de natura timpului, care este înrudit cu cele supuse schimbării.

De la acest fapt a pornit Moisi pentru a vorbi despre lume, învăţîndu-ne cu înţelepciune despre facerea lumii, zicînd : «întru început a făcut», adică : la începutul acesta al timpului. Cînd Moisi spune că s-au făcut «întru început», n-o spune ca şi cum ar da mărturie că timpul este mai vechi decît toate cele făcute, ci spune că cele văzute şi percepute de simţurile noastre au luat început în urma celor nevăzute şi spirituale.

Poartă numele de «început» şi cea dintîi mişcare, ca în acest text al Scripturii: *Inceput al căii celei bune este a face dreptate» 15; că mai întîi de da săvîrişirea faptelor de dreptate pornim spre viaţa cea fericită. Poartă numele de «început» şi lucrul din care se face ceva şi care există în el, ca de pildă temelia casei sau carena corăbiei, după cum este scris : «Început al înţelepciunii este frica de Domnul» 16; că evlavia este temelia şi fundamentul desăvîrşirii. Poartă numele de «început» şi tehnica sau arta, potrivit căreia se săvîrşesc lucrurile tehnice sau artistice, de pildă înţelepciunea lui Veseleil, folosită pentru împodobirea cortului17. Adeseori poartă numele de «început» şi faptele care au un sfîrşit bun, de pildă, început al milosteniei este lauda de la Dumnezeu, iar început al oricărei fapte de virtute este sfîrşitul pregătit în făgăduinţe.[3]

VI

Aşadar, pentru că acest cuvînt «început» are atîtea sensuri, vezi dacă nu  cumva  acest cuvînt se potriveşte  tuturor acestor sensuri. Iţi  este cu putinţă să afli din ce timp a început alcătuirea lumii acesteia, dacă, întorcîndu-te în urmă cu gîndul din timpul de acum, te vei sili să găseşti cea dinţii zi a facerii lumii; vei găsi astfel din care moment este prima mişcare în timp  apoi vei vedea că au fost puse mai întîi, ca nişte temelii şi fundamente, cerul şi pămînţul,- apoi vei vedea că o raţiune tehnică a condus împodobirea celor ce se văd, aşa cum îl arată sensul cuvîntului «început» ; apoi că lumea aceasta n-a fost gîndită în zadar, nici în deşert, ci pentru un scop folositor şi pentru marea trebuinţă pe care o aduce celor ce există pe pămînt, dacă lumea este într-adevăr o şcoală a sufletelor înzestrate cu raţiune şi un loc unde se poate învăţa cunoaşterea lui Dumnezeu, fiind prin cele văzute şi simţite în lume o călăuză a minţii pentru contemplarea celor nevăzute, precum zice apostolul, că «cele nevăzute ale lui Dumnezeu de la facerea lumii se văd, înţelegîndu-se din făpturi» 18.

 

Sau poate că s-a zis : «întru început a făcut» din pricină că facerea cerului şi a pămîntului s-a făcut într-o clipită şi în afară de timp, deoarece «începutul este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum «începutul» căii încă nu-i calea, iar «începutul» casei nu-i casa, tot aşa şi «începutul» timpului nu-i timpul, dar nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că «începutul» este timp, să ştie acela că împarte «începutul» în părţile timpului, adică în început, în perioada de la mijloc şi în perioada de la sfîrşit. Este, însă, cu totul de rîs să te gîndeşti la un început al «începutului». Cel care împarte «începutul» în două face două începuturi în loc de unul; dar, mai bine spus, multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele. Deci Moisi a spus : «întiu început a făcut», ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără scurgere de timp, odată cu voinţa lui Dumnezeu. Alţi traducători ai Scripturii19 au redat mai clar sensul acestui cuvînt, spunînd : «în scurt a făcut Dumnezeu», adică : dintr-o dată,  în puţină vreme.

Atît despre «început». Puţine din cele multe cîte se pot spune.[4]

 


[1] 2.          leş., 2, 2 ; Fapte, 7, 20.

3.            leş., 2, 10.

4.            Evr., 11, 25.

5.            Ie?., 2, 11—25.

6.            Ie?., 33, 11.

7.            Num., 12, 6—8.

8.            I COT., 2, 4.

9.            / Cor,, 2, 15.

10.          Fac, 1, 1.

[2] 11.       I Cor., 7,  31.         .-,.•.

12.          Matei, 24. 35.

13.          Rom., 1, 21—22.

14. Col.,  1,  16.

[3] 15.       Prov.,  16,  7.

16.          Prov.,  1, 7.

17.          leş., 31, 2—3.

[4] 18.       Rom., i, 20.

19.          Prin «alţi traducători ai Scripturii*, Sfîntul Vasile a avut în vedere pe Achi-la, Simah şi Teodotion. Pe doi din aceştia, pe Achila şi Simah, îi şi numeşte în Omilia la Psalmul XLIV, capitolul 4. — Achila (sec. II), păgîn de origine, se creştinează; vine, însă, în conflict cu Biserica şi trece la iudaism. Imbrăţişînd această nouă religie, traduce în greceşte Vechiul Testament. Pentru fidelitatea traducerii sale, dusă pînă la servilism, iudeii o adoptă în locul Septuagintei( (cf. Pr. Prof. Vladimir Pre-lipcean, Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Pr. Prof. Gh. Bârna, Studiul Vechiului Testament, Bucureşti, 1955, p. 47—48). — Simah (sec. II), după Epifaniu de neam samarinean trecut la iudaism, a făcut şi el o nouă traducere în greceşte a Vechiului Testament, din care s-au păstrat numai fragmente. Traducerea, deşi cu parafraze, este socotită o traducere bună, nu servilă ca a lui Achila (cf. Op. cit, p. 48). — Teodotion a trăit pe timpul împăratului Comod (180—183); după Irineu era originar din Efes, iar după alţii din Pont; a fost ebionit sau marcionit. Traducerea Vechiului Testament făcută de el ţine calea de mijloc, între traducerea servilă a lui Achila şi traducerea mai liberă a lui Simah. Traducerea lui Teodotion a fost mult preţuită de Origen (cf. Op. cit., p.  49).

II.    Deşertăciunea ştiinţei din afară, desigur şi în ceea ce priveşte cosmologia

ÅÅÅ

La fel priveşte Sfântul Vasile cel Mare şi ştiinţa din afară. Nu-l putem acuza de ignoranţă ci dimpotrivă de o adâncă şi profundă cunoaştere a filozofiei şi a ştiinţei din afară, deoarece a fost instruit deplin, mai strălucit decât toţi contemporanii săi (exceptându-l pe Sfântul Grigorie Teologul pe care l-a egalat) toată filozofia şi ştiinţa din afară de atunci.

Vasile Cel Mare, Sfântul Ierarh. Scrieri, Partea Întîi, Omilii La Hexaemeron, Omilii La Psalmi, Omilii Şi Cuvîntări. Editura Institutului Biblic Şi De Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române. Bucureşti — 1986. Pag. 82-83

Unii fizicieni spun, cu cuvinte elegante, că. pamîntul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei, totdeauna egală cu marginile universului ; de aceea nu poate să se încline în vreo parte ; aşa că rămîne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului, pe care pamîntul îl ocupă, nu 1-a dobîndit nici ca o moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar. Deoarece corpul ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti fizicienii, că toate obiectele grele, care cad de sus, se îndreaptă din toate părţile spre centru ; şi în care direcţie se îndreaptă părţile într-acolo se îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate obiectele de pămînt se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi pentru întregul pămînt acesta îi este locul propriu şi potrivit ; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru, negreşit că se va îndrepta spre locurile cele mai de sus. Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea în spre jos; iar josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te minunezi, dar, dacă pamîntul nu cade nici într-o parte ; nu cade, pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie, deci, neapărat ca pamîntul să rămînă la locul său ? poate, însă, să-şi schimbe locul, dacă face vreo mişcare potrivnică naturii sale.

Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mu-tă-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rînduit aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură, dacă se descoperă chipul în care Dumnezeu le-a făcut. Iar dacă nu le socoteşti adevărate, simpla ta credinţă să-ţi fie mai puternică decît argumentele logice.[1]

XI

Acelaşi lucru îl putem spune şi despre cer, că s-au scris de înţelepţii lumii tratate pline de multe cuvinte despre natura cerului. Unii au spus că cerul este compus din cele patru elemente, pentru că se poate pipăi şi vedea ; participă pămîntului din pricină că e tare, focului din pricină că se vede şi celorlalte elemente din pricina compoziţiei lui. Alţi înţelepţi, însă, au respins această teorie ca de necrezut şi au introdus în alcătuirea cerului a cincea substanţă corporală, imaginată de ei. Pentru ei cerul este un corp eteric, care, după cum spun ei, nu-i nici foc, nici aer, nici pămînt, nici apă, pe scurt, nici unul din corpurile simple ; că pentru corpurile simple mişcarea proprie lor este mişcarea în linie dreaptă; pentru cele uşoare, ridicarea în sus; iar pentru cele grele, coborîrea în jos ; şi nici mişcarea circulară nu este aceeaşi cu mişcarea în sus sau mişcarea în jos; şi, în scurt, mişcarea un linie dreaptă se deosebeşte foarte mult de mişcarea circulară. Şi aceşti învăţaţi spun : corpurile care au, potrivit naturii lor, deosebite mişcările lor, au deosebite şi naturile lor.

Dar nu-i cu putinţă să presupunem că cerul este format din primele corpuri, pe care le numim elemente, pentru că corpurile alcătuite din elemente diferite nu pot avea mişcarea uniformă şi liberă, deoarece fiecare element, care există în corpurile compuse, are prin natura lui altă şi altă mişcare. De aceea, mai întîi, cele compuse cu greu se pot menţine într-o singură mişcare continuă, pentru că elementul care are o singură mişcare nu se poate acorda şi nici nu se poate împăca cu toate celelalte elemente, care au mişcări contrarii; dimpotrivă, elementul care are însuşirea de a fi uşor este vrăjmaş elementului care are însuşirea de a fi greu. Cînd ne mişcăm spre înălţime, sîntem îngreuiaţi de elementul pămînt; iar cînd sîntem purtaţi în jos, ne mişcăm împotriva elementului foc, că sîntem atraşi în jos împotriva naturii elementului foc ; iar tendinţa elementelor de a se îndrepta în direcţii contrare duce la distrugerea corpului compus din acele elemente. Tot ceea ce este unit silnic şi împotriva firii se menţine unit ipuţină vreme ,-iar aceasta, forţat şi cu greutate; dar se descompune repede în elementele din care a fost compus, întorcîndu-se fiecare din cele ce au fost unite la locul său propriu.

Din pricina acestor necesităţi logice, după cum spun învăţaţii a-ceia, ei au respins ipotezele celor de dinaintea lor şi au avut nevoie de o ipoteză proprie ; au emis ipoteza unei a cincea naturi corporale pentru facerea cerului şi a stelelor de pe cer. Un alt învăţat, unul din cei plini de idei şi cu cuvinte amăgitoare, s-a ridicat împotriva acelora, le-a risipit ddeile lor şi le-a înlăturat, punînd în locul lor propria lui părere.

Dacă am încerca acum să vorbim de toate cîte sipun aceşti învăţaţi, am cădea şi noi în aceeaşi pălăvrăgeală ca şi ei. Noi, însă, să-i lăsăm pe aceşti învăţaţi să se lupte între ei. Să nu mai vorbim de natura existenţelori ci să dăm crezare lui Moisi, care a spus : «A făcui Dumnezeu cerul şi pământul» şi să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel Care-i mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor care cad sub simţurile noastre şi din corpurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, Care depăşeşte toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept,’ nu cunoaştem natura existenţelor j dar este atît de minunat cît ne cade sub simţuri, încît mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Creatorului, Căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.

ÅÅÅ


[1] 25. Ps., 94, 4 6

Isihasm

TREBUIE SA NE IMPARTIM IN NOUA GRUPE LA SEMINARUL DE SPIRITUALITATE -fiecare grupa va avea de prezentat in cadrul orei de seminar cate un capitol din cartea Introd. in isihasm-Vasile de la poiana Marului

Dragă Andrei,
te rog sa listezi un exemplar din declaratia atasata si să il dai colegilor care vor intra in practica la Prichindelul. Sunt 17 persoane. Acestia trebuie să-l completeze si sa-l semneze si să-l prezinte în momentul în care vor merge la stagiu săptămâna viitoare, însotiti de dl Sebastian Moldovan. Este obligatoriu să aibă acest document  si adeverinta medicală la ei. Până săptămâna viitoare, când grupul însotit de dl Sebastian se va prezenta la centru, nu mai merge nici un coleg repartizat acolo, în practică. Te rog sa-i anunti pe colegi.
Multumesc mult
Simona Dragomir
Arhiepiscopia Sibiului

Cursul

Doamne ajuta,

Va rugam  pe studentii de la zi sa veniti la facultate pentru a va inscrie la practica sociala pe care trebuie sa o facem semestrul acesta la un centru in functie de cum am fost repartizati.

Aceasta practica  alcatuieste  una dintre materiile pe care le avem in orar, anume TEOLOGIE SOCIALA, ca va consta in 10 ore de practica, cu un jurnal de lucru dupa fiecare ora in centru, iar cine nu le va avea nu va promova examenul asa cum ne-a spus dl. prof Sebastian Moldovan.

Nota! pana luni 11.03.2013 va rugam sa veniti sa va inscrieti, deoarece formularele trebuie predate in aceasta zi

Va multumim,

Popescu Andrei Ion